Mâine este ziua Înălțării Domnului și ziua Eroilor, un praznic împărătesc – așa cum sunt structurate ierarhic sărbătorile în Biserica Ortodoxă – și o zi națională a lacrimilor pentru eroii noștri, cei care și-au pierdut două vieți într-una, sacrificându-și prezentul și viitorul lor, pentru prezentul și viitorul nostru. Nu există familie de români care să-nu și fi dat tributul de sânge. De aceea este o sărbătoare națională.
Unirea celor două evenimente aduce de multe ori evaluări referitoare la relațiile dintre Biserică și Stat și la dorința de reducere a vieții religioase la spațiul privat, ca o consecință a ideologiilor seculariste de separare a celor două entități. Nu intru în amănunte legate de faptul că separația amintită nu a fost cerută pentru a expulza viața religioasă din cadrul public, ci pentru a proteja valorile religioase de ingerințele politice și nici nu cred că are rost să mai amintesc cât de importantă este prezența preotului în momentele de răscruce ale unei familii – aspect descris de Constantin Rădulescu Motru -, ci voi încerca să explic pe scurt rolul, să-i spunem geopolitic, al unei biserici naționale, cum este Biserica Ortodoxă, instituție care în organizarea ei se bazează pe principiul etnic, asumând etnicitatea ca valoare fundamentală, între granițele căreia își construiește misiunea și își udă cu lacrimi eroii, care, deși poate au luptat cu alți creștini, au făcut-o ca urmare a apartenenței la o nație și la un teritoriu.
Există o constituție canonică a Bisericii, adică sunt acte legale care prevăd normele de credință și de comportare în cadrul Bisericii. Aceste legi se numesc canoane, iar canoanele nu cunosc principiul abrogării. În canonul 34 Apostolic se prevede ca fiecare neam să aibă conducătorul lui bisericesc. Românii au un episcop, egal haric cu ceilalți, dar administrativ, ridicat la rangul de Patriarh, așa cum și alte popoare ortodoxe au întâi-stătători, egali cu Patriarhul României. Așadar, asumând etnicitatea ca un dat fundamental, Biserica și-a acomodat acțiunile sale conform altui principiu de organizare și funcționare, care prevede structurarea administrativă a instituției, în conformitate cu granițele administrative ale statului. Așadar, pe baze etnice, Biserica Ortodoxă Română lucrează și a acționat în întreaga istorie. Momentul de vârf a fost după Marea Unire, când a devenit Patriarhie.
România actuală, prin aderarea la NATO și UE, a cedat și va ceda părți din suveranitatea ei. Granițele au devenit doar contururi peste care norme comune încearcă să creeze o gândire osmotică, nivelatoare, care să împiedice viitoare conflagrații și să unească sub un obiectiv economic comun țările din Uniune, încercându-se cu mai mult sau mai puțin succes, să se repartizeze sarcini și să se creeze un sistem centralizat de gândire economică, acceptat, adaptat sau contestat de unele țări membre, care consideră că împărțirea rolurilor nu este corectă, iar Uniunea nu este mamă bună pentru toți.
În acest context, Biserica Ortodoxă lucrează și o face bine. Este instituția care, deși promovează un mesaj universal, respectă și păstrează valori particulare, locale și este alături de români oriunde ajung. Ortodoxia românească nu are doar o reprezentare stabilă în cadrul granițelor geografice ale țării, ci este prezentă peste tot unde sunt românii. Harta lumii este marcată de prezența ortodoxiei românești și dăinuie acolo, atâta vreme cât există conaționali de-ai noștri. Sigur, mai sunt și cazuri de convertire a unor străini, dar nu pentru astfel de motive este prezent trimisul Bisericii acolo, ci pentru a întâmpina nevoia profundă a românilor, de a fi în comuniune spirituală cu rudele lor, rămase între granițele fizice ale României. Punți de credință, de suflet și de dor se construiesc la fiecare rugăciune comună și la fiece Liturghie, indiferent de fusul orar, de anotimp sau regim politic.
Așadar, valoarea Biserica susține România profundă, a eroilor noștri, a întâlnirii cu trecutul, a continuității, lucrând dincolo de granițe și bariere, oferind stabilitate unui popor, a cărui dinamică este determinată de tot soiul de factori politici și economici, pe care-i poate determina sau influența.
Am constatat că în multe postări de pe rețelele de socializare sunt imagini în care ștergarul tradițional, ouăle roșii, icoana și tricolorul sunt adunate în mănunchi. Locul postărilor este divers. Mesajul este însă clar, instituția care unește adânc românii este Biserica, iar acțiunile Bisericii nu sunt contextuale, ci se fundamentează pe un principiu expres de funcționare, care dă unitatea celor care au origini comune și vor să și le trăiască, indiferent unde s-ar afla.
Din acest unghi trebuie privită ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, prezența la evenimentele românilor și dorința de întindere spirituală a granițelor Bisericii, dincolo de cele ale României actuale. În contextul afectării culturilor tradiționale, al nivelării vestimentare și comportamentale, al impunerii unui esperanto atitudinal, Biserica Ortodoxă reprezintă sursa și soluția păstrării identității noastre, fiind forța ce ține în nod pe toți cei care conștient sau mai puțin conștient își trăiesc datul ontologic.
