Războiul viitorului se va da pe resursa umană. Deja problema forței de muncă a devenit complicată. De ce pe forța umană și nu pe cotele de piață? Pentru că problema cuceririi piețelor se închide tot mai rapid. Mari companii fuzionează, jucători mici și mijlocii dispar prin absorbție și cumpărare. America domina lumea, iar jocul este previzibil.
America de Nord a fost colonizată de oameni hotărâți, care, deși nu au avut la îndemână resursele Americii Latine, prin atitudinea lor au făcut diferența. Au statuat reguli clare, deloc facile, chiar și pentru visul american.
America are câteva puncte tari, pe care le-a setat în conștiința proprie și le-a exportat cu succes. Spațiul libertății economice americane permite inovarea, dând o altă valoare muncii, pe care – chinezii spre exemplu – nu o obțin. În același timp, jandarul lumii a exportat două atitudini mondiale, regimuri sau forme de manifestare statală sau economică: economia de piață și democrația. Cele două merg mână în mână și sunt plasate în aproape fiecare stat al lumii, ca forme imperfecte de conducere și organizare, dar ca cele mai bune de până acum. Și, este drept, dacă le compari rezultatele cu cele obținute de statele comuniste, așa este. Germania de vest a produs Mercedesul, iar cea de est, comunistă, Trabantul. Chiar dacă acum o plimbare cu Trabantul prin Berlin costă 100 de euro, emblema unei economii ineficiente o reprezintă acest autoturism sărăcăcios. Nici în mândra Rusie sau în URSS lucrurile nu stăteau altfel. Îmi amintesc constatările făcute de Gabriel Garcia Marquez, care, călătorind cu inima fierbinte printre ruși, nu le-a găsit bunăstarea, ci cenușiul. Nu le-a aflat competența economică, ci lupta de a imita cu scule modeste, ceea ce vedeau în vest. De fapt, căderea comunismului, denumit de Reagan imperiul diavolului, a avut motivație economică. Oricât de melancolici ar fi unii dintre noi după vechile structuri economice, fabrici și uzine, realitatea era clară: nu se mai producea cât se consuma, iar munca efectivă era multă și ineficientă ( Și acum România are cea mai mare rată a timpului afecta pentru muncă din Europa și o productivitate de 40%, ce să mai vorbim despre acele vremuri).
Revenind la provocările actuale, din păcate, România este o piață. Ne-au făcut americanii piață? Nu! Sau cel puțin nu fără acordul nostru expres sau tacit. Cum ne-am dat acordul? Prin aspirații și mandatele date conducătorilor, acceptând manipularea și dorind ceea ce nu ni se cuvenea, ca rezultat al efortului individual sau comunitar.
Pe scurt, există trei organizații mondiale ale căror strategii au influență asupra economiei mondiale: Fondul Monetar International, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului. Primul dintre le este foarte cunoscut la noi, deoarece Romania s-a împrumutat și se împrumută tot mai mult.
În spatele acestor instituții și al creditelor se află mari concerne. Politicienii românii au avut nevoie de bani, pentru a putea câștiga alegerile, pentru a mitui populația, pentru a crea impresia unei stări de bine în economie. În fapt, deficitul bugetar, balanța dintre cheltuieli și venituri la Buget este dezechilibrată, în ceea ce privește veniturile. În astfel de condiții, nu poți face cheltuieli decât apelând la credite. Nu poți susține un stat paternalist, decât cu alți bani decât cei produși aici. Iar banii vin și au și condiții și termene de rambursare. Cum democrația înseamnă alegeri la termene clare, iar țara nu se redresează și cum politicienii nu vor să renunțe la poziții și să-și recunoască incapacitatea, cer bani iarăși și îi primesc. Vine însă ziua scadențelor. Banii s-au dus în consumul intern, fără investiții, iar drumul lor este simplu. Ajung tot la marii producători, care își curăță stocurile și cresc producția. Noi rămânem cu datoria și creditorii cer măsuri de restructurare pentru că, în conformitate cu studiilor lor, anumite entități economice produc pierderi. Așa dispare capitalul de stat și așa cuceresc marile companii piețele. Așa a dispărut mai toată industria românească, pe mai nimic. Companiile de stat au fost fuse în dificultate de tot felul de nepricepuți, numiți directori de partid, apoi au fost restructurate și în cele din urmă vândute în condiții proaste și apoi închise. Nicio firmă locală nu ar putea fi învinsă de una mondială, dacă nu se intervine prin lobby, la îngreunarea condițiilor legislative de funcționare, prin birocratizări excesive și prin montarea aparatului de stat împotriva ei. Iar dacă populația consumă produse locale, firma de succes.O firmă mică are cheltuieli mult mai mici și o administrare directă. Deci poate ieși învingătoare, dacă statul nu o încurcă.
Doar Japonia și Coreea de Sud au aplicat politici mixte. Nu s-au opus exportului american de democrație și economie de piață – un joc al cărui reguli în știu cel mai bine cei care-l joacă de ceva secole -, ci, fără să naționalizeze companiile cu capital local, le-au susținut, până au ajuns să conteze pe piața mondială și să devină o concurență reală. Dar, sigur, aceasta a presupus sacrificii…și inteligență.
Din păcate, noi suntem ușor de eliminat din competiție. Datorii imense, așteptări ale populației mari… Cheia este la cine dă banii . De acolo, oricând, se poate cere o privatizare sau alta, iar după privatizare se pune lacătul, deoarece există supraproducție la nivel mondial.
