Administrarea bunurilor ecleziastice în lumina                           Constituțiile Apostolilor

             

 

 

 

                     Proprietatea ecleziastică și menirea ei

 

Tema bunurilor bisericești, a proprietății în general, pare una statică sub aspect juridic, ne mai permițând abordări noi, mai ales când este vorba de epoca primara. Tradiția administrării bunurilor ecleziastice se păstrează până astăzi în Biserică. Sunt diverse reglementări interne sau civile, dar și nenumărate contestări referitoare la dreptul Bisericii de a deține bunuri. Sunt, de asemenea, ochi hulpavi care ar răpi oricând posesiunile Bisericii, așa cum s-a întâmplat adesea în istorie. De aceea, este important să cunoaștem tradiția în baza căreia Biserica deține proprietăți și modalitățile în care sunt administrate bunutile bisericești. S-au schimbat multe în Biserică și societate, însă filozofia deținerii, administrării și folosirii proprietății bisericești este constantă.

 

Am apelat la lucrarea ˝Constituțiile Apostolilor˝, cu convingere că raportarea la trecut, ne poate ajuta sa înțelegem prezentul. Acest document al epocii primare oferă suficient material informativ, din care se poate desprinde concepția Bisericii privitoare la bunurile materiale şi normele după care acestea pot fi dobândite, administrate şi împărțite.

Constituțiile Apostolilor surprind o perioada de tranziție și așezare în ceea ce privește organizarea bisericeasca. Zorii libertății schimbau paradigma existenței Bisericii văzute. In primele trei veacuri, Biserica a trăit cu totul in afara Statului, religia creştina fiind interzisă. În acest timp s-a organizat, a posedat bunuri şi le-a folosit, potrivit scopului ei. Statul a avut, în general, intervenții negative până atunci. Actul confiscării era utilizat. Biserica era abuzată de un stat care nu și-o dorea. Au existat, e drept, și perioade de îngăduință. Ele, însă, nu schimbau cadrul general de desfășurare a vieții creștine.

Treptat, Biserica începe să se dezvolte în libertate, organizându-şi viaţa administrativă prin propriile reglementări recunoscute de către autorităţile laice.

 

 

Constituțiile Apostolilor – un document important

 

Analiza critica – literara a lucrării

Istoria Bisericeasca şi Patrologia ne fac cunoscute motivele care au făcut ca literatura Bisericii Orientale, începând cam de la mijlocul secolului al II-le, până la sfârşitul celui de-al III-lea și începutul secolului al IV-lea sa ia o orientare apocrifă. Fixarea în scris a tradițiilor istorico-religioase și a practicilor bisericești existente, precum și atribuirea lor autorilor Noului Testament, erau mijloace eficient de apărare împotriva atacurilor din afară. Pentru a da caracter autentic, la finalul scrierilor sunt enumerate cărţile canonului biblic.

In aceasta categoria amintită mai sus intră şi Așezămintele apostolice sau Constituțiile Apostolice[1] care sunt încredințate episcopilor, alături de Canoane. Conținutul cuprinde reguli şi povățuiri cu caracter apostolic, pe care acesteia trebuie sa le ţină şi sa le păzească pentru ca sa se mântuiască şi sa aibă pace intre dânşii[2].

În secolul al IV lea s-a cristalizat forma lucrării pe care o avem astăzi. Canoanele formează al doilea document de norme bisericești ce s-a întrebuinţat primele trei secole ale creştinismului[3]. Acest monument al literaturii primare, după conţinutul lui şi după caracterul normelor vieții bisericești ce se expun în el, are o strânsă legătură cu Canoanele apostolice, care sunt adăugate ca al 47–lea capitol al cărţii a VIII–a Constituțiilor Apostolice şi sunt prezentate ca o adăugire la ele, motiv pentru care sunt tratate de multe ori împreuna. Constituțiile Apostolice au fost regăsite, însă, şi singure.  De fapt, judecate după forma și fond ar trebuie fie separate de Canoane.

In forma lor de astăzi, Constituţiile apostolice constau in opt cărţi, de un conţinut inegal, împărţit în capitole. Primele șase cărţi formează sâmburele cristalizator al întregii colecții şi par sa fi fost întrebuinţate multă vreme ca o opera de sine stătătoare. Se prezintă ca un întreg independent următoarele capitole în care se află anumite repetiţii şi contraziceri[4]. Bazându-se pe aceste deosebiri istoricii literari, liturgiştii şi canonişti consideră că lucrarea este extrasă din cel puţin trei izvoare .

Primul dintre aceste izvoare pare a fi compus în Siria între anii 260-302. S-a păstrat într-o traducere siriacă și stă la baza primelor șase capitole.

Un al izvor ar data din anii 340-350 și are legătură cu Cartea a VII -a  Constituțiilor Apostolice. Este foarte asemănător cu Învăţătura celor XII – apostoli

Există și un al III lea document, care stă la baza cărţii a VIII.

Din cele relatate mai sus rezultă, evident, combinarea lucrărilor a trei scriitori diferiți.

Există însă și alte păreri. Spre exemplu, Mitropolitul Nicomidiei, Filotei Brienius, susține că nu trebuie sa admitem trei autori diferiţi, ci unul singur, adept al arianismului, care a combinat diferitele izvoare. Părerea aceasta este împărtăşită şi de alți cercetători, precum Funk şi Harnak.

Alţi  specialiști în studiilor patristice, ca de exemplu Tixeront, sunt de părere ca lucrarea de care ne ocupăm derivă dintr-un număr de scrieri disciplinare formate din:

1) Didascalia arabă şi etiopiană, amintită in primele VI cărţi ale Constituţiilor Apostolice.

2) Constituţiile lui Ipolit şi Epitomelele, care sunt fragmente identice cu cartea a VII – a  Constituţiilor Apostolice.

3) Rânduiala Apostolică Egipteană, care se aseamănă cu a doua parte a Codului monofizit egiptean .

4) Testamentum Dominii, lucrare alcătuită din două părți.

5) Canoanele lui Ipolit în număr de 38, document foarte important în araba şi etiopiana, pe care Funk îl considera derivat din Constituţiile Apostolice, varianta egipteana datând de la sfârșitul secolului al V-lea sau mai târziu .

Aceste păreri nu reuşesc să elucideze sursa de inspiraţie a Constituţiilor Apostolice,  însă duc la concluzia că lucrarea este o colecție.

 

 

Cuprinsul lucrării

Cartea I-a cuprinde 10 capitole şi dă poveţe credincioşilor, vorbind despre lăcomie, blestem, răzbunare, păcatul luxului, cărţile din Vechiul şi Noul Testament care sunt bune de citit, despre femeile desfrânate, despre ascultarea pe care o datorează femeia bărbatului, etc.

Cartea lI-a, are 63 capitole, şi face o expunere detaliata a îndatoririlor celor trei trepte ierarhice; tratează despre serviciul divin, despre Biserica, îndatoririle clericilor faţa de Biserica, ca şi cele ale credincioşilor, însuşirile bune şi cele rele ale femeilor .

Cartea III-a vorbește despre văduve, drepturile şi îndatoririle lor, modul săvârşirii botezului, despre diaconi, dând şi indicaţia expresa ca episcopul trebuie sa fie hirotonit de către trei episcopi.

Cartea IV-a se referă la orfani şi grija pe care trebuie sa o arate episcopul faţa de aceştia. Face referire la darurile  care pot fi primite şi care nu pot fi acceptate la Altar. De asemenea, face referire la raporturile dintre părinţi şi copii, autorităţi şi credincioşi .

Cartea V-a cuprinde 20 capitole şi tratează despre martiri, despre persecutorii credinţei, despre înviere, despre întâiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, despre martorii falşi, despre păcatul adorării stelelor, despre sărbători, posturile de miercuri şi de vineri şi cele dinaintea praznicelor împărăteşti, despre timpul serbării Paştilor.

Cartea VI-a cuprinde 30 capitole şi tratează despre: sectele iudaice (saducheii, fariseii, hasmoteii, hemerobaptiştii, ebioniţii, esenieni), originea ereziilor, săvârşirea botezului o şingura data, scrierea falşilor profeţi, căsătoria clericilor, datinile păgâneşti şi iudaice .

Cartea VII-a conține norme de disciplină bisericească referitoare la: Sfânta Euharistie, catehumenat, botez, rugăciunile ce se rostesc la Sfânta Liturghie, lista episcopilor puşi de Sfinţii Apostoli, Doxologia mare, rugăciunile de seară, dimineaţa şi cele de la masa .

Cartea VIII-a cuprinde 46 capitole şi conţine rânduiala celei mai complete Liturghii din acel timp, păstrata până astăzi, intitulata şi ”Liturghia Clementină”, deoarece transcrierea ei se atribuie Sf. Clement, episcopul Romei.

1. c) Autorul scrierii

După cum aminteam mai sus Constituţiile Apostolilor îşi iau autoritatea de la Sfinţii Apostoli, însă acela prin care se încredinţează aceste aşezăminte episcopilor este Clement, Episcopul Romei, urmator şi ucenic al apostolilor ( Cartea a VII – a, cap. 47 ). Numele acesta nu poate desemna decât pe Clement Romanul ori pe Clement Alexandrinul. Mai probabil cel dintâi, care, fiind episcop şi urmaş Apostolilor, putea sa se adreseze cu mai multa autoritate. Opinia potrivit căreia Clement Romanul este autorul lucrarii a gaşit o serie de susţinători precum: Carol Bovius, Francisc Turrian, Nicol Serarius.

Aceasta scriere, fără îndoială, nu a putut ieși din pana apostolilor, pentru ca atunci ar fi fost cuprinsă în canonul Noului Testament şi nu ar mai fi conținut informații posterioare epocii apostolice.

Opera nu poate fi datată nici din vremea bărbaţilor apostolici. Este ulterioară epocii.  Constatare are ca argument faptul ca nici unul dintre primele trei sinoade ecumenice nu face referire la ea .

Ca astfel stau lucrurile demonstrează şi faptul ca părinţii secolului al IV -lea nu sunt derutați de cele scrise in cartea a IV-a cap. 18: ˝Această  învăţătură o trimitem noi apostolii prin Clement, cel mai credincios fiu in Domnul, dimpreună cu Barnaba iubitul fiu şi Timotei şi Marcu˝ şi o consideră ca nefiind apostolica, însă ca fiind de ˝mare trebuinţă pentru creştini˝.

Au fost emise diverse ipoteze referitoare la adevăratul autor. Spre exemplu, unii dintre ei îl considera ca fiind de origine siriana. In sprijinul acestei afirmaţii spune ca Sfântul Duh este comparat cu diaconiţa ( cartea a II -a ), iar in limba siriană, cuvântul Sfantul Duh este de gen feminin, fapt ce a făcut pe autorul sirian sa compare pe Sfântul Duh cu o femeie. Bricaunt afirma ca autorul este probabil un cunoscător al epistolelor Sf. Ignatie. Această afirmație este susținută prin paralelismul de gândire şi identitate al expresiilor ce se întâlnesc in cele doua texte . Autorul pare să fi fost un apolinarist, deoarece nu admite ca Iisus a avut suflet uman.

În pofida interesului manifestat de cercetători,  paternitatea scrierii rămâne neclară.

 

Data scrierii

Cunoașterea datei când a fost scrisă este extrem de utilă.   Cu ajutorul datei s-ar putea determina cărei epoci aparțin reglementările canonice din textul Constituților.

Exista diferite opinii, mai mult sau mai puţin precise, mai mult sau mai puţin acceptate.

Opinia potrivit căreia sfârşitul secolului IV sau începutul secolului V ar fi putea fi perioada când a fost scrisa lucrarea este acceptata de majoritatea celor ce s-au ocupat de cercetarea operei. Presupunerea aceasta nu este contrazisa prin conţinutul Constituţiile apostolice, fiindcă în ele Biserica lui Hristos se prezintă ca fiindi, încă, supusă persecuțiilor anticreştinilor.

 

 

Opinii ale cercetătorilor epocii patristice şi argumentele lor privitoare la data scrierii

Genardus Rauchen în ”Florilegium Patristicum, Monumenta Eucharistica Et Liturgica Vetustisima” afirmă: ˝Constituţiile Apostolice, în opt carţi, se pare ca au apărut in jurul anului 400, autorul lor le – a scris in Şiria şi se pare ca a fost apolinaris˝.

F.Cayre afirma ca această lucrare nu conţine nimic original, autorul lor mulţumindu-se sa adapteze prescripţii sau rituri vechi, la obiceiurile timpului.

Funk  plasează timpul scrierii în secolul V, afirmând totodată, că scrierea cuprinde realităţi anterioare. În lucrarea acestuia ˝Didascalia et Constitutiones Apostolorum” este de părere ca formulele cuprinse în Constituţii aparțin secolului al IV-lea, deoarece treptele inferioare ale clerului, Liturghia, sărbătorile, în felul cum se prezintă acestea dau indicații în susțnierea afirmației. Constituţiile Apostolice fac referire de asemenea, in mod expres, la psalţi sau cântăreţi, cunoscut fiind că cele mai vechi mărturii despre existenţa cântăreţilor în Biserica provin de la Sfantul Efrem Sirul” ( +373) şi de la sinodul din Laodiceea ” ( canonul 15 ).

În Constituţii se  aminteşte despre locaşurile de cult şi despre felul în care au fost construite. În opinia lui Funk şi acesta este un argument care vine în susţinerea afirmaţiei sale, ştiut fiind că până în 313 nu se putea vorbii despre locaşuri de cult construite după anumite norme.

Funk, in susţinerea afirmaţiei sale, aduce ca dovada data serbării Paştelui și face referire la importanţa aproape egală ce se da serbării sâmbetei şi duminicii. Lucrarea face mențiuni referitoare la serbarea Naşterii Domnului la 25 decembrie, ori se ştie ca mult timp in Orient, Naşterea Domnului se serba odată cu Epifania la 6 ianuarie. Naşterea Domnului s-a serbat in Apus la 25 Decembrie începând cu anul 336, iar in Răsărit mai târziu, în anul 379, în timpul lui Grigorie de Nazians, iar la Antiohia la 388, in timpul lui Ioan Gura de Aur.

Dacă nu există o uniformitate de păreri în privinţa datei există totuşi o opinie unanimă, aceea că lucrarea nu este de origine apostolică. Argumentele acestei constatări sunt bazate pe anumite exprimări eretice sau greșite. Spre exemplu episcopul, preotul şi diaconiţa, în cartea a II-a, cap. 26,  sunt comparaţi cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt˝ ; în cartea a IV-a, cap. 20, sacrificiile, purificările şi intr-un cuvânt toata legea iudaică, ar fi fost impuse datorita închinării fiilor lui Israel la viţelul de aur; în cartea a VI -a, cap. 15 botezul creştinilor este socotit ca fiind dat întru moartea Domnului; în cartea a II-a, cap. 44, persoanele Sfintei Treimi sunt prezentate intr-un mod destul de neclar arătându-se o oarecare subordonare a Fiului faţa de Tatăl; în cartea a III-a cap. 17 şi cartea a VIII-a cap. 5, cuprinde unele învăţături din care ar rezulta ca Sfântul Duh ar fi subordonat celorlalte persoane ale Sfintei Treimi.

Cu toate aceste scăderi, precum și ca urmare a constatării că lucrarea nu este de origine apostolică nu sunt motive care diminuează valoarea disciplinară și administrativă a Constituțiilor Apostolilor.

 

Mărturii referitoare la Constituţiile Apostolilor.

Mărturii ale scriitorilor creştini orientali

Numărul mare al mărturiilor care se referă la aceasta scriere arată importanta ce i-a fost oferita, iar timpul în care au fost făcute demonstrează perenitatea operei.

Cea dintâi mărturie despre Constituţiile Apostolice o dă Irineu Episcopul Lungdumului. El le considera ca al doilea așezământ al apostolilor, socotind primul aşezământ scrierile Noului Testament. De aceea le numeşte porunci ale apostolilor.  Irineu este cunoscător al operei și o citează din cartea a VII-a, cap. 30, unde se vorbeşte despre universalitatea Bisericii lui Hristos.

Istoricul Eusebiu din Cezareea, în ” Istoria Bisericeasca”, cartea 53, cap. 25, amintește despre Constituțiile Apostolilor.

Sfântul Atanasie cel Mare, Episcopul Alexandriei ( +373) vorbind despre scrierile sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, după ce le enumeră, la sfârşitul lor menţionează şi Aşezămintele Apostolilor şi le încadrează la sfârşitul canonului, alături de scrierilorÎnţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah, Ester şi Iudit .

Sfântul Atanasie cel Mare nu le evaluează unitar. Le introduce fie în rândul celor folositoare de citit, fie printre cele care pot naște controverse.

Sfântul Epifanie, arhepiscopul Ciprului ( +403), le considera porunci apostolice ce cuprind reguli sau canoane de credinţa şi toate rânduielile apostolice cu privire la administraţia bisericeasca ˝şi tot ceea ce credincioşii trebuie sa creadă, sa marturiseasca şi sa respecte˝.

Sfantul Ioan Gura de Aur, ( + 407) le aminteşte împreuna cu canoanele apostolice în Omiliile sale la Matei  VI, 3 şi VIII.

De asemenea, în 394 sunt amintite de Dionisie cel Mic (+553), care a tradus în limba latina un număr de 50 din canoanele Sf. Apostoli.

Opera este amintită și de Împaratul Justinian (+565),  în legiuirile sale. Justinian, aminteşte pe larg de Constituţiile Apostolice, în epistola sa către Epifaniu, Patriarhul Constantinopolului, după cum reiese din novela a IV-a.

După epoca împăratului Justinian, toţi cei ce s-au ocupat de legiuirile bisericeşti au apelat in mod constant la Constituţiile Apostolilor.

Constituţiile mai sunt amintite şi în ”Capitae Actum Apostolorum”, lucrare pusă sub numele lui Eutalion de Alexandria”.

Ioan Scholasticul, Patriarhul Constantinopolului ( +578) menționează cu mult respect Constituţiile Apostolilor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul le numeşte orânduieli, aşezăminte şi porunci sacre.

Constituțiile Apostolice au avut de înfruntat și contestări. Cele mai aspre au avut loc la Sinodul de la Trulan. Cu toate că au fost considerate necanonice la întrunirea sinodală amintită ele nu şi-au pierdut întreaga autoritatea în biserica greceasca. Argumentul se bazează pe faptul că sunt întâlnite şi in scrierile de mai târziu .

Atanasie Sinaitul în Întrebări şi răspunsuri ( circa anul 700 ) cita din ele pentru a-și argumenta unele afirmaţii.

Sf. Ioan Damaschin face referire la ele în Omilia  despre tineri, menționând într-un text marginal un pasaj din Constituţii .

In secolul XI, în timpul controverselor şi disputelor dintre greci şi latini, Niceta Pectoratul utilizează  Constituţiile pentru a demonstra netemeinicia latinilor, care folosesc azima in loc de artos la Sfanta Impartasanie, care practică postul de sâmbăta şi impunerea celibatului preoţilor.

 

 Mărturii ale scriitorilor creştini occidenatali şi apariţii ale lucrării

In Occident textul Constituţiilor Apostolice nu a fost cunoscut până în secolul al XVI –lea.

Cardinalul Humbert de Silva Candida nu se îndoia de originea apostolică a textelor.

In 1563 Tarres face muncă de pionerat și publică pentru prima data textul grecesc al Constituţiilor, în timp ce în acelaşi an G. Bovio facea traducerea latina a textului .

In secolul XIX, în anul 1832, I. S. Dray, profesor la Tubingen, scoate primele patru cărţi ale Constituţiilor’” .

O alta  ediție editată provine dela Ioan Wilhem Bickell. Acesta a reprodus un manuscris din secolul XII, aflat la biblioteca imperiala din Viena.

Toate aceste ediţii au readus în dezbatere Constituţiile Apostolilor, care în urma hotărârii sinodului VI ecumenic au fost date într-o oare care măsură uitării, stare care a durat în întregul Ev mediu .

 

 

Hotărâri ale  sinoadelor ecumenice

După cum se poate constata Constituțiile Apostolice au stârnit interesul Părinților Bisericii și scriitorilor bisericești. Opiniile lor, deși importante, în conformitate cu notorietatea fiecăruia, au fost totuși opinii particulare.

Doar sinoadele decid asupra oricărei chestiuni referitoare la credința și organizarea Bisericii. Ele sunt cele care dau sau retrag autoritatea. Ele sunt cele care emit canoanele pe baza cărora poate funcționa Biserica, doctrinar, cultic și administrativ. Chiar dacă dreptul canonic nu cunoaște principiul abrogării, Sinoadele au avut întotdeauna rolul de a regla adaptarea normelor canonice administrative la necesitățile concrete ale instituțiilor bisericești.

Constituțiile Apostolice sunt regăsite și în conținutul canoanelor. Spre exemplu, canonul 85 Apostolic se refera la carţile Sfintei Scripturi. După ce sunt menționate cărţile care compun Canonul biblic sunt amintite şi Orânduielile ( Aşezămintele, Constituţiile ), făcute cunoscute vouă episcopilor in opt cărţi.

Acest text le înscrie limpede printre cărțile care trebuie urmate împreună cu cele care alcătuiesc Canonul biblic şi Constituţiile apostolilor .

Opus dispoziţiilor acestui canon, care dă autoritate Aşezămintelor apostolice, canonul 2 al sinodului Vl Trulan ˝leapada˝ aceste orânduieli, pe care le considera viciate de interpolări eretice. Astfel sinodul îşi exercită dreptul de a respinge conținutul lucrării, considerând-o ca ne fiind fidelă adevărului de credință.

 

Sinodalii au manifestat spirit critic. Nu au dorit preluarea lucrării sau adaptarea ei. Au respins-o pur si simplu, considerând-o dăunătoare sănătății Bisericii. Au considerat că lucrarea are rânduieli care sunt anterioare așezării ferme a învățăturii Bisericii. Deci, sub anumite aspecte, nu era doar depășită, putea deveni chiar dăunătoare corpului Bisericii.

Cu toate acestea, sub aspectul evaluării izvoarelor dreptului canonic lucrare este de neegalat. Nu este o scriere autentică, nu aparține lui Clement, a fost sancționată de canonul amintit mai sus, însă, ca material de cercetare, este extrem de utilă.

 

Pe lângă valoarea canonică a lucrării, cei interesați pot afla informații istorice de primă mână, fiind o radiografie a timpului în care au fost alcătuite Constituțiile Apostolilor. Instituții liturgice și forme de organizare administrativă din primele IV secole își găsesc în Constituțiile Apostolilor descrieri utile cercetării zorilor organizării creștine.

 

Lămuriri terminologice şi juridice

Din punct de vedere semantic termenii cei mai uzitaţi în studiul de faţă sunt: administraţie, administrator, administrativ, administrat, administrare. Acești termeni sunt derivați din verbul de origine latina administro care înseamna: a conduce, a administra. In limba română verbul a administra are raporturi de simonimie cu verbele a conduce, a cârmui, a gospodari o instituţie.

Prin administraţie se înţelege totalitatea autorităţilor administrative existente într-un stat, care se ocupă de problemele administrative ale unei instituţii.[5]

Importanţa acestei activităţii a făcut să apară insituția Dreptului administrativ. Un al termen folosit este acela de bun, noțiune având conotaţii semantice şi juridice bogate.

Sub aspect juridic prin ”bun” se înţelege o valoare economica ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial.

Un alt termen des uzitat este cel de patrimoniu. În sistemul actual de drept, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice şi juridice .

In ceea ce priveşte dreptul roman, aplicabil în perioada de care ne ocupam, acesta nu a dat o definiţie patrimoniului, deşi avea noţiunea. În doctrina juridică romană conceptul de patrimoniu cunoaşte evoluţii. La început acest termen desemna numai lucruri corporale: familia, pecunia, etc. Mai tarziu putem vorbi despre ”res in patrimoniu” şi ”res extra patrimoniu” clasificare ce apare in Institutele lui Gaius și mai ales în cele ale lui Justinian. In prima categorie sunt încadrate lucrurile care pot face obiectul proprietății private şi in a doua lucrurile care nu sunt susceptibile sub aceasta forma.

In ceea ce priveşte clasificarea bunurilor ea se face dupa anumite criterii împărţindu-le astfel: in mobile şi imobile; bunuri care se afla in circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil; res certa şi res genera; fungibile şi nefungibile; consumptibile şi neconsumtibile; fungifere şi nefungifere; divizible şi indivizibile; principale şi accesorii; corporale şi incorporale; sesizabile şi insesizabile.

Trecând pe tărâm religios, se poate observa că la romani exista o împărţire cu caracter general a bunurilor. Aceasta face deosebire între lucrurile de drept uman şi cele de drept divin. Cele de drept divin la rândul lor se împărţeau in ”res  religiosae˝ şi ˝res sanctae”. Această ultimă categorie de bunuri nu erau succeptibile aproprierii şi nu putea constitui obiectul schimbului.

Această împărţire a fost preluată şi se păstrează până astăzi în creştinism. Art. 2 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti[6] împarte bunurile bisericeşti în bunuri sacre ( locașuri de cult, odoare, veşminte, cărţi de ritual, cimitirele, etc.) şi bunuri comune[7].

În Biserica Romano Catolică împărţirea bunurilor bisericeşti este una asemănătoare. ”Dictionnaire de droit canonique” împarte bunurile ecleziastice in: sfinte şi nesfinţite, preţioase şi nepreţioase[8]”.

O alta chestiune cu caracter juridic ce este întâlnită în conţinutul lucrării face referire la dreptul de proprietate al laicilor asupra bunurilor bisericeşti. Importanţa abordării acestei chestiuni este mare, deoarece dreptul de proprietate asupra lucrului care  aparţine unei persoane fizice sau juridice este legătura cea mai puternica care poate exista între om sau persoana morala şi bunurile exterioare.

Proprietatea este definită ca fiind dreptul pe care-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însa în limitele determinate de lege.

 

Se pare că în normele de reglementare ale dreptului roman edificiile şi obiectele destinate practicării unui cult puteau face obiectul dreptului de proprietate particulară. Dispoziţiile cuprinse în legile de mai târziu, prin care s-a stabilit principiul inalienabilităţii bunurilor bisericeşti şi lucrurile consacrate sunt, cu siguranță, o reacţie împotriva abuzurilor ce s-au petrecut.

In cele din urma, doctrina Bisericii, prin actul consacrării, a reuşit să înfrângă pretenţiile abuzive ale laicilor, care cereau sa li se recunoască dreptul de proprietate şi de administrare asupra Bisericilor pe care le construiau şi le înzestrau cu bunuri din patrimoniul lor. In locul dreptului real de proprietate n-a mai rămas decât un drept personal de patronaj, ca semn de respect şi recunoştinţa pe care îl arată Biserica, ca o concesie acordată celor care faceau fapte deosebite pentru comunitățile creștine.

Biserica a luat aceasta măsura din doua motive. Primul motiv era de ordin sacramental. Bunurile consacrate primesc destinație sacră. Ar fi o profanare schimbarea destinației lor, iar o persoană fizică poate care deține un asemenea bun, cel puțin teoretic, putea să-l folosească la un moment dat și în alte scopuri. Dacă mai adăugăm aici și transferul prin diferite acte al dreptului de proprietate, încluzând aici și succesiunea, putem constat că este normal ca bunurile consacrate să devină din momentul consacrării proprietatea Bisericii.

Un alt motiv pentru care s-a luat această hotărâre este unul de ordin administrativ și diplomatic. Ierarhia bisericească a vrut să protejeze instituțiile bisericii de intruziuni abuzive sau străine scopurilor lor. Este dăunător ca regulile și normele interne privitoare la proprietate să fie înfrânte prin intervențiile feluriților donatori. Ar fi împotriva esenței actului de donație, al scopului pentru care se face donația.

Deci, stabilirea statului pe care-l au bunurile bisericești a fost una act de responsabilitate pentru instituția care trebuie să dea stabilitate funcționării societății.

 

 Administrarea bunurilor şi organele de administrare în lumina Constituţiilor Apostolilor

Așa cum ne indica scrierea Faptele Apostolilor în Biserica primară lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt s-a săvârşit prin mijlocirea ierarhiei de drept divin – episcop, preot şi diacon, rânduiţi în mod canonic şi legal, prin hirotonie validă de episcopii, care îşi puteau revendica o succesiune apostolică. Principiul ierarhic a presupus, deci, existenţa celor doua oficii bisericeşti – eparhia şi parohia – indispensabile în organizarea oricărei Biserici locale. Necesitatea acestor așezăminte a fost evidentă, deoarece apostolii nu puteau sa părăsească noile obşti de credincioşi fară sa  se îngrijească de păstorirea lor. Şi astfel, activitatea itinerantă a Sfinţilor Apostoli a fost înlocuită cu activitatea pastorală a urmașilor lor, în cadrul comunităţii respective. Deci, activităţii itinerante a apostolilor i-a urmat activitatea pastorală a episcopilor și preoților.

Activitatea pastorală este complexă. Din cadrul fișelor de post ale oficiilor de arhiereu și preot nu sunt excluse obligațiile administrative. Chiar dacă acestea nu sunt prioritare, așa cum sunt cele spirituale, totuși sunt extrem de importante. Ele dau o notă externă a unor calități personale pe care le are un slujitor bisericesc desemnat cu astfel de însărcinări. De asemenea, așa cum vom vedea, dacă administrarea bunurilor bisericești se face cu conștiință și în conformitate cu scopul pentru care au fost dobândite, prestigiul social al instituțiilor bisericești este foarte mare. Deci, administrarea bunurilor bisericești este un act care trebuie să fie pe deplin responsabil, iar rădăcinile reglementărilor de astăzi se regăsesc în documente de importanță majoră, așa cum sunt Constituțiile Apostolilor, lucrare, în conținutul căreia găsim atribuții precise pentru fiecare treaptă clericală în parte.

Treapta episcopală şi rolul ei în administrarea bunurilor bisericeşti

In baza puterii primite prin actul hirotoniei, episcopii au fost conducătorii primelor comunităţi creştine. Ei au fost hirotoniţi fie direct de apostoli, fie prin intermediul ucenicilor Sfinţilor Apostoli sau al episcopilor instituiţi direct de apostoli.

Etimologic vorbind, cuvântul episcop are înțelesul de supraveghetor, observator, păzitor, purtător de grijă. Se poate deduce din aceată enumerare de termeni faptul că activitatea că episcopul are în sarcina sa și chestiuni administrative, fără ca acestea să fie prioritare, arhiereul fiind, totuși, un părinte.

Episcopii sunt beneficiari ai succesiunii apostolice, însă nu au primit harismele şi jurisdicţia universală in Biserica, așa cu au avut Apostolii. Deosebirea dintre apostoli și episcopi constă și în faptul că au jurisdicție limitată în spațiu și nelimitată în timp.

Relaţiile dintre episcopii instituiţi s-au bazat pe raporturi de egalitate, ca element constitutiv al succesiunii apostolice. Aceasta egalitate a episcopilor era consecinţa firească a stării de egalitate în har şi putere a Sf. Apostoli. Starea de egalitate administrativă a durat până in secolul III, când pe lângă episcopie apare o noua forma de organizare, mitropolia. Pana la aceasta data toţi episcopii erau egali şi autocefali. In perioada pre-niceana fiecare comunitate constituita intr-un cadru etnic – geografic bine stabilit, a fost autocefală bucurându-se de independenţa administrativ-jurisdicţională in raport cu celelalte unităţi bisericeşti egale în drepturi.

Pentru Biserica primara au fost străine revendicările unor scaune şi lupta pentru primaţie jurisdicţionala. Mărirea numărului de comunități a avut ca urmare firească adaptarea instituțională a Bisericii la realitățile concrete.

Sub aspect pur administrativ, în primele trei secole Episcopul a fost singurul administrator al bunurilor bisericești.

El era cel care intra în legătură directă cu toți cei care dăruiau Bisericii și tot el era cel care le împărțea celor care aveau nevoie.

Canonul 41 apostolic arata motivul pentru care s-a încredinţat episcopului conducerea bunurilor temporale: ”căci daca i s-au încredinţat lui sufletele cele de preţ ale oamenilor, atunci cu atât mai mult se cade ca el sa poruncească asupra banilor, aşa ca toate sa se cârmuiască prin stăpânirea sa, şi celor lipsiţi sa li se facă parte prin prezbiteri şi diaconi ’”.

De asemenea, canoanele 7 și 8 ale sinodului de la Gangra (340) hotărăsc întâietatea episcopului în chestiuni administrative.

Practic, aceste canoane dau în grija episcopului toate bunurile bisericești, iar dacă cineva lua darurile aduse pentru Biserica sau  le înstrăina din Biserica împotriva socotinţei episcopului sau aceluia căruia i s-au încredinţat era anatematizat.

Tot cu același conținut de reglementare vine și  canonul 24 al Sinodului din Antiohia.

Realizând un studiu pe text constatăm că lucrarea Constituţiile Apostolice, vine cu detalieri interesante, făcând o prezentare generală a obligaţiilor episcopului. Astfel, Episcopul era socotit ca şi arhiereul Vechiului Testament mijlocitor între Dumnezeu şi om ( Cartea II, cap. 20). Avea o seama de drepturi liturgice dar şi pe cele de conducere şi de judecata ˝căci şi dreptul şi dreptatea, sunt un bun comun al oamenilor şi un instrument prin care se asigură pe seama tuturor, toate celelalte bunuri˝ ( III,  37) .

Episcopul este supraveghetor peste credincioşi (II, 25) şi are îndatoriri didactice ( II, 24) . Episcopul este prezentat, de asemenea, ca având o serie de îndatoriri morale (II, 1).

Munca depusă de arhierei în folosul turmei lor, în viziunea Constituţiilor Apostolice, trebuie răsplătită de cei in folosul cărora este făcuta. Aşadar, episcopii sunt comparați cu leviţii şi in consecinţa au drepturi asemănătoare. Ei primeau privilegiul de a se împărtăşi din ”ofrandele care se dau din zeciueli”, dar nu oricum, ci ca oameni ai lui Dumnezeu (C. II, 25). Pentru păstrarea bunei rânduieli, Constituțiile fixează care erau drepturile episcopilor pentru a-și asigura traiul zilnic. Ei primeau dreptul de a lua ˝patru părţi˝ din cele rămase de la ”misterii” (VIII, 31) .

Împărţirea bunuri ce se cuveneau ostenitorilor cultului se făcea in funcţie de demnitate. Potrivit principiului amintit ˝toţi trebuie să rămână în rangul lor˝( C. VIII, 46).

Episcopul primea dreptul de se bucura de bunuri din partea laicilor pentru că şi responsabilităţile erau pe măsură : ˝ iar episcopatul nu este o povara neînsemnata şi uşoară”. De aceea, purtând greutatea poverii, ”se cade mai întâi voi sa luaţi şi sa daţi şi celor lipsiţi, ca sa puteţi da socoteala Aceluia, care va sta la judecata cu voi şi nu va putea fi amagit˝.

Constituţiile Apostolice reafirmau dreptul celor ce servesc biserica şi îndeplinesc serviciul Domnului de a fi întreţinuţi de comunitate ( II, 25).

Pe lângă bunurile primite, episcopului i s-a acordat dreptul de a avea şi alte bunuri personale, pe care trebuia să le administreze separat. La urcarea în treapta episcopală, episcopul, cu ştirea prezbiterilor şi diaconilor, făcea un inventar al averii personale, pentru a putea dispune de aceasta după propria voinţă (canonul 40 Apostolic)[9].

Canonul 25 Apostolic implică şi pe prezbiteri şi diaconi în activitatea de administrare a treburilor bisericeşti. Aceasta măsură corespunde unei nevoi practice, căci episcopii odată cu mărirea eparhiilor având nevoie de ajutor ”se înconjurau de elemente capabile din cler şi administrau cu sfatul lor, in modul cel mai bun posibil eparhiile ˝.

 

Așadar, aceste chestiunile administrative, pecuniare și de responsabilitate, considerate în general ca fiind delicate, erau clar și public lămurite.  Ele pot sminti și crea neînțelegeri și, tocmai de aceea, au fost discutate și reglementate în cadrul dezbaterilor de la Sinoade.

Mențiuni asemănătoare cu cele relatate mai sus se află și în ”Didascalia”, în Canoane  Apostolilor, Canoanele lui Ipolit, etc. De altfel, multe din aceste canoane zise apostolice, redactate în fapt de comisiile Bisericii Antiohiei şi Alexandriei din epoca pre-niceana, au fost confirmate în secolul al IV-lea.

Modul în care au fost luate aceste decizii este la fel de important precum este conținutul lor. Hotărârile au fost adaptate în consens, conform principiului sinodalității, principiu fundamental de conducere și organizare a Bisericii. Practic toate hotărârile s-au luat în sobor, căci Biserica a respins, încă de la început, orice regim administrativ monarhic.

În epoca apostolica și post apostolică primul consiliu cunoscut a fost consiliul diecezan, care a reunit prezbiteriul sub președinția episcopului. Potrivit ”Constituțiilor apostolilor”, prezbiterii sunt ”senatul şi consiliul” Bisericii (II, 28) .

Evaluând astfel de mărturii unii istoricii şi teologi au afirmat că ”prezbiterium” a constituit adevaratul senatus episcopalis.

Începând cu secolul al III-lea, se pare ca sinodul diecezan își pierde caracterul sau colegial, prezbiterial, și devine, mai degrabă, o adunare prin care episcopul își exercita puterea jurisdicționala. In alți termeni, el devine un ” sinodus episcopalis”, prezidat de fiecare episcop în dioceza sa. Constituţiile apostolice amintesc faptul ca episcopii se reuneau în consiliu pentru a studia împreună doctrina credinței şi a rezolva litigiile ecleziastice care ar fi survenit ( Cartea VII, 47,37 ). Se observa de aici ca sfaturile primite de episcop în Constituții sunt susținute de reglementari canonice clare, cu care se completează reciproc.

Aceste marturii canonice alcătuiesc Sfânta Tradiție canonică a Bisericii Ecumenice, născută sub inspirația Sfântului Duh.

Gestiunea bunurilor bisericești presupune cinste și conștiință împăcată. Cazul biblic al soților Anania și Safira este un exemplu. De aceea și Constituțiile Apostolice nu privesc administrarea bunurilor ca ceva supus nu numai vieţii de aici, ci ca ceva ce trece in viaţa de dincolo. Din astfel de considerente îmbinarea regulilor administrative cu sfaturile morale este regăsită și în Constituțiile Apostolice. Administrarea eficienta a bunurilor nu se poate realiza fără moralitate .

În paginile Constituțiilor textul este dezvoltat un text biblic din epistola lui Tit, îndemnând pe clerici să acorde tuturor un tratament egal ( II, 5), sa nu fie doritor de câştig ( II, 6 ), nici simoniac ( II,11) şi nici cheltuitor (II, 38).

Constituţiile Apostolilor sfătuiesc pe creştini să aibă încredere în modul în care episcopul împarte bunurile încredinţate lui şi cere creştinilor sa lase pe seama lui Dumnezeu cercetarea episcopului: ”nu trebuie sa ceri socoteala episcopului, nici sa supraveghezi administraţia lui, cum o îndeplineşte sau cum şi cui dă, sau unde-şi împarte binefacerile sau cum se poarta” ( II, 35)[10]. Conform Constituțiilor Episcopul primea aceste daruri ”ca iconom şi administrator al treburilor bisericești ”(II, 35)

Laicii aveau posibilitatea exprimării dorințelor lor către Episcop, pentru ca acesta să cunoască nevoile comunităţii pe care o păstorea, iar arhiereul, după ce le analiza, le îndeplinea ”după cum se va părea lui ”.

Administrarea bunurilor în această perioadă avea ca scop întreţinerea cultului şi ajutorarea săracilor, motiv pentru care averea bisericii mai era numită şi ˝averea săracilor˝.  Deşi treapta episcopală ”avea îndatoriri mai grele”,( II, 36) întreţinerea unor strânse relaţii cu săracii era menționată ca obligație fundamentala (II, 36) în activitatea ierarhului.

Calitate de administrator al averii bisericeşti îl obliga pe episcop sa dea ”ori cui cere”, dar numai daca este lipsit: ” fie prieten, fie duşman, ruda ori străin, căsătorit sau necăsătorit”. Aceste daruri nu trebuiau sa aibă ca urmare satisfacerea lăcomiei, ci întreţinerea vieţii (III, 8 ).

Atenţia episcopului era îndreptata către văduve, vârstnici şi către toţi ce-i care cereau sprijinul: ”meşteşugarului sa-i înlesnească lucrul, celor în neputinţa de a munci, daţi-le sprijin, străinilor găzduire, flamanzilor pâine, însetaţilor băutura, celui gol îmbracaminte, bolnavilor cercetare ( IV, 2).

Constituţiile Apostolilor se opresc totuşi asupra unor categorii sociale pe care le considera mai îndreptăţite să primească sprijin.

Cartea a III – a vorbeşte despre prima categorie care trebuie ajutata de episcop: văduvele. Problema întreţinerii văduvelor nu era numai una materială, ci mai ales una spirituala, ele având nevoie de ajutor pentru a nu apuca sa-şi agonisească bunuri pe cai necinstite, constrânse fiind de nevoie (III, 2). Autorul face distincţie între ”adevăratele văduve” şi cele ce nu sunt vrednice de aceasta titulatură, dar şi între văduvele mai sărace şi celelalte cu stare, primele având prioritate: ”îndeosebi însă, Episcope, sa-ţi aminteşti de văduvele sărace, întinde-le mană de ajutor şi îngrijeşte-te de ele ca un econom al lui Dumnezeu. La timpul cuvenit procură văduvelor întreţinerea vieţii, daca sunt lipsite de ajutor şi pier de nevoie ( III, 3)”.

Sărăcia nu este singurul argument pentru care văduvele puteau primi sprijin. Acestea trebuiau să îndeplinească şi alte condiţii: ”sa nu fie lacome de parale şi nedoritoare de câştig urât˝, pentru ca o astfel de atitudine va prejudicia şi pe celelalte ” tăind plăcerea multora de a mai da” ( III, 7 ). In ceea ce priveşte forma ajutorului acordat văduvelor, Constituţiile Apostolice precizează că acestea trebuie să constea în ˝bani şi din îmbrăcăminte şi din alt profit˝ ( II, 29).

În schimb văduvele aveau îndatorirea de a se ruga pentru binefăcătorii lor ( III, 13).

Acestea erau categoriile de persoane care primeau ajutorul. Episcopul trebuia să administreze în aşa fel bunurile încât persoanele nevoiaşe să fie ajutate.

Bunurile proveneau din donaţii, iar Constituţiile Apostolilor îndeamnă ca donaţiile să fie făcute prin intermediul episcopului, ca regulă generală și direct, atunci când condițiile impuneau.

Donaţiile prin intermediul administraţiei episcopale erau încurajate pentru că astfel milostenia putea să-si atingă mai bine scopul. Episcopul era cel care cunoştea cel mai bine nevoile fiecăruia şi era cel mai capabil să organizeze  asistenţa socială obligatorie de care aminteam. Constituţiile ne relatează cum se desfăşura această întrajutorare indirectă, prin intermediul episcopului : „ căci acei ce aduc daruri nu le dau de-a dreptul văduvelor, ci le strâng numai la un loc, numindu-le daruri benevole , ca tu , apoi cunoscând bine pe cei ce sunt în lipsă , să împărţi acestora din aceste daruri , ca un bun econom , căci Dumnezeu cunoaşte pe aducătorul darului, chiar dacă nu este el însuşi de faţă când tu împărţi săracului , care va gusta folosul milosteniei tale , iar tu vei lua lauda unei chivernisiri conştiincioase ( III , 4)”. Deşi prin intermediul episcopului milostenia putea să ajungă acolo unde era mai mare nevoie de ea, asigurându-se totodată un echilibru, era încurajată totuşi şi ajutorarea directă : „ dă cu mâinile tale, ca tu să lucrezi la mântuirea de păcatele tale (VII, 12)”.

Episcopul, având în grijă ajutorarea săracilor, avea de întreţinut o mare familie cu felurite necesităţi. Pentru a putea întreţine atâţia nevoiaşi cantitatea de daruri primită trebuia să fie semnificativă. De aceea, în întreaga scriere găsim îndemnuri la dărnicie şi dezaprobarea vehementă a zgârceniei: „ cine are avere şi nu împarte şi altora şi nici pentru sine nu foloseşte, acela are soarta şarpelui” (IV,4).

Alături de stimularea milostenie era aprobată și cperciția pentru a strânge bunurile necesare activităţii filantropice : „pe unii pedepseşte-i cu ameninţări, pe alţii cu milostenia către săraci (II, 48)”.

 

 

Cu toate acestea, scopul nu scuza toutuși mijloacele. Episcopul nu trebuia să aibă în vedere numai colecta, fără a face distincție clară între donatori. Aceste daruri nu erau primite de la oricine. Episcopul are permanent grija celor nevoiași, dar acest lucru nu trebuie să-1 facă să nu ţină cont şi de calitatea umană a celor ce dau. „Însă poate voi a-ţi zice aşa:  de unde vor dobândi milostenie văduvele noastre, cu ce se vor hrăni săracii noștri dacă noi nu primim daruri de la asemenea oameni ?”(IV,8).

Ca şi în alte cazuri, autorul arată clar care sunt persoanele care ar aduce mai degrabă pagubă decât beneficii Bisericii : „ Episcopul trebuie să ştie pe care daruri trebuie să le primească şi pe care nu, căci la aducerea darurilor nu trebuie să lase pe comercianţi; pe cei ce apasă văduvele, chinuiesc pe săraci şi umplu închisorile cu osândiţi nevinovaţi , cât şi pe cei ce îi maltratează pe servitori”. Pe toţi aceştia episcopul trebuie să-i îndepărteze de la el, căci „darurile lor sunt necurate”. În categoria celor ale căror daruri trebuiau respinse sunt trecuţi şi falsificatorii de documente, cei care fac idoli, răpitorii, vrăşmaşii nedrepţi, pe oamenii care poartă greutatea şi măsură falsă, asemenea, soldaţii care fac rapoarte mincinoase şi nu se mulţumesc cu solda lor apăsâns apoi pe săraci,  pe ucigaşii călăi, judecătorii nedrepţi, tulburătorii de ordine, pe oamenii vicleni, desfrânaţi, pe beţivi şi hulitorii lui Dumnezeu şi pe toţi vicioşii (IV,6).

Sfatul are aplicabilitate şi în ceea ce privește milostenia directă, Constituțiile făcând apel ca nimeni să nu primească daruri de la nelegiuiţi, (111,8) chiar dacă nu ar avea cele necesare traiului.

Puteau fi primite, totuşi, anumite daruri de la persoane fără o reputaţie prea bună, dar nu puteau fi oricum folosite :„ de vine cumva nevoia să primiţi argint de la un nelegiuit, atunci întrebuinţaţi-l pentru lemne şi cărbuni, iar văduvele şi orfanii să nu primească nimic din el ca să nu fie constrânşi să-şi calce datoria, cumpărând cu acei bani mâncare şi băuturi, căci nimerit este ca darurile oferite de nelegiuiţi să servească la alimentarea focului, iar nu la hrana celui drept”.

 

 

În continuarea capitolului este dată şi motivaţia primirii acestor daruri: „ aceste daruri nu sunt rele din firea lor, ci intenţia acelora care le aduc, le face să fie astfel; de aceea vă poruncim să nu alungaţi pe cei ce se aproprie de voi, deoarece foloseşte mult celor pătimaşi să fie împreună cu virtuoşii (IV, 10).

Toate aceste lucruri administrative trebuie coordonate de episcop, acesta dând socoteală înaintea lui Dumnezeu de modul cum s-a achitat de sarcini. In ceea ce priveşte amestecul venit din afara Bisericii, din partea statului, Constituţiile Apostolilor îl resping fără şovăire : „ nu îngăduiţi ca autorităţile lumeşti să decidă asupra afacerilor voastre”.

În privinţa raporturilor dintre Biserică şi stat, în legătură cu administrarea bunurilor bisericeşti se poate observa că în primele trei secole nu putea fi vorba de un control din partea statului , episcopii bucurându-se de completă independenţă¹⁶⁵.

Primii împăraţi creştini au respectat independenţa Bisericii, lăsându-i în întregime grija de a-şi aranja potrivit normelor pe care le fixa interesele ei materiale. Nici unul nu a încercat să se amestece în chestiuni de patrimoniu bisericesc.¹⁶⁶  Când împăratul Valens a vrut să oblige Biserica să-i dea socoteală şi să-i prezinte situaţia încasărilor, protestul a fost vehement şi împăratul a trebuit să renunţe¹⁶⁷. Protestul a fost justificat deoarece episcopii aleşi erau administratori independenţi şi nu administrau fără nici o regulă¹⁶⁸. Ei erau supuşi unui control al preoţilor, diaconilor şi judecăţii sinodului, după cum am văzut. Datorită atitudinii energice a Bisericii de a sancţiona orice abatere prin fixarea unui sistem de standardizat, care prezenta toată încrederea, multă vreme nici un împărat nu s-a mai amestecat în această chestiune.

Numai către jumătatea secolului V, împăratul Marcian a mai încercat să oblige Biserica din Constantinopol sa prezinte situaţia conturilor către magistrații civili. Papa Leon cel Mare a protestat calificând aceasta ca o inovaţie arbitrară. Împăratul în cele din urmă a retras legea¹⁶⁹.

 

 

Mai târziu, după ce apropierea dintre Biserică şi Stat a făcut să crească încrederea reciprocă între aceste două instituţii, Biserica nu numai că a primit cu bucurie ajutorul statului la administrarea averii bisericeşti, ba ghiar 1-a solicitat¹⁷⁰.

1. b) Preotul

In Noul Testament, pentru întâia oară se vorbeşte despre preoţi  în înţeles de slujitor bisericesc , în treapta a II -a a ierarhiei, în Faptele Apostolilor XI, 30, cu prilejul unei trimiteri de ajutoare de către creştinii din Antiohia la Ierusalim. Se ştie, totuşi, că în cele dintâi zile ale Bisericii, la Ierusalim, Apostolii purtau grijă uneori şi de chivernisirea bunurilor obştii credincioșilor. De aceea unii comentatori socotesc că preoţii amintiți de cartea Faptele Apostolilor sunt de fapt Apostolii¹⁷¹.

Indiferent de discuţiile terminologice ce s-au purtat, un singur lucru este evident şi afirmat de către toţi : existenţa preoţilor, ca unii care stăteau în preajma episcopului.

Ei au stat în primele trei secole alături de aceștia, la Biserica centrală. Insă spre deosebire de diaconi, care ajutau la împărţirea ajutoarelor celor nevoiaşi, preoţii sprijineau pe episcop la săvârşirea slujbelor spirituale şi mai rar împărţeau ajutoare împreună cu diaconii¹⁷².

Aceasta este calitatea în care îi găsim menţionaţi în Aşezămintele Apostolice.

Deşi mărturiile despre ei sunt totuşi mai puţine la număr, ele nu sunt lipsite de importanţă¹⁷³. Preoţii sunt locţiitorii apostolilor, propăvăduitorii lui Dumnezeu ( II, 26). În această calitate sunt menţionate succint drepturile pe care le are preotul. Lor le era conferit dreptul la „ primiţii din venitul linului ( de strivit struguri ) al ariei, al vitelor şi al oilor, ca să fie binecuvântată agonisirea jidniţelor”. Ei mai au mai primit îndreptățire  la „ toată pârga din pâine proaspătă , din vinul

 

din vas sau din untdelemn, din miere sau din fructele pomilor, din struguri sau din alte roade” (VII, 29).

Ca ostenitori ai cuvântului, Constituţiile specifică proporţia ce li se cuvine : „ pentru că ei ostenesc în serviciul cuvântului să li se dea îndoită parte spre satisfacţia Apostolilor Domnului al căror loc îl ţin ca sfetnici ai episcopului şi coroană a Bisericii, căci ei sunt Sinedriul sau Senatul Bisericii (II , 28)”. Recunoscându-le această calitate Constituţiile chiar îi denumesc „ puternicii şi deţinătorii puterii în Biserică” alături de diaconi (VIII, 44).

Preoţilor li se dă dreptul de a se împărtăşi   şi din „ rămăşiţele de la ofrande” în urma serviciului ce-1 îndeplinesc : „ preotul ia trei părţi” (VIII, 31) mai puţin decât episcopul şi mai mult decât celelalte trepte.

Alături de aceste drepturi ale preoţilor sunt redate şi obligaţiile acestora. Pe lângă obligaţia de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a judeca drept întâlnim şi obligaţii administrative.

Ei au obligaţia să administreze banii şi darurile primite la eliberarea prizonierilor şi a sclavilor, la ajutorarea celor încercaţi, maltrataţi, la ajutorarea celor ce au fost condamnaţi de tirani la moarte (IV , 9).

Primesc şi ei, asemenea episcopului, sfaturi despre darurile care trebuie primite şi modul lor de întrebuinţare. Ei sunt îndemnaţi să ţină cont de faptul că orice păcătos se poate pocăi şi că darurile nu sunt rele prin natura lor şi astfel sunt învățați ce să facă atunci când darurile oferite de cei care nu au un nume bun. Așa cu am mai amintit aceste daruri trebuiau folosite pentru lemne şi cărbuni, iar nu pentru hrană (IV, 10). Pentru hrană erau destinate numai cele aduse cu „ gânduri curate”, căci mai bine este a muri de foame decât a primi ceva de la duşmanii lui Dumnezeu (IV, 8).

Aceste două realităţi prezentate, pe de o parte preoţi care îşi primeau drepturile de la episcop pentru ajutorul pe care îl dădeau acestuia şi pe de altă parte preoţi care administrau singuri un patrimoniu, ne fac să credem că avem în faţă două categorii, de slujitori . Unii care stăteau la catedrale în preajma

 

 

episcopului şi alţii care erau preoţi de parohie. Data la care au fost scrise Constituţiile ne îndreptăţeşte să afirmăm că este vorba şi de preoţi de parohie.

Este cunoscut că odată cu schimbarea atitudinii imperiului faţă de Biserică, numărul creştinilor a crescut repede, încât în scurtă vreme catedralele au ajuns cu totul neîncăpătoare. Cu începutul secolului IV la ţară s-au construit noi biserici¹⁷⁴. La oraşe, chiar mai înainte de secolul III, începuseră să fie construite biserici spre suburbii¹⁷⁵ . Fiecare din aceste biserici îşi avea preotul ei propriu care săvârşea serviciul divin în numele episcopului¹⁷⁶.

Preotul, având un rol permanent şi parohia fiind personalitate juridică, activitatea administrativă a preotului devine foarte interesantă.

Dacă se face referire la bunurile de care se învredniceau preoţii, aceasta nu înseamnă că numai cei din preajma episcopului se bucurau de aceste prinoase, cunoscut fiind faptul că la început preoţii de parohie erau tot în întreţinerea episcopului. De aceea, chiar dacă preoții puteau fi împărțiți în categoriile amintite mai sus aveau drepturi egale.

Din sfaturile primite de preot, se observă că administraţia avea un caracter local, episcopul având datoria controlului preventiv şi a supravegherii. Acest drept nu avea o urmare asupra independenţei pe care şi-o păstrează parohia faţă de episcopie în administrarea averii bisericeşti¹⁷⁷. Din afirmarea stării de independenţă a parohiei nu trebuie să se tragă concluzia că preotul paroh putea face completă abstracţie de episcop, în măsurile pe care le lua pentru administrarea averii parohiei. Căci, așa cum episcopul nu putea face nimic fără ştirea preoţilor şi a diaconilor¹⁷⁸ , nici aceștia nu putea face ceva fără avizul episcopului respectiv¹⁷⁹ . În același timp, dependenţa canonică a preoţilor faţă de episcop nu trebuie interpretată ca o micşorare a personalităţii juridice a parohiei. Singurul reprezentant canonic şi legal al parohiei era atunci ca și astăzi preotul paroh, după cum reprezentantul

 

 

episcopiei este episcopul ¹⁸⁰. ControIul şi supravegherea ierarhului nu înseamna drept de administrare, nici obligaţii financiare faţă de acesta, dreptul de administrare fiind legat de dreptul de proprietate. Acest control avea caracter preventiv. El nu putea depăși normele canonice și trebuia să păstreze raportul ierarhic amintit de atâtea ori în Constituţii (VIII, 46).

 

1. c) Diaconul

Diacon, cuvnt ionic, se traduce în sens literar ca cel prin care se face lucrarea. Termenul a corespuns cu treapta ierarhică şi a păstrat acest înţeles ¹⁸¹.

Despre alegerea şi hirotonia unor diaconi ne vorbeşte cap. VI , 1-6 din cartea Faptele Apostolilor. Ei au fost instituiţi în urma obiecțiilor evreilor contra eleniştilor ale căror văduve erau nedreptăţite. Este posibil ca aceștia să nu fi fost primii diaconi hirotoniţi¹⁸² , ci cei ce au fost instituiţi pentru a stabili un echilibru în comunitate.

Din acest moment până în secolul IV, diaconul este cel ce are rolul de ajutor al episcopului în administrarea bunurilor bisericeşti. Această atribuţie o să o întâlnim şi în Constituţiile Apostolilor, fiind adiacentă celei liturgice, mult mai dezvoltată.

Autorul surprinde o perioadă de tranziţie în ceea ce priveşte activitatea diaconului. Rolul  de  administrator este preluat din această perioadă de econom, diaconului rămânându-i atribuţii strict liturgice :„ diaconii rosteau ectenii    în mijlocul bisericii, supravegheau pe femei şi bărbaţi ca nu cumva acestea să șușotească sau să adoarmă, aduceau arhiereului darurile , ţineau

 

 

ripidele făcute din pânză de in, ţineau Sfântul Potir când se impărtăşeau credincioşii (VI, 6).

Aşezămintele vorbesc şi despre rolul administrativ exercitat de diacon.

Diaconul este prezentat ca un intermediar între episcopi şi credincioşi. Orice dar adus la altar se oferea prin diaconi, la fel şi zeciuielile şi darurile de pârgă (II, 27). Diaconii erau cei ce se ocupau de buna distribuire a darurilor, iar la agape ei invitau întâi pe femeile sărace care le erau mai cunoscute (II ,28).

Aceste însărcinări ale sale nu erau diferite de cele de astăzi. Ele erau limitate, diaconul fiind întru toate supus Episcopului: „ Diaconul, în general să nu facă nimic tara Episcop, nici să dea nimănui ceva fară ştiinţa lui. Căci de face milostenie către unul, care numai în aparenţă se arată sărac, prin aceasta el dă prilej, ca episcopul să fie criticat şi învinuit de necompătimire faţă de săraci”( II, 31).

Diaconul trebuia să administreze averea bisericii în interesul  celor nevoiaşi, dar numai cu ştirea şi aprobarea Episcopului: „ Dacă tu , Diacone , ştii pe cineva care e sărac, pune atunci pe Episcop în cunoştinţă şi roagă-1 pentru acela, dar nu-i da pe ascuns spre paguba aceluia ca să nu pricinuieşti murmur contra lui”( II ,32).

Diaconul trebuie să fie urechea, ochiul, gura, inima şi sufletul episcopului, pentru ca acesta să aibă răgaz să se ocupe de lucruri mai importante (II , 44 ). Toate doleanţele credincioşilor se aduceau la cunoştinţă episcopului numai prin diaconi, deoarece prin aceştia credincioşii puteau vorbi mai liber (II, 28).

Munca lor de sprijinire a episcopului în administrarea bunurilor bisericeşti era răsplătită. Constituţiile prevăd cuantumul recompensei în fiecare caz. Astfel, la agape „ partea ce se dă fiecărei femei să se dea îndoit diaconilor (II, 28). Ei aveau dreptul într-o proporţie mai mică decât preotul şi episcopul la ceea ce rămânea în urma jertfelor liturgice ( VIII , 31). Aveau alături de

 

 

Episcopi  şi  de Preoţi dreptul la întreţinere din partea celor ce-i slujeau (VIII-30).

Constituţiile Apostolilor amintesc şi de clerul inferior, însă nu fac referire la rolul administrativ pe care-1 aveau aceştia de îndeplinit, ceea ce ne face să credem că atribuţiile lor erau aproape inexistente în această privinţă. Este amintit, totuşi, faptul ca ei aveau dreptul de a se împărtăşi din prinoasele ce se aduceau la Biserică (VI, 11; XI, 28). Ei faceau parte din „ senatul Bisericii” . Dar de la sfârşitul secolului V actele sinodale dovedesc că diaconii şi laicii nu participau deloc la votul deliberativ¹⁸³.

1. d) Economul

Capitolul I din Constituţiile Apostolilor se intitulează „ Despre laici” . Sunt date o seamă de sfaturi morale acestora, însă nu se întâlneşte nici o specificaţie despre rolul pe care îl aveau în administrarea averii Bisericeşti.

Cunoaştem, totuşi, că la data apariției acestei scrieri un personaj important în administrarea afacerilor bisericeşti era economul, care provenea din rândul clericilor sau al laicilor.

Instituirea acestei funcţii s-a făcut din două motive: primul ar fi că o parte din regulile fixate au fost încălcate şi era nevoie de mai multă transparenţă în administrarea treburilor bisericeşti şi  al doilea era că episcopii au urmat exemplul Sfinţilor Apostoli, care socoteau că nu este drept să neglijeze cuvântul lui Dumnezeu, ocupându-se prea mult de treburi administrative.

Astfel, episcopii, după înmulțirea averii bisericești, văzând că nu pot îndeplini îndatoririle spirituale atunci când alocă prea mult timp  administrarea bunurilor temporale şi-au ales ajutoare, ca să poarte grija administrării patrimoniului bisericesc . Aceștia au

 

 

fost economii, al căror număr a fost mai mare sau mai mic, în funcție de patrimoniul de care dispunea Biserica¹⁸⁴.

Prima menţiune despre instituția economului o întâlnim în canonul 10, aparţinând lui Teofil al Alexandriei ( + 412 ). Canonul dispune :„ cu socotinţa întregii preoţimi, la biserică, să fie aşezat un econom special pentru ca veniturile Bisericii să se folosească potrivit trebuinţei¹⁸⁵“. Economii sunt amintiţi, însă, şi mai înainte, de sinodul de la Gangra, în prima jumătate a secolului IV, dar nu cu această denumire de econom, ci prin arătarea atribuţiilor pe care le aveau. Acest sinod, prin canonul 7, dispune ca darurile Bisericii să nu fîe primite sau date fără ştirea episcopului, sau „aceluia” căruia acestea i le-a încredinţat spre administrare¹⁸⁶.

Dispoziţiile acestea trebuie să fi fost aplicate în toate bisericile, pentru ca instituţia economilor să fie generalizată până în secolul V¹⁸⁷. Există şi excepţii, aşa cum întâlnim la Sinodul IV, canonul 26, unde se spune că s-au adus la cunoştinţă cazuri de episcopi care administrează averea fără economi¹⁸⁸. Deducem că în acest timp erau destul de rare cazurile când episcopul administra tară econom. Într-o altă dispoziţie a acestui sinod (canonul 2 ) se condamnă promovările în funcţia de econom „ pentru câştig mârşav¹⁸⁹“.

Textele canonice întâlnite dau impresia că numai din întâmplare se face referire la o realitate care era existentă cu multă vreme înainte.

Menţiuni despre această demnitate se întâlnesc şi în două legi ale împăraţilor bizantini, cuprinse în Codul Teodosian¹⁹⁰.

Prin instituirea unui econom pe lângă fiecare episcop nu s-a urmărit micșorarea autorității acestuia, ci înlăturarea oricărei posibilităţi de îndoială din partea clericilor şi laicilor, asupra cinstei cu care episcopul trebuie să poarte grijă de bunurile eparhiei, ca de averea Domnului¹⁹¹.Un exemplu concludent în acest sens este Sfântul Ioan Hrisostom, care a apelat la sprijinul economilor .

 

 

Din canonul 26 al sinodului IV, se pot desprinde cu uşurinţă atribuţiile ce le avea iconomul şi modul prin care era instituit¹⁹².

Referitor la econom s-au ivit și discuți. Ele vizau proveniența economului. Se punea întrebarea dacă trebuiau selectați dintre clerici¹⁹³ sau dintre laici¹⁹⁴. Se pare că nu era o regulă. Un lucru este însă limpede: economul se afla sub directa supraveghere a episcopului¹⁹⁵.

Cei însărcinaţi cu administrarea bunurilor Bisericii, răspundeau cu averea lor personală, pentru pagubele pe care le cauzau, fie din neglijenţă, fie prin însuşirea veniturilor. In cazul când se întâmpla să moară economul, înainte de a apuca sa-şi prezinte socotelile, rămâneau obligaţi moştenitorii. Economii care erau administratorii aşezămintelor pioase aveau anumite incompatibilități. Nu puteau lua în arendă, în emfiteoză sau gaj bunurile pe care erau însărcinaţi să le administreze¹⁹⁶.

Din textul canoanelor care se referă la instituţia economului se vede că toate episcopiile erau obligate să aibă econom,  prin episcopie înțelegându-se atât mitropolia cât şi patriarhia, pentru că sub aspect  administrativ toate sunt episcopii. Sf. Părinţi ai sinodului VII ecumenic, în canonul 11, după ce hotărăsc să fie păstrat neschimbat canonul care instituie econom la fiecare episcopie, menționează că dacă un mitropolit nu pune econom la biserica lui, episcopul Constantinopolului avea acest drept¹⁹⁷.

Importanţa instituţiei economului în administrarea averii Bisericii rezultă din însăşi insistenţa cu care Sf. Părinţi căutat să o menţină şi să o impună. Dacă dispoziţiile canoanelor apostolice 38, 40 , 41 ar fi fost respectate, nu s-ar mai fi adăugat alte norme canonice întărite de sancţiuni aspre¹⁹⁸.

Acelaşi motiv care a impus existenţa economului, de uşurare a sarcinii administrative a episcopului, a dus la instalarea epitropului în parohii. Acesta era ales din rândul laicilor şi lucra și lucrează sub supravegherea preotului paroh, administrând averea parohiei. Prin el se considera că toţi parohienii luau parte la administrarea patrimoniului bisericii¹⁹⁹.

 

 

Epitropii, asemenea economilor, sunt organe ajutătoare la administrarea averii bisericeşti, fără a fi reprezentanţi de drept ai Bisericii. Chestiunea aceasta se lămureşte prin afirmarea raportului canonic dintre membrii ierarhiei şi laici²⁰⁰. Cu privire la participarea laicilor la administrarea averii bisericeşti dintr-o parohie, canoanele nu cuprind nici o hotărâre. Atribuţiunile laicilor în Biserică, nu pot fi stabilite doar în conformitate principiului ierarhic, pentru că puterea ierarhică, în virtutea caracterului necesităţii pe care îl are e chemată la conducerea tuturor afacerilor ce privesc Biserica. Laicii sunt chemaţi numai să conlucreze la conducerea acestor afaceri²⁰¹.

 

 

Concluzii

Nu se poate susţine că Biserica a avut norme precise de la început în privinţa administrării patrimoniului ei. Situaţia sa juridică neclară în primele trei secole face să nu întâlnim un sistem de administrare a bunurilor bisericeşti pe care să-1 urmărim în decursul secolelor. Exista mare deosebire între situaţia din aceste prime secole şi secolele următoare. La început nu se putea concepe o separare între veniturile Bisericilor şi cele ale clericilor. În secolele următoare separaţia devine totală.

Ca mijloace pentru conservarea bisericilor şi întreţinerea clericilor, erau folosite darurile credincioşilor, dintre care unele erau zilnice, altele săptămânale, altele lunare. Primele două se aduceau la Sfântul Altar, iar cele lunare se aduceau la casa sau tezaurul comun. Vieţii în comun, care a fost primul mijloc prin care clericii şi-au primit întreţinerea, i-au urmat colectele, care se făceau chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. Se vede că la început nu au fost cunoscute nici zeciuiala nici pârga sau primiţiile. Patrimoniul Bisericii, atât cât s-a putut agonisi, era administrat fără prea multe reguli de contabilitate, dar cu multă cinste de către episcop, căci tot clerul era grupat în jurul lui. Episcopul, în administrarea acestui patrimoniu, era ajutat de preoţii şi diaconii care slujeau la catedrale.

De parohiile rurale începe să se vorbească intens de la începutul secolului al IV-lea. În secolul al III-lea s-a vorbit foarte rar. Constituţiile Apostolilor şi Canoanele cuprind preţioase dispoziţii în legătură cu aceaste entități. Aflăm din Constituții cum se formase, pe baza experienţei, practica Bisericii în privinţa administrării patrimoniului.

Constituţiile Apostolilor nu îngăduie să i se ceară socoteală episcopului pentru felul cum administrează şi întrebuinţează averea Bisericii, dar nici nu-i îngăduie să-şi însuşească ceva din acestea, în afară de ceea ce i se cuvine pentru întreţinere. In epoca primară, averea bisericească fiind formată mai mult din darurile credincioşilor, aduse la Biserică în timpul serviciului

 

divin, administrarea era uşoară, episcopul putând face faţă singur şi îndatoririlor lui spirituale şi administrării bunurilor .

Dispoziţiile canonului prin care se recunoaşte, că episcopul este singur administrator al averii bisericeşti, nu a rămas un principiu aplicat în toate timpurile. Mai târziu, după ce Biserica a dobândit o avere imobiliară, episcopii nu mai puteau administra singuri această avere, fiind nevoiţi să-şi ia ajutoare, în sarcina cărora să treacă administrarea averii bisericii, rămânând doar supraveghetori.

In administrarea averii bisericeşti preoţii şi diaconii au avut de la început un rol efectiv alături de episcop. L-au dobândit mai târziu, însă în condiții clar determinate, conform canonului 39 apostolic.²⁰² După ce au luat fiinţă parohiile, episcopul păstrează numai dreptul de control preventiv, preotul fiind administrator al averii parohiale, căci fiecare parohie este o persoană juridica, conform dreptului canonic oriental.

Şi în privinţa împărţirii veniturilor, Așezămintele apostolilor aduc lămuriri. Episcopul fiind singurul administrator al bunurilor, lui i se aduceau toate veniturile şi el le împărţea şi celorlalţi. Se întâlnesc reguli potrivit cărora pârga era adusă pentru clerici, iar zeciuiala pentru nevoiaşi.

Toate mărturiile lăsate de acest document al epocii primare dau posibilitatea să reconstituim un modul de organizare al Bisericii primelor veacuri. Această paradigmă stă la baza organizării ecleziastice de mai târziu, iar Constituţiile Apostolilor, prin bogăţia de informaţii, ne facilitează înţelegerea fundamentelor    bisericii actuale.

Bibliografie generală

Anghelescu , Pr. P. şi Pr. C. Platon,  Relativitatea dreptului de

proprietate,  în Cronica Română, 1934, Nr. 11-12

Arghiripol I.G.,  Ce se înţelege prin avere bisericească, Buc., 1937.

Aristotel, Politica, trad. de El. Bezdechi, Edit. Antet, Buc.

l996.

Averea bisericească în Rev. Biserica Ortodoxă Română (de acum înainte B.O.R), 1971, nr. 7-8.

Axinia, Diac. drd. Vasile,  Îndatoririle didactice, liturgice şi morale ale

celor trei trepte ierarhice ( episcop, preot şi diacon), după

Constituţiile Apostolilor, în Rev. Glasul Bisericii (G.B.), 1975, Nr. 3-4.

Băbuş, Magistrand Protos Gh., Constituţiile Apostolice ca izvor pentru

studiul liturghiei creştine, în Rev. Studii Teologice (S.T),1955, Nr. 9-10.

Bălănescu , Protos Silvestru, Formele administrative antice în bisericile

Locale, in Rev. B.O.R., 1875 , Nr. 8.

Belea M., Gânduri despre rolul conştiinţei în chivernisirea averii

Bisericeşti,  în Rev. Mitropolia Ardealului ( M.A.), 1965, Nr. 7-8.

Beleiu, Prof. univ. dr. Gheorghe, Drept civil, Edit. Şansa S.R.L.

Bucureşti, 1993.

Berechet Şt., Mirenii în Biserica universală şi în cele slave ortodoxe,

în Rev. B.O.R.,1922,Nr.ll.

Berdiaev Nikolai,  Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului,  Edit.

Amacord, Timişoara 1994.

Berdincov I.S., Drept bisericesc, (traducere P.S.Silvestru Bălănescu),

Bucureşti, 1892.

Berthu Georges,  Dreptul de proprietate în doctrina creştină şi conform

ideologiei socialiste, în volumul editat de Henry de Lesquen Religia contra ideologiei socialiste, Edit. Antet, Buc., 1995.

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

B.O.R., Buc. 1975.

Boroianu, D.G.,Drept bisericesc .II vol.,  Iaşi 1899.

Boxler, Dr. Fred ,  Constituţiile Apostolilor, Kempten l874 (traducere

după originalul grecesc).

Branişte, Pr.Prof. Ene , L’assmble liturgique decrite dans Ies

..Constitutiones Apostoliques” et Ies differentes functions dans

 

63

son cadre “Roma 1977.

Idem „Liturgică specială, Edit.Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1980.

Bricaunt, Dictionaire practique des connaisances, Tomul II ,Paris 1925 Cayre F., Precis de Patrologie . Histoire et doctrine des Peres et

des docteurs des Eglises, .Tomul II , Cărţile 1,11, Paris, 1927.

Câmpeanu , Pr. Ilie, Anafaraua sau rugăciunea Sfintei Jertfe în

liturghia clementină din  Constituţiile Apostolice şi din

liturghiile bizantine” în Rev.G.B. ,1961, Nr. 7-8.

Chiricescu , Dr. Const., Curs de Patrologie, Buc. 1905.

Codul civil, Edit. Lumina Lex , Buc. 1997.

4

Coman , Pr.Prof. Ivan G., Învăţătura creştină despre bunurile

Economice, în Rev. S.T., 1951, Nr. 3-4.

Idem, Creştinismul şi bunurile materiale după Sfinţii părinţi,  în Rev.

S.T., 1949, Nr. 3-4.

Idem, Bogăţia, piedică în calea mântuirii, în Rev .S.T., 1952, Nr.9-10. Constituţia României, Buc. 1991.

Cotelerius, Constituţiile Apostolilor, Paris 1672.

Cotlarciuc, Prof. univ.N., Persoana morală a averii bisericeşti, în

Rev. B.O.R., 1922, Nr. 8.

Cristescu , Pr. Gr.,  Fapte şi orientări creştine, Buc. 1924.

Damşa, Diac. Prof. Teodor, Bogăţia şi sărăcia în lumina Omiliilor

Sfântului Vasile cel Mare, în Rev. M.B. ,1979, Nr. 4-6.

Dan M.,Atitudinea faţă de bunurile obşteşti după concepţia moralei

Creştine, în Rev. S.T., 1969, Nr. 9-10.

D.B., Atitudinea credinciosului faţă de bunurile materiale, în Rev. M.A

1957, Nr.3-4.

Decizia nr. 32234/1990 a Ministerului Cultelor pentru administrarea

averii bisericeşti în Patriarhia Română.

Demetrescu Drag., Aşezămintele Sfinţilor Apostoli şi scrierile de

origine apostolică în legătură cu ele, în Rev. B.O.R., 1909, Nr. 6.

Dicţionar explicativ al Limbii române , Edit. Academiei,

R.S.R., Buc.l975.

Dron, Pr.C., Canoanele Bisericii Ortodoxe – text şi interpretare,Buc. l932 Dură, Pr. asistent Nicolae V,  Legislaţia canonică a sinodului al II-lea

ecumenic şi importanţa ei pentru organizarea şi disciplina

Bisericii, în Rev. G.B., 1981, Nr. 6-8.

Idem, Biserica creştină în primele patru secole. Organizare şi bazele ei

canonice, Rev. Ort., 1982, Nr. 3.

Dură, Rev. Prof. Dr .Nicolae V., Le Regime de la synodalite selon la

legislation canonique, conciliaire, oequmenique, du I-er

millenaire,   Edit. Ametist’ 92, Bucureşti. 1999.

Eminescu Iolanda, Teoria proprietăţii în catolicism, în Rev. Dreptul,

 

64

1976,Nr.9.

Erbiceanu C., Despre canoanele Sfinţilor Apostoli,  în Rev. B.O.R.,

1987, Nr.4(iul).

Idem, Canoanele Sfinţilor şi prea lăudaţilor apostoli comentate, în

Rev. B.O.R., 1899 , Nr. 8(n.), 9(dec.); 1900, Nr. ll(feb), l(apr).

Idem , Canoanele sinoadelor ecumenice,  în Rev. B.O.R., 1900, Nr. 6.

Sinodul IV ecumenic,(canoanele 11-27) în Rev. B.O.R.,1900, Nr. 7 (oct). Idem , Despre numirile de episcop, prezbiter, diacon în Noul

Testament şi însemnările lor conform gradelor ierarhice din

Ortodoxism, în Rev. B.O.R., 1895 , Nr. 8 (noiembrie).

Idem , Despre ierarhia ori guvernământul în Biserica Ortodoxă, în

Rev. B.O.R., 1904 , Nr. 9 (dec.).

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, (traducere , studiu , note şi

comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae , în volumul Eusebiu de

Cezareea , Scrieri, part. I, Colecţia P.S.B., Nr.13) ,Edit.

Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R., Buc. 1987.

Idem, Viaţa lui Constantin cel Mare, (traducere şi note de Radu

Alexandrescu”, în vol. Eusebiu de Cezareea, Scrieri, part. II,

Colecţia P.S.B. 14) ,Edit. Institutului Biblic şi de misiune al

B.O.R., Buc.1991.

Floca , Arhid. Prof. dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, vol. II, Edit.

Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R., Buc. 1990.

Idem , Canoanele Bisericii Ortodoxe“, (note şi comentarii), Sibiu,

1993.

Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum“, vol.II, Paderbornae

1905-1906, Turin 1962.

Gârboviceanu, P., Parohiile bisericeşti, în Rev. B.O.R. 1897, Nr.7(oct).

Guţu, Gh., Dicţionar latin – român, Edit.Ştiinţifică, Buc., 1993.

Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Edit. IRI, Buc. 1996.

Ionescu , Prof. Şerban, Consideraţii critice asupra eticii materialismului

economic,  Buc. 1930.

Idem, Probleme de morală social, vol., I, Buc. 1940.

Iorgovan , Prof. dr. Antonie , Tratat de dr. Administrativ, vol. II, Edit.

Nemira, Buc. 1997.

Ispir, Dr. G. Vasile, Curs de îndrumări misionare, (cap.27: Biserica şi

problemele economice”; 135: Concepţia creştină asupra

proprietăţii), Buc. 1929.

Iustin Martirul, Apologia I în favoarea creştinilor către Antonis Pius

(traducere ), Buc. 1906.

Idem, Dialog cu iudeul Trifon (trad. O. ăciulă), Tipografia cărţii

bisericeşti, Buc. 1941.

 

 

65

Ivan , Iorgu, Bunurile bisericeşti în primele şase secole, Teză de

doctorat), Buc. 1937.

Juravle, Pr. drd. Vasile, Liturghia creştină descrisă în Constituţiile

apostolice ( Aşezămintele apostolicei în comparaţie cu liturghia ortodoxă de azi, în Rev. B.O.R., 1984 , Nr. 9-10.

Lagarde P.A., Constituţiile apostolilor, Lipsiae 1862.

Leclerq Henry, Constitutiones apostoliques, în Dictionaire

d’archeologie chretienne et de Liturgie, Tom III, Part. II,

Paris 1914.

Mangiru B., Administrarea sfintelor noastre biserici,  în Rev. B.O.R.

1911, Nr. 12 (mart).

Manualul lui Epictet, Bucureşti, 1925.

Marina , Eugen C., Despre preoţi şi diaconi după Sfintele canoane,  în

Rev. B.O.R., 1965, Nr. 11-12.

Mazilescu , Drd. Grigore, Mărturii neotestamentare despre întâietatea

apostolică şi despre sinodalitate,  în Rev. G.B. 1975 , Nr. 3-4.

Migne J.P., Cursus patrologiae complectus, Paris, 1843.

Mihălcescu , Pr. Irineu, Scrierile părinţilor apostolici dimpreună cu

Aşezămintele şi Canoanele apostolice, Chişinău, 1928.

Milaş Nicodim, Dreptul bisericesc oriental, (trad. D.Cornilescu,

Vasile Radu; revăzută de I. Mihălcescu), Buc., 1915.

Idem, Canoanele B.O. însoţite de comentarii, (trad. Uroş Kosmovici

şi Dr. N.Popovici) vol. I, part. 1,11, Arad 1931,voi. II, part.I 1934.

Mircea , Pr. dr. Ivan, Dicţionar al Noului Testament, Edit.

Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc. 1984.

Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Edit.

Centrului Mitrop al Olteniei, Craiova 1955.

Idem, Sf. Apostol Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi

creştine în epoca apostolică,  în Rev. S.T. 1951, Nr. 7-8.

Molcuţ, Conf. univ. dr. Emil şi Conf. univ. dr. Dan Oancea, Drept

roman, Edit. Şansa S.R.L., Buc. 1997.

Naz R., Dictionnaire de droit canonique, Paris 1937.

Negoiţă, Pr. Prof. Athanasie, Bunurile pământeşti după Vechiul

Testament, în Rev. M.O., Nr. 5-6.

Niţu , Pr. Gh., Constituţiile apostolilor, ( Teză pentru licenţă-traducere)

Buc. 1907.

Norocel, Ep. Epifanie, Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare pentru folosirea bunurilor materiale, în Rev. G.B. ,1979, Nr. 5-6.

Papuc G., Bogăţiile materiale după epistola Sfântului Iacob, în Rev. S.T. ,1956, Nr. 9-10.

 

66

Popescu, Prof. Teodor M., Primii didascali creştini, Edit

Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R., Buc., 1996. Rauchen Gerardus, Florilegium patristicum . Monumenta

Eucharistica et Liturgica Vetustisima,  Bon 1914.

Rămureanu , Pr. Prof. dr. Ioan, Istoria bisericii universale,  Edit.

Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc., 1992.

Redacţia, Despre avere, în Rev. T.R, 1949 , Nr. 4-5.

 Regulamentul pentru administrarea averii bisericeşti în Rev. B.O.R.

1950, Nr. 3-4.

Rivet, August, Leregime des bien de l’Eglise avânt Justinien, Lyon, 1891. Rusu, Pr. Dorel Octavian , Câteva file din scrierea Apologeticum a lui

Tertulian, în îndrumător Bisericesc, Oradea, 1989.

Şaguna, Andrei, Conpendiu de drept canonic, ed. IV-a, Sibiu,1913.

Idem, Enhiridion adică carte manual de canoane, Sibiu, 1871.

Simedrea Tit, Notă bibliografica la studiul: Mitropolitul Atinogara ;

Lămuriri noi asupra învăţăturii Didahiei şi Constituţiilor

Apostolice, în Rev. B.O.R., 1934 , Nr. 1-2.

Soare G., Forma de conducere în Biserica creştină în primele II

Veacuri,  Buc. 1938.

Stan , Pr. Prof. Liviu, Mirenii în biserică, Sibiu, 1939.

Idem, Ontologia juris, Sibiu, 1943.

Idem, Societăţi religioase în biserica veche, în Rev. S.T.1956, Nr.l-2.

Idem, Instituţii de asistenţă socială în biserica veche,  în Rev. Ort.

1997, nr.1.

Idem, Iubeşte pe aproapele tău,  în Rev. M.O. 1959, Nr. 9-10.

Idem, Codificarea canoanelor, în Rev. S.T. ,1969, Nr. 9-10.

Idem, Instituţie şi instituţionalizare în viata bisericii,  în Rev. M.M.S.

1970, Nr.3-4.

Tănăsescu M., Despre înţeleaptă folosire a bunurilor materiale, în

Rev. G.B. 1969, Nr. 11-12.

Tertulian, Apologeticum(cap.XII), în Credinţa noastră, Buc.1990.

Tixerant, J., Precis de patrologie, ediţia a VI-a, Paris 1927.

Turianu, Prof. univ. dr. Cornelius , Probleme speciale de drept civil,

Edit. Fundaţiei România de mâine , Buc. 1999

Ureche , Pr. C., Despre administrarea averilor bisericeşti creştine, în

Rev. B.O.R., 1902 , Nr. 9 (sept).

Veltan I., Mântuitorul Hristos despre avuţiile materiale,  în Rev. T.R.

1960, Nr. 25-26.

Verzan , Magistrand Sabin, Cârmuirea Bisericii în epoca apostolică,

în Rev. S.T.1955,Nr. 5-6.

Verzan , Pr. dr. Sabin, Sfântul Apostol Pavel, Edit. Institutului Biblic şi de

misiune al B.O.R., Buc. 1996.

Vintilescu , Pr. P., Încercări de istorie a Liturghiei, (Liturghia

 

67

creştină în primele trei veacuri), Buc. 1930.

Vipper, Cultura antichităţii şi creştinismului, Analele Româno

sovietice , Istoria, Nr. 1, Buc. 1955.

Vorniceanu , Dr. Nestor, Mitropolitul Olteniei, Scrieri patristice şi post patristice în preocupările mitropolitului Dosoftei al Moldovei,  (Constituţiile Sfinţilor Apostoli) în vol. Biruit-au gândul – studii de teologie istorică românească , Craiova 1990.

Zotu G., Oficiile ecleziastice, în Rev. B.O.R., 1882 , Nr. 3 (mart.).

 

 

 

 

 

 

 

[1] Pentru a explica explicările repetate asupra numelui acestor scrieri
amintim că prin Aşezămintele Sfinţilor apostoli înţelegem scrierea compusă din
8 cărţi cunoscute şi sub numele de Constituţia sau Constituţiile apostolilor. Au
fost numite şi Aşezăminte de la formula cu care fiecare Apostol se introduce.

 

[2]  Drag. Demetrescu ”Aşezamintele Sfinţilor Apostoli şi scrierile de origine apostolică in legatură cu ele ” , în  B.O.R., nr. 6, an. 1909, p. 665

[3] Pr. Gh. N. Niţu ”Constituţiile sfinţilor apostoli” (– traducere precedata de studiou introductiv) – Teza pentru licenţă . Buc. 1907, p . 5.

 

[4] Prin canoanele Sfinţilor apostoli înţelegem cele 85 de canoane care sunt unite cu Aşezamintele apostolice şi care mai in toate ediţiile formează ultimul capitol al cărţii. Ele sunt deosebite de Canoanele Bisericeşti ale celor 12 apostoli, care sunt in număr de 30. A se vedea, Drag. Dem, art.cit, p. 664- 665

[5] Ion Alexandru, Teoria Administraţiei, Edit. Economică, Bucureşti 2001.

[6] Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M al B.O.R., Bucureşti 1953, p.345

[7] După opinia lui Valeriu Seşan bunurile se împart în: 1) ˝res sacre˝ – destinate direct şi exclusiv cultului; 2) ˝res benedictae˝ – destinate indirect cultului (veșminte, cărfi, cimitire, etc. ); 3) res ecclesiasticae – fondurile religioase, casa parohiala, pamantul, bani, fabrica de lumânări, etc.

[8] În Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, bunurile preţioase sunt aşimilate celor sfinte.

[9] De averea dobândită înainte de hirotonie putea dispune atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, prin testament. De bunurile dobândite după hirotonie nu putea dispune decât în favoarea unei instituţii filantropice sau rămâneau în patrimoniul episcopiei.

[10] Până în secolul IV nu se cunosc abuzuri. După acest secol, din cauza intrării unor oameni bogaţi şi dornici de ranguri administrative în cler apar şi abuzuri în desfăşurarea activităţii administrative