„Un călugăr îşi astupase cu o icoană singura ferestruică a chiliei sale, iar din ea se deschisese o privelişte minunată. El a fost întrebat: «Cum aşa, părinte, nu vrei nici măcar să arunci o privire, iar noi nu ne mai putem sătura nici de cer, nici de munţi, nici de marea Egee cu insulele ei?» «De ce astup eu fereastra, voi nu veţi înţelege, căci frumuseţea acestei lumi eu nu am nici o plăcere să o contemplu». Şi aceasta deoarece călugărul contempla frumuseţea lumii de sus şi nu voia să-şi abată atenţia de la ea. Într-adevăr, cine a cunoscut fericirea superioară, acela este insensibil faţă de alinările pământeşti. Dar pentru o astfel de cunoaştere e nevoie de un suflet înalt“.
Această parafrazare a poeziei Sfântului Varsanufie de la Optima, făcută de ieromonahul Savatie Baştovoi în cartea „Idol sau icoană?“, dă o definiţie aproape completă importanţei icoanei în viaţa creştinului.
Într-o lume în care creaţiile idolatre obosite ale antichităţii, idolii, îşi jeluiau propria înfăţişare şi îşi cereau izolarea pentru a fi topiţi de timp în tăcere şi a nu mai fi supuşi privirilor trecătorilor, icoana apare ca mijloc de contemplare, ca fereastră către o altă dimensiune, către absolut. De aceea, Duminica în care se sărbătoreşte restabilirea, la Sinodul al VII-lea Ecumenic, de către Sfinţii Părinţi, a cultului icoanei, este denumită Duminica Ortodoxiei, arătându-se clar legătura profundă dintre icoană, ca imagine „a lui Dumnezeu ce S-a făcut Om“, şi credinţa cea adevărată.
Daltonişti ai vremurilor lor, iconoclaştii au căutat să închidă lumea de aici, să o izoleze de „lumea divină“. Fără trăiri spirituale profunde, doreau o lume lipsită de culoare. Doreau prin mijloacele forţei de constrângere să-i determine şi pe ceilalţi să fie asemenea lor: fără perspectivă divină, fără lumină, fără ferestre spre cer, fără binecuvântare şi chiar fără trăire artistică. Cum ar fi arătat lumea iconoclaştilor? Câtă culoare ar fi zăcut nefericită într-o lume în alb şi negru în decursul secolelor? Câte figuri chinuite, difuze, schingiuite ar fi trasat cu tristeţe penelurile neinspirate ale pictorilor? Câte feţe triste ar fi dat istoria artei în plus? Câtă banalitate, într-o lume în care Dumnezeu i-a dat omului harul creativ!
În anul 787 Ortodoxia a învins! S-a hotărât atunci că „este permis şi chiar util a face şi a venera icoane religioase. Venerarea lor să fie o cinstire, iar nu o adorare, căci aceasta se cuvine numai persoanei lui Dumnezeu. Cinstirea este relativă şi se referă la persoana pe care o preînchipuie icoana“.
Textul este clar, însă nu a fost şi urmat de toţi. Dintr-o ambiţie sau poate spaimă a omului insuficient spiritual, forme iconoclaste de manifestare s-au repetat, cu obstinaţie, în istorie. Ambiţia de a-L izola pe Dumnezeu, de a-L trimite în transcendent, de „a-L izgoni în lumea Lui“, a existat şi există în atitudinea „autonomă“ a omului. Legenda Marelui Închizitor a lui Dostoievki, din „Fraţii Karamazov“, povestire în care se aminteşte despre sosirea cu blândeţe a lui Iisus pe pământ şi reacţia fermă a creaturii de a-L trimite în Cer, pentru a se simţi autonomă, este o metaforă cu adânci ramificaţii în realitatea umană. Un cercetător în domeniul religiei scria că omul nu se va simţi autonom până nu va îndepărta pe Dumnezeu. Straşnică atitudine de curaj a omului căzut, stresat de prezenţa divinităţii, de chipul bun şi blând al Părintelui Creator. Şi, cum „nimic nu este nou sub soare, iar ceea ce a fost va mai fi“ (Ecclesiastul 1, 9) – aşa cum spune una dintre cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament, nerozi de tip iconoclast au fost şi vor mai fi. Desigur, „modernitatea“ unor idei iconoclaste actuale frapează prin ridicol, atunci când aseamănă icoana cu reclama unor firme sau cu produse de succes mediatic, transformându-L pe Dumnezeu în agent de publicate. Dar Dumnezeu le îngăduie, le vindecă şi le reaşează pe făgaşul lor, dând omului bucuria de a vedea dincolo de orizontul îngust al lumii de aici. Icoana nu este altceva decât fereastra spre Cer, este introducere în arta sacră a culorii, sălăşluire în raiul frumosului artistic, esenţă sufletească din harul lui Dumnezeu. Niciodată icoana nu a fost înţeleasă altfel decât ca o fereastră. Până şi impropriul termen de „iconiţă“ dat simbolurilor din spatele paginii albe a desktopului computerului pe care scriu aceste gânduri, sunt trasee către altceva, sunt trimiteri, aşa cum şi icoana este o trimitere către lumea desăvârşirii, a perfecţiuni, a divinităţii.
Icoanele sunt liniştea sufletului creştin. Preotul Ion Agârbicenu spunea că pictura bisericuţelor noastre este „o întruchipare senină“. „Eşti în casa Domnului şi totuşi parcă eşti în casa ta; la vatra ta. Negurile trecutului parcă nu s-au adunat în ele, deşi neamul nostru şi-a descărcat în faţa iconostaselor potop de suferinţe“.
Sub influenţă islamică, împăraţii de atunci au dat frâu liber pornirilor lor, scoţând icoanele din biserici şi pictând scene ce reprezentau propria viaţă sau scene minore de vânătoare. Cum istoria se repetă ciclic, sunt şi astăzi iubitori doar ai propriei imagini, care zâmbesc din afişe retuşate, asemenea unor măşti de plastic. Aceste imagini false, ale unor lideri din diverse domenii sau ale unor vedete de consum, afisate in mod obstinant, sunt ambaljul unor recipiente ce poară în ele caractere de multe ori infecte. Păţanii ale poporului nostru trase de la miraculosul exterior care ascunde cloaca interioară sunt destule. Unele pesonaje de acest calibru, cu vizibile maladii narcisiste, nu înţeleg rolul social, educaţional, artistic şi mai ales divin al Bisericii şi vor, asemenea împăraţilor de altă dată, să trimită icoanele în imanenţa divină, jenaţi de prezenţa publică a chipurilor unor sfinţi curaţi şi luminoşi; uneori, ieşiţi dintr-o încondeiere primitivă, căci în asemenea cazuri accentul nu cade asupra amănuntelor exterioare. Lumea divinului este surprinsă în icoane fără a atrage obsedant atenţia asupra elementelor trupeşti. Nu sunt trupuri pline de elemente pur fiziologice. A privi cu astfel de ochi icoana este o erezie religioasă, dar şi artistică.
Sufletul omului se înalţă în rugăciune către o lume mai frumoasă, ridicând astfel şi trupul, într-o trăire armonică. Nu a fost găsită în doctrina creştină nici o înduşmănire între suflet şi trup. Trupul sfinţilor din icoane dă mărturie despre slava şi mărirea Ziditorului, iar Dumnezeu, Cel ce S-a făcut Om asemenea nouă, S-a întrupat asemenea nouă, a luat chip asemenea nouă, pentru ca omul să aibă o imagine concretă a divinului.
De aceea icoana ne fereşte de „estetica urâtului“, despre care vorbea Baudelaire. Icoana transmite un mesaj pedagogic, te ajută să cunoşti mai mult despre lumea de aici şi despre lumea de dincolo şi, cu cât cunoşti mai mult, cu atât iubeşti mai mult, zicea Leonardo Da Vinci.
Icoana este locul întâlnirii omului cu Dumnezeu; a omului drept, dar şi a omului păcătos. Cei ce resping icoanele, aduc prejudicii inestimabile propriei fiinţe pentru veşnicie, căci fapta lor se desprinde de acţiunea lor şi activează împotriva vrerii, atunci când caută împăcarea cu Dumnezeu.
Icoana este taină, este loc tainic al întâlnirii cu divinul. Ne aflăm la o săptămână de la „Duminica Izgonirii lui Adam din Rai“, de la duminica omului mândru, care se teme să se întâlnească cu Creatorul, pentru că el a furat hainele Lui şi a mers cu ele la bal. Primul om a preferat să rămână sub tufa ruşinii, stăpân peste nişte jucării stricate. Încă avem amintirea primului om care se temea să meargă la întâlnire cu Cel „pe care L-a vorbit de rău“.
Ne aflăm la sfârşitul primei săptămâni de post, moment în care este timpul să ne schimbăm şi să ne dăm întâlnire cu divinul, să ne curăţim de faptele noastre cele rele pentru a putea „da ochii“ cu Tatăl ceresc prezent în icoana din fața ochilor, dar și în icoana sufletului pictată de harul Sfântului Botez. Și, dacă am greşit în evaluarea noastră, să facem pasul îndreptării, spunând asemenea Fericitului Augustin: „Mulţumesc Ţie, Doamne, că ceea ce am hulit nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea greşită despre ea“.
