Sfântul Ioan Botezătorul – profetul pocăinței

La un anume moment al istoriei, pe care Sfânta Scriptură îl numeşte „plinirea vremii“ (Galateni 4,4), cu puţin înainte ca Domnul Iisus Hristos să iasă la propovăduirea Cuvântului Evangheliei, a apărut la apa Iordanului un om, care propovăduia în pustiul Iudeii şi pe malurile Iordanului şi zicea: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!“ (Matei 3, 2).

Omul, al cărui glas răsuna în pustiul dinspre Iordan şi dinsprea Marea Moartă, era acela despre care profetul Maleahi spusese cu 750 de ani înainte: „Iată, Eu îl trimit pe îngerul Meu, şi el va pregăti calea înaintea feţei Mele“ (3, 1), era omul despre care profetul Isaia zisese că „este glasul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului!“ (40, 3). Venind din pustiu, omul acesta avea „îmbrăcămintea de păr de cămilă, cu cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică“ (Marcu 1, 6).

Chipul lui era făcut să cucerească inimile şi să înflăcăreze închipuirile. Nu gustase nimic din plăcerile vieţii şi nu cunoscuse decât dragostea de Dumnezeu. Era înalt, ars de soare, osos, cu plete lungi şi cu barba încâlcită. De sub sprîncenele stufoase sclipeau doi ochi sfredelitori, iar din grai îi ţâşneau cuvinte măreţe, de afurisenie sau de bună vestire. El îi chema pe iudei la pocăinţă, vestea apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu şi propovăduia venirea neîntârziată a lui Mesia. Despre Mesia, el vorbea ca despre un sfânt, despre un stăpân drept, desăvârşit şi neiertător. El zicea: „vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg nici cureaua încălţămintelor“ (Luca 3, 16). Vine Unul, Care va tăia pomul fără roadă şi-i va da foc, va vântura grâul din arie şi va pune paiele şi pleava pe foc… (Luca 3, 17-18), nu va zăbovi prea mult.

Omul acesta, care vestea orânduiri noi şi care deschidea drumul spre calea mântuirii, era proorocul Ioan, Înaintemergătorul, Vestitorul şi Botezătorul Domnului Hristos.

Numai în cinstea Domnului Hristos şi a slăvitei Sale mame a mai rânduit Biserica atâtea sărbători, câte a pus în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul. Se pomeneşte şi se cinsteşte zămislirea sa la 23 septembrie, naşterea la 24 iunie, tăierea capului la 29 august, apoi întâia, a doua şi a treia aflare a capului Sfântului Ioan şi, în sfârşit, ziua numelui la 7 ianuarie, a doua zi după slăvita arătare de la Iordan, când S-a botezat Domnul Iisus Hristos. Prin această înmulţită cinstire, Biserica recunoaşte valoarea slăvitului profet şi confirmă cuvintele Domnului, Care zice: „adevăr vă spun: între cei născuţi din femei nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul“ (Matei 11, 11).

Să parcurgem acum, iubiţi credincioşi, paginile Sfintei Scripturi şi să desprindem din ele chipul de lumină şi de măreţie al acestui prinţ al înfrânării, al acestui profet al pocăinţei.

Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut din părinţii Zaharia şi Elisabeta, fiind bucuria bătrâneţii lor şi mângâierea nădejdii că au fost izbăviţi de ocara nenaşterii de fii. La 6 luni, nemaiputând să-şi ascundă fericirea, Elisabeta se destăinuie Fecioarei Maria, verişoara ei, care şi ea purta în sânul său rodul minunii şi secretul marii înnoiri a lumii, pe Hristos Mântuitorul. După alte 3 luni de la această întâmplare, în ziua de 24 iunie a acelui an biblic, Elisbeta născu copilul îndelung aşteptat, care trebuia să fie Ioan Botezătorul. Tabloul plăcut al acestei naşteri ni-l păstrează Sfântul Evanghelist Luca (capitolul 1). Noi nu vom arăta toate amănuntele, ci vom spune numai că bătrânul tată a intonat un adevărat cânt profetic închinat domniei lui Hristos, zicând despre pruncul Ioan: „iar tu, pruncule, profet al Celui-Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să-I găteşti căile, să-i dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor… Că ne-a cercetat pe noi Răsăritul-cel-de-sus, ca să-i lumineze pe cei ce şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepteze picioarele noastre pe calea păcii“ (Luca 1, 76-78).

Din această clipă nu se mai vorbeşte în Evanghelie nimic despre Ioan, căci, mergând în pustie, a stat acolo până în ziua când s-a arătat lumii (Luca 1, 80). El s-a arătat pe malul Iordanului, aproape de Ierusalim, ca un om ciudat, care nu semăna cu cei care se întâlneau de obicei prin Sfânta Cetate. Înfăţişarea lui era umilită şi aspră, amintind chipul vechilor profeţi şi pustnici. Când s-a arătat, poporul îşi pusese întrebarea dacă nu cumva el este Hristosul. Pe lângă numele de Ioan lumea i-a mai zis şi Botezătorul, pentru că el, propovăduind pe malurile Iordanului, chema poporul la pocăinţă şi-l boteza prin cufundarea în apă.

Predica lui era simplă şi ea se rezuma, ca orice îndemn profetic, la acele cuvinte care potoleau aşteptările mesianice: „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3, 2). El ştia că iudeii aşteaptă o împărăţie, ca o revanşă de ordin politic şi naţional, dar Ioan dorea să-i lămurească, cum că împărăţia ce vine nu se va cuceri nici prin spadă, nici prin bogăţii. Ci, fiind cu totul spirituală , ea se va câştiga prin pocăinţă şi prin trăirea iubirii.

Şi, cum între cei ce-l ascultau erau şi conducători de-ai poporului, farisei şi cărturari, glasul profetului căpăta izbucniri de mânie: „pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să fie? Aşadar, faceţi-i pocăinţei roadă vrednică de ea… Căci tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“ (Matei 3, 7-8, 10). Când vorbea poporului, care era rătăcit mai mult din neştiinţă, îi îndemna pe cei avuţi să dea o haină şi celui ce nu are, la fel să facă şi acela care are ce mânca. Pe vameşi îi povăţuia să nu ceară o iotă mai mult decât se cuvine, iar pe soldaţi să se ferească de orice violenţă şi să nu asuprească pe nimeni, mulţumindu-se cu solda lor (Luca 3, 10-14).

Pe urmă, într-o zi, mâna lui Ioan s-a învrednicit a boteza creştetul Stăpânului, pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Din clipa aceasta măreaţă, când slava cerului s-a descoperit în toată deplinitatea ei, ca şi când ar fi vrut să arate începutul unei alte orânduiri, glasul lui Ioan nu mai vorbea despre Unul care va veni, ci despre Cel care a venit şi este deja în mijlocul poporului. Prilejul ca să vestească în chip măreţ arătarea Mântuitorului aşteptat veni curând, când Ioan fu pus sub cercetare de oamenii Legii. „«Cine eşti tu?», ziseră aceia. «Eu nu sunt Hristosul», a mărturisit Ioan. Și ei l-au întrebat: «Dar cine eşti? Eşti Ilie?» Zis-a el: «Nu sunt». «Eşti profetul?» Și a răspuns: «Nu». Deci i-au zis: «Cine eşti? ca să dăm răspuns celor ce ne-au trimis; ce spui tu despre tine însuţi?» El a zis: «Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: îndreptaţi calea Domnului, precum a spus Isaia profetul»“. Şi interogatoriul continuă: „«dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici Profetul, atunci de ce botezi?» Ioan le-a răspuns, zicând: «Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel ce vine după mine, Carele înaintea mea S-a plinit şi Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei»“ (Ioan 1, 19-27).

A doua zi, în faţa ucenicilor, Ioan avu al doilea prilej să mărturisească despre Iisus, începătorul noii aşezări. Văzând pe Iisus că vine la Iordan, Ioan se opri din lucrul lui şi zise către mulţime: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică pacatul lumii!… Văzut-am Duhul ca pe un porumbel din cer pogorându-Se peste El… Și eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 29- 34).

În sfârşit, este bine să amintim şi ultima mărturie a lui Ioan, ca Vestitor şi Înaintemergător al Domnului. Deoarece în jurul lui Iisus se adunaseră noroade multe pe care le învăţa şi le boteza, ucenicii lui Ioan ziseră: „Învăţătorule, Acela Care era cu tine dincolo de Iordan şi despre Care tu ai mărturisit, iată, botează şi toţi se duc la El“. Ioan îi linişti şi zise: „Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui“. Iisus este Mirele, este soţul omenirii, eu sunt prietenul mirelui şi stau lângă El şi mă umplu de bucurie când aud glasul Lui. Astăzi fericirea mea s-a împlinit, căci a venit ceasul când Iisus „trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3, 26-30).

Cu această mărturisire de înalt curaj şi de adâncă modestie, Ioan pune cunună frumoasei sale alcătuiri morale. Plecat din pustiu cu ocări pe buze, cu cuvânt tăios şi aspru, veştejind păcatul, acest uriaş al singurătăţii îşi potoleşte dârzenia când întâlneşte pe Iisus, îndreaptă mulţimile către Cel ce era „mai mare“ decât el şi se bucură că se vede şters şi uitat. Cu acestea Ioan îşi încheie rostul de Vestitor al Domnului şi-şi va împlini mai departe rostul de prooroc, care-i va aduce cununa de martir.

Aceasta se va întâmpla când regele Irod, care trăia în putregaiul păcatului şi al nesocotinţei, a vrut să ia de soţie pe Irodiada, soţia fratelui său Filip. Atunci Ioan a rostit un puternic veto: „Nu se cuvine“ a zis el. Dar Irodiada a prins împotriva profetului o ură de moarte şi Ioan fu aruncat în temniţa de la Macheron şi curând a plătit cu capul îndrăzneala lui. Căci, înfuriindu-se Irodiada, la un ospăţ la care jucase fiica ei, a pretins drept cadou, din partea lui Irod, capul sfântului. Şi în timp ce ospăţul continua, în zăngănitul lânced al harfei şi ţambalului, capul profetului se purta pe tavă, ca să fie oferit Irodiadei. De acum ea era liniştită, nu mai avea cine s-o înfrunte, nu mai avea cine să-i biciuie păcatul.

Astfel muri Ioan Botezătorul, în vârstă de 32 de ani. Viaţa lui a fost scurtă, dar cuvântul i-a fost puternic, virtutea fără pată şi moartea vitează. Din paginile Evangheliei nu se desprinde o figură mai măreaţă decât figura lui. Pe frunte poartă razele luminoase ale proorocului Ilie, iar în glasul lui tună cuvântul vechilor profeţi. Înger în trup, temeiul profeţilor… Pus între două lumi, cea veche, a Legii, şi cea nouă, a Evangheliei, Ioan este ca o piatră de hotar şi ca un semn arătător spre împărăţia pe care o aduce Hristos.

Trimis să îndrepte cărările Domnului, i-a fost de ajuns un an, căci acest an fusese pregătit prin alţi 30 de ani de pocăinţă, smerenie şi neprihănire. Când moare, ţărmurile Iordanului răsună de suspine. Lucrarea lui e terminată, dar drumul deschis de el nu rămâne pustiu.

Misiunea lui Ioan a fost să vestească şi să pregătească împărăţia cerurilor. El şi-a îndeplinit această sarcină cu credincioşie. De aceea Biserica şi credinoşii îl cinstesc cu evlavie, în vecii vecilor.

Sale!