BISERICA ORTODOXĂ DIN MOLDOVA ASPECTE LEGALE ŞI CANONICE

 

Aspecte legale şi canonice

 

„Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârşeşte, astăzi, un act sfânt de adevăr şi dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniunii de credinţă strămoşească şi simţirea românească…“[1]

 

 

  1. Aspecte legale

 

Un conflict între fraţi

A trecut mai bine de un deceniu de când Biserica Ortodoxă din Moldova este împărţită în două unităţi canonice distincte: Mitropolia Basarabiei, – sufragană Patriarhiei Române, – şi Mitropolia Moldovei – aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse.

Conflictul pare ireconciliabil şi este, fără îndoială, o urmare a politicii de deznaţionalizare impuse de regimul sovietic comunist şi ateu. Acest sistem politic, fără a putea învinge veacurile, a atrofiat sufleteşte câteva generaţii de români moldoveni şi a întunecat inimile celor cu acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă, făcându-i să uite „cât este de bine şi cât este de frumos să locuiască fraţi în unire“.

În anii ce au trecut, conflictul a îmbrăcat forme diverse, – de la simple declaraţii, la acţiuni şi practici de intimidare, – acutizarea lui conducând la prezentarea cazului, spre soluţionare, instanţelor de judecată civilă, interne şi internaţionale. Toate aceste forme de conflict au apărut din cauza ignorării adevărului istoric, a interpretării eronate a normelor de drept canonic, dar şi prin intervenţia abuzivă a Statului, care a adoptat măsuri ce încalcă libertatea religioasă a cultelor şi principiul canonic al autonomiei externe a Bisericii.

 

Legile Republicii Moldova – „literă moartă“ pentru Mitropolia Moldovei

Republica Moldova şi-a proclamat independenţa la 27 august 1991. Declaraţia de independenţă garantează, printre alte drepturi, şi libertatea religioasă[2]. În urma acestui fapt, la Chişinău, în 14 septembrie 1992, a avut loc Adunarea Eparhială, care a hotărât reactivarea Mitropoliei Basarabiei sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române. Mesajul Adunării Eparhiale a fost transmis Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de către o delegaţie care s-a deplasat la Bucureşti.

Ca urmare a dorinţei fraţilor români de peste Prut şi în urma hotărârilor sinodale din 24 septembrie, 27 noiembrie şi 19 decembrie 1992, a fost emis Actul patriarhal şi sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la Chişinău.

Documentul în sine, aşa cum se exprimă în conţinutul său, are menirea să repare o nedreptate istorică şi să rezolve o chestiune canonică şi jurisdicţională. Din nefericire, însă, pentru românii de peste Prut, unii dintre membrii conducerii politice de la Chişinău, – relicve ale unei lumi ce a apus, – nu au înţeles actul istoric ce s-a produs şi nici realităţile vremurilor în care trăiesc şi au început o nouă persecuţie împotriva Mitropoliei Basarabiei, aşa cum se întâmplase, de nenumărate ori, de‑a lungul istoriei[3].

Neputincioşi în rezolvarea problemele de ordin economic şi social, neocomuniştii de la Chişinău au început să fie preocupaţi de chestiuni religioase, pe care, oricum, nu prea le înţelegeau.

Una dintre preocupările în domeniul vieţii religioase a fost încercarea de eliminare din viaţa poporului român ortodox din Republica Moldova a Bisericii strămoşeşti, prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei[4].

Deşi, din punct de vedere al adoptării normelor legale, Statul moldovenesc se alinia cerinţelor internaţionale, în practică, însă, legile interne, constituţionale, organice şi ordinare, precum şi convenţiile internaţionale[5], – la care tânărul stat era parte semnatară, – au fost flagrant încălcate prin nerecunoaşterea celei mai vechi forme de organizare bisericească – Mitropolia Basarabiei.

Primul act juridic intern încălcat prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei a fost Legea despre culte (nr. 979 din 24 martie 1992)[6], care, după cum se poate constata din studierea ei, are o serie de aspecte pozitive, prin aducerea câtorva noutăţi la nivel de concept şi de limbaj juridic, precum şi în ceea ce priveşte organizarea vieţii religioase. Astfel, sintagma „organizaţiile religioase“[7], care era folosită în Uniunea Sovietică, a fost înlocuită, adoptându-se un limbaj juridic diferenţiat, ce face distincţie între culte religioase şi alte forme de organizare a vieţii spirituale. Aceste entităţi colective, cu caracter total sau parţial religios, au fost denumite „asociaţii“, „fundaţii“, „întreprinderi“ şi „instituţii“.

Tot prin această lege, mai sunt proclamate şi:

– libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, care cuprinde libertatea de a schimba religia sau convingerea, de a profesa religia sau convingerea, în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi prin îndeplinirea ritualului (art. 1);

– libertatea organizării şi funcţionării cultelor (art. 9);

– libertatea activităţilor şi ceremoniilor religioase (art. 33);

– libertatea învăţământului religios (art. 40).

Legea cultelor a fost pusă în concordanţă cu reglementările dreptului modern[8], prin acordarea dreptului de a funcţiona, ca persoane juridice, atât cultelor religioase, cât şi instituţiilor acestora (art. 24)[9].

Ca o urmare firească a aplicării Legii despre culte, Guvernul Republicii Moldova a recunoscut şi a acordat personalitate juridică unui număr de 20 culte şi asociaţii religioase. Deşi, din această listă fac parte culte care nu sunt recunoscute în unele ţări occidentale[10], actul normativ face abstracţie tocmai de Mitropolia Basarabiei, organizaţie bisericească reprezentativă din punct de vedere istoric.

În felul acesta, Legea cultelor îşi încalcă propriile principii enunţate în art. 1, 9, 33, 40.

De asemenea, nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei încalcă şi prevederile legii fundamentale a Statului Moldova, – Constituţia, – care garantează libertatea de religie şi stabileşte câteva principii de manifestare a acestui drept: de organizare a cultelor religioase; de întreţinere a unor relaţii cordiale între culte şi de menţinere a unor raporturi fireşti cu puterea suverană.

Astfel, art. 31 din Constituţie prevede:

„(1) Libertatea conştiinţei este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(2) Cultele religioase sânt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(3) În relaţiile dintre cultele religioase sânt interzise orice manifestări de învrăjbire.

(4) Cultele religioase sânt autonome, separate de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.“

 

*

* *

 

Considerându-se nedreptăţită în drepturile ei canonice şi jurisdicţionale şi lăsată în afara legii, Mitropolia Basarabiei – prin reprezentanţii săi şi în conformitate cu legi interne ale Statului – a făcut apel la justiţie pentru a-şi dobândi drepturile sale istorice.

Legea despre culte stabileşte, în art. 49, că: „Orice act care încalcă drepturile consfinţite prin prezenta lege şi exercitate în limitele stabilite de aceasta, poate fi atacat pe cale judiciară“.

O altă reglementare ce permite rezolvarea chestiunilor interne, prin justiţie, este Legea contenciosului administrativ (nr. 793 / 10 februarie 2000), care oferă posibilitatea protejării împotriva abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor publice în domeniul libertăţii de religie. În conformitate cu prevederile acestei legi, oricine consideră că i-a fost lezat acest drept printr-un act de natură administrativă sau prin nesoluţionarea în termen a unei cereri, poate intenta o acţiune în instanţa de contencios administrativ pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.[11]

Motivaţia pentru care reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei au apelat la instanţele civile de judecată este şi aceea că instituţia bisericească la care ne referim nu se poate face vinovată de nici una dintre faptele incriminate de Codul cu privire la contravenţiile administrative sau de Codul penal al Republicii Moldova.

Codul cu privire la contravenţiile administrative, intrat în vigoare la 9 decembrie 1994, declară, în art. 200, ca fiind contravenţii la libertatea de religie – şi sancţionându-le pe cale administrativă[12] – următoarele acte, săvârşite fie de cetăţeni cât şi de funcţionari publici:

– constrângerea oricărei persoane de a practica sau de a nu practica exerciţiul religios al unui cult, de a contribui ori de a nu contribui la cheltuielile vreunui cult;

– intoleranţa confesională, manifestată prin acte care stânjenesc liberul exerciţiu al unui cult recunoscut;

– exercitarea, în numele unui cult înregistrat sau neînregistrat, fie în nume propriu, a unor practici şi ritualuri care contravin legilor în vigoare;

– organizarea de partide politice după criteriu confesional;

– angajarea cetăţenilor străini pentru activităţi religioase, precum şi exercitarea unor activităţi şi ritualuri religioase de către cetăţeni străini fără acordul autorităţilor de Stat;

– divulgarea Tainei Mărturisirii de către vreun slujitor al unui cult[13].

Codul penal al Republicii Moldova incriminează şi sancţionează următoarele fapte[14]:

– încălcarea legilor şi a regulilor cu privire la separarea Bisericii de Stat şi a şcolii de Biserică (art. 142);

– organizarea sau conducerea unui grup a cărui activitate, desfăşurată sub formă de propovăduire a credinţelor religioase şi de îndeplinire a riturilor specifice, este însoţită fie de cauzarea unei daune sănătăţii cetăţenilor, fie de alte atentate la persoana sau la drepturile lor, ori este însoţită de instigarea în a refuza participarea la activitatea obştească sau la îndeplinirea obligaţiunilor cetăţeneşti (art. 143);

– participarea intensă la activitatea grupului indicat mai sus şi propaganda sistematică îndreptată spre săvârşirea faptelor menţionate (alin. 2, art. 143);

– împiedicarea exercitării riturilor religioase, dacă ele nu tulbură ordinea publică şi nu sunt însoţite de atentate la drepturile cetăţenilor (art. 144).

Încadrându-se în normele legale, acţionarea în justiţie a Republica Moldova a avut ca scop înlăturarea abuzului statului şi determinarea aplicării echidistante a legilor interne şi a convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova este parte[15].

 

Justiţia internaţională –

soluţia pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei

De la un conflict intern, chestiunea Basarabiei a devenit o problemă europeană.

În anul 1995, interesul european pentru chestiunea libertăţii religioase în Republica Moldova a crescut semnificativ.

Declaraţiile politice ale oficialilor europeni au fost, la început, precipitate. Spre exemplu, Lordul Finsberg caracteriza conflictul ca fiind „o schismă“. Aceste declaraţii au fost înlocuite cu evaluări serioase făcute de unii reprezentanţi ai unor ţări europene care cereau Statului Moldova să nu mai trateze intolerant şi discriminatoriu pe proprii cetăţeni şi „să găsească o soluţie civilizată, prin intermediul mecanismelor democratice, pentru ca drepturile cetăţenilor asociaţi în Mitropolia Basarabiei să fie asigurate în mod real.“[16]

Declaraţiile şi bunele intenţii neavând efecte juridice, a urmat mutarea conflictului pe rolul instanţelor de judecată, mai întâi interne şi apoi internaţionale.

În anul 1996, Mitropolia Basarabiei a acţionat în justiţie Guvernul Moldovei. Cauza a fost judecată de către instanţe judecătoreşti de diferite grade şi ajungând în cele din urmă la Curtea de Apel a Republicii Moldova. Aceasta, la 19 august 1997, a recunoscut prin hotărâre judecătorească „plângerile petiţionarilor întemeiate, iar actele Guvernului Republicii Moldova – nelegitime….“ şi a emis obligaţia ca Guvernul să recunoască acest cult religios[17].

Se părea că lucrurile se vor normaliza. Ulterior, însă, Curtea Supremă de Justiţie a anulat printr-o hotărâre dată în 9 decembrie 1997, în ajunul zilei internaţionale a Drepturilor Omului, hotărârea Curţii de Apel, respingând cererea petiţionarilor „din motivul omiterii termenului de adresare în judecată şi a caracterului neîntemeiat şi nelegal al plângerii“[18]

Mitropolia Basarabiei şi-a intensificat eforturile de intrare în legalitate, printr-o nouă cerere adresată Guvernului dar şi prin prezentarea cazului spre soluţionare instanţelor internaţionale competente în această chestiune.[19]

Mitropolia Basarabiei şi unsprezece petiţionari, care o reprezentau, au introdus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg cererea lor împotriva Guvernului Moldovei, la 3 iunie, 1998[20].

La 1 noiembrie 1998, petiţia a fost deferită Curţii Europene, iar la 7 iunie 2001 a fost declarată admisibilă, considerându-se că: „declaraţiile prezentate de părţi pun serioase probleme de fapt şi de drept, care nu pot fi rezolvate decât după un examen de fond; că ele sunt pe deplin întemeiate şi că nu există nici un motiv care să împiedice admisibilitatea.[21]

Petiţionarii au invocat încălcarea articolelor 9, 14 combinat cu 9, 6, 11 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. La 2 octombrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Republicii Moldova. La data de 13 decembrie 2001, Curtea a hotărât cu unanimitate de voturi că Guvernul Republicii Moldova a încălcat art. 9 (libertatea de religie) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) şi a comunicat hotărârea sa.[22]

*

Nemulţumit de rezultatul deciziei Curţii, Guvernul Moldovei a cerut transmiterea cazului pentru examinare la Marea Cameră a Curţii. În şedinţa sa din 27 martie 2002, Colegiul Marii Camere a respins, în unanimitate, recursul Guvernului.

Ca urmare a Deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cazul conflictului amintit, Republica Moldova a fost somată să se supună deciziei internaţionale. După modificarea mecanismului juridic de recunoaştere a cultelor religioase, Mitropolia Basarabiei a fost recunoscută de Stat prin Ordinul nr. 1651 emis la 30 iulie 2002 de către directorul Serviciului de Stat pentru problemele Cultelor[23].

Dorinţa Guvernului Republicii Moldova de a bloca recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei a fost pe cât de nejustificată, pe atât de mare[24].

Conducerea Statului Moldova a dorit să influenţeze prin declaraţii politice hotărârea Curţii.

În cadrul procesului, Republica Moldova a fost reprezentată de Ministrul justiţiei personal, caz fără precedent în istoria Curţii. Ministrul Ioan Morei a susţinut că „Biserica petiţionară, în calitate de Biserică Creştină Ortodoxă nu practică un nou cult, din moment ce cultul creştin ortodox a fost recunoscut în Moldova, la 7 februarie 1993, o dată cu recunoaşterea Mitropoliei Moldovei“ care se află sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, şi că „crearea Bisericii petiţionare ar fi, în realitate, o încercare prin care s-ar urmări crearea unui nou organ administrativ în cadrul Mitropoliei Moldovei“ iar „Statul nu se poate implica într-un conflict produs în sânul Mitropoliei Moldovei fără a-şi încălca obligaţia de a fi neutru în materie religioasă.“[25].

Provocând un scandal diplomatic, Ministrul justiţiei a acuzat România de amestec în treburile interne ale Republicii Moldova, afirmând, printre altele, că „Guvernul de la Chişinău nu poate interveni în conflictul canonico-jurisdicţional dintre Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română; aşa-zisa Mitropolie a Basarabiei nu reprezintă un cult distinct.[26]

Reprezentantul Guvernului a mai susţinut că „nerecunoaşterea Bisericii petiţionare nu-i împiedică pe petiţionari să nutrească convingeri şi nici să şi le manifeste în sânul cultului creştin ortodox recunoscut de stat, adică în sânul Mitropoliei Moldovei“[27], aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei.

Decizia favorabilă pentru Mitropolia Basarabiei a Curţii Europene a Drepturilor Omului a avut la bază constatarea potrivit căreia: refuzul Guvernului moldovean de a recunoaşte Biserica petiţionară , refuz confirmat prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 9 decembrie 1997, constituie un amestec în dreptul acestei Biserici şi al celorlalţi petiţionari la libertatea de religie, aşa cum este garantată de articolul 9 , alin. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului”[28].

În Decizia Curţii s-a reţinut de asemenea, că „în lipsa recunoaşterii, Biserica petiţionară nu poate nici să se organizeze, nici să funcţioneze. Fiind lipsită de personalitate juridică, ea nu poate compărea în justiţie pentru a-şi apăra propriul patrimoniu, indispensabil exercitării cultului, în timp ce membrii săi nu se pot întruni pentru a desfăşura activităţi religioase fără a încălca legislaţia despre culte“[29]

În concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că „refuzul de a recunoaşte Biserica petiţionară comportă asemenea consecinţe asupra libertăţii religioase a petiţionarilor, încât acesta nu poate fi considerat ca proporţionat în raport cu scopul legitim urmărit şi, prin urmare, nici necesar într-o societate democratică şi că articolul 9 al Convenţiei Europene fost încălcat“[30].

Astfel, începând cu 27 martie 2002, hotărârea CEDO a intrat în vigoare[31] şi a devenit obligatorie pentru Statul Republica Moldova, aflat sub jurisdicţia Curţii.

O dată cu internaţionalizarea problemei Mitropoliei Basarabiei şi recunoaşterea acesteia de către stat, dialogul cu Patriarhia Moscovei se va desfăşura pe o bază legală.

Fără îndoială că aplicarea în practică a hotărârii de recunoaştere a Mitropoliei Basarabiei nu va fi dorită de Statul Moldova.

Actul recunoaşterii are efecte mai ales în plan jurisdicţional şi patrimonial.

Una dintre măsurile ce trebuie luate de către Guvernul Republicii Moldovei, în scopul acordării libertăţii de funcţionare reale a Mitropoliei Basarabiei, este abrogarea Hotărârii nr. 1008 din 26 septembrie 2001, care modifică Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova [32]. În forma actuală, articolul 1 din Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova[33] declară Mitropolia Moldovei ca fiind „succesoarea de drept a Episcopiei Chişinăului şi Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei“ şi a întregului patrimoniu al acesteia.[34]

Prin această hotărâre se preiau toate drepturile Mitropoliei Basarabiei, inclusiv drepturile asupra bisericilor şi celorlalte bunuri bisericeşti, de către Mitropolia Moldovei a Patriarhiei Ruse.

Mitropolia Basarabiei a intentat o acţiune în contencios la Curtea de Apel cerând anularea hotărârii 1008, pe motiv că „aceasta lezează drepturile enoriaşilor Mitropoliei Basarabiei şi contravine legislaţiei naţionale şi internaţionale şi anume art. 39 Codul Civil, art. 46 al Constituţiei Moldovei şi Protocolului 1 al Convenţiei Europene cu privire la Drepturile Omului”[35].

Deşi este legal recunoscută, situaţia Mitropoliei Basarabiei nu pare a fi una uşoară din cauza ostilităţii guvernului actual al Republicii Moldova.

 

Încercări de instrumentare politică a „cazului Mitropolia Basarabiei“

Din cele expuse până acum, se poate constata, fără nici un fel de îndoială, că Statul Moldovean şi-a încălcat propriile legi, precum şi convenţiile internaţionale la care este parte, şi a transformat o chestiune de ordin religios într-una de ordin politic.

Deşi reprezentanţii Guvernului îşi fac rar publice atitudinile sau deciziile luate în domeniul vieţii religioase, cazul Mitropoliei Basarabiei a fost motivul unor luări de poziţii la cel mai înalt nivel.

Astfel, Preşedintele Republicii Moldova, în data de 21 septembrie 2001, a remis o scrisoare Curţii Europene a Drepturilor Omului conţinând şi următoarele afirmaţii: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei pe teritoriul Republicii Moldova a declanşat un conflict ce are la bază motive politice şi nu religioase; „Basarabia“ – cuvânt ce desemnează o unitate administrativă ce nu există; soarta Bisericii Ortodoxe din Moldova s-a hotărât la Bucureşti, fără consultarea oficialităţilor din Republica Moldova, inclusiv a celor bisericeşti; Mitropolia Basarabiei nu reprezintă un cult distinct, ci o formaţiune schismatică în cadrul Mitropoliei Moldovei; problema Mitropoliei Basarabiei este o problemă exclusiv bisericească, rezolvarea ei ţinând numai de Biserică.“[36]

Atitudini asemănătoare a avut şi Ministrul Justiţiei. Acesta a declarat că Mitropolia Basarabiei este o secţie religioasă a unui partid politic de opoziţie din Moldova, că scopul principal al Mitropoliei Basarabiei este „nerecunoaşterea şi subminarea statalităţii Republicii Moldova“. Ministrul Justiţiei mai afirmă că „mesajul pe care îl transmite Mitropolia Basarabiei în situaţia privind înregistrarea ei de către Guvern este nu tocmai democratic şi nu tocmai benefic pentru statalitatea Republicii Moldova“. Ministrul mai susţine, în acelaşi interviu dat postului de radio naţional, că Mitropolia Basarabiei, reînfiinţată în anul 1992, activând în toţi aceşti ani fără a fi recunoscută de Guvern „practic a încălcat legile Republicii Moldova, dar şi canoanele bisericeşti“. Sunt relevante şi aprecierile formulate în recursul depus de Guvern împotriva Deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare CEDO). În recurs se afirmă că CEDO „n-a pătruns în profunzime în subtilităţile acestui conflict“ şi că această instanţă judecătorească internaţională a adus, prin decizia sa, Republica Moldova „în pragul declanşării unui conflict religios şi etnic, care ar putea avea consecinţe imprevizibile“.

În cadrul audierilor de la Strasbourg, Ministrul Justiţiei, Ioan Morei, a susţinut, printre altele, şi următoarele: „Guvernul de la Chişinău nu poate interveni în conflictul canonico – jurisdicţional dintre Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română; aşa – zisa Mitropolie a Basarabiei nu reprezintă un cult distinct, ci o formaţiune schismatică în cadrul Mitropoliei Moldovei şi, de aceea, recunoaşterea de către Guvern ar constitui un amestec inadmisibil al statului în treburile interne ale Bisericii; interesul politic şi administrativ, adică amestecul direct în interesele statului independent Republica Moldova, este promovarea de către România, prin intermediul unor forţe moldoveneşti pro-române (PPCD) ce subminează statalitatea Republicii Moldova; Patriarhia Română a contribuit la dezmembrarea teritorială a Republicii; în apele tulburi, expansionismul românesc va pescui mai uşor, inclusiv prin intermediul Patriarhiei Române.“[37]

Toate aceste luări de poziţii scot în evidenţă faptul că acest caz a fost instrumentat politic. În lipsa unor argumente istorice, canonice şi legale, reprezentanţii puterii politice de la Chişinău au instrumentat politic chestiunea Mitropoliei Basarabiei pentru a justifica încălcarea drepturilor religioase ale omului.

Avocatul pledant pentru cauza Mitropoliei Basarabiei a reafirmat, la data de 2 octombrie 2001, limita în care statul se poate implica în viaţa cultelor religioase, susţinând următoarele[38]: „Guvernul Republicii Moldova nu numai că a refuzat şi continuă să refuze recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, dar şi favorizează acţiunile de intimidare întreprinse împotriva Bisericii şi a membrilor săi. Guvernul nu are autoritatea de a stabili limitele unei structuri religioase; Guvernul poate mânui în mod legitim un vocabular religios, dar nu poate să-şi aroge dreptul de a recunoaşte un grup doar pentru că terminologia folosită îi convine“[39].

Relaţiile Biserică – Stat din Republica Moldova se pot normaliza după recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei şi dobândirea personalităţii juridice cu toate efectele sale.[40]

Mitropolia Moldovei s-ar putea bucura, astfel, de autonomie externă[41] desfăşurându-şi activitatea în conformitate cu principiul loialităţii faţă de stat[42] şi receptând legile statului, în conformitate cu principiul nomocanonic sau pravilnic[43].

Normalizarea relaţiilor dintre Biserică şi Stat în Republica Moldova se va putea realiza numai dacă norma juridică va fi aplicată în practică, iar atitudinea ostilă a autorităţilor politice moldovene se va transforma într-una echidistantă, aşa cum cere Convenţia Europeană a drepturilor omului.

 

II Aspecte canonice

 

Principiul etnic – temei al reactivării Mitropoliei Basarabiei

Crearea şi dezvoltarea neamurilor, cu limbă şi tradiţii diferite, este opera divină pe care Mântuitorul Iisus Hristos, ca împlinitor al voii Tatălui a respectat-o, impunând împlinirea ei şi de către Sfinţii Apostoli prin porunca pe care le-a dat-o când i-a trimis la propovăduire (Matei 28, 19 – 20), învrednicimndu-i, apoi, în ziua Cincizecimii, ca să vorbească în limbile popoarelor (Fapte 2, 4-6).

În concepţia ortodoxă, neamurile nu intră în disoluţie o dată cu primirea botezului şi intrarea în creştinism. Lor le este îngăduit să-şi menţină identitatea etnică în sânul identităţii creştine, căci identitatea este un dat fundamental.[44]

Factorul etnic este prezent în organizarea Bisericii Ortodoxe de la începutul existenţei sale şi până în zilele noastre. El a fost impus de către viaţa însăşi, în desfăşurarea ei istorică. Creştinismul s-a născut şi există în condiţii date şi el nu poate exista decât în condiţii de normalitate, decât respectând datele esenţiale ale vieţii. Dacă le-ar contrazice, creştinismul s-ar contrazice pe sine, s-ar izola şi ar dispărea.[45]

Acceptarea etnicităţii popoarelor creştine nu a primejduit niciodată unitatea bisericească şi caracterul ei universal, fiindcă această unitate realizează şi păstrează legătura permanentă, în spiritul dragostei frăţeşti, dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, ca mădulare egale ale Trupului tainic al Domnului.[46]

Această concepţie privitoare la importanţa ce o dă creştinismul factorului etnic stă la baza organizării sociale a Bisericii, fiind exprimată în doctrina canonică sub forma principiului etnic.[47]

Acest principiu este exprimat de canonul 34 apostolic: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu săvârşească fără încuviinţarea acestuia; ci fiecare să lucreze numai cele ce privesc la parohia (episcopia) sa şi satele de sub stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu întreprindă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mărturisi Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.“[48].

Aşa după cum se poate constata, acest canon, fără să aibă caracter imperativ, dă posibilitatea fiecărui neam să recunoască şi să cinstească pe cel dintâi dintre episcopii săi. Aici, sunt enunţate cele mai importante principii de drept canonic, socotite ca fundamentale, pentru că exprimă fidel învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos cu privire la exercitarea puterii bisericeşti şi anume: principiul autocefaliei; principiul autonomiei interne şi externe şi principiul sinodalităţii.

Principiu etnic constituie temeiul canonic în baza căruia orice Biserică autocefală îşi poate întinde jurisdicţia asupra diasporei sale.[49] Acest principiu nu vine în contradicţie cu cel teritorial, ci sunt complementare, deoarece o Biserică organizată la nivel etnic îşi poate structura, apoi, funcţionarea la nivel teritorial, căci etosul nu poate fi interpretat ca ţinut. Omogenitatea unei comunităţi nu este dată, din punct de vedere ontologic, de apartenenţa teritorială, ci de caracteristicile celor care o compun. O asemenea comunitate nu poate exista fără „ingredientele“ necesare, iar un rol prioritar îl are limba, ca mijloc de comunicare.

Chiar şi în cazul asimilării, primul efect este pierderea limbii dar nu şi a conştiinţei aparenţei etnice. Cei asimilaţi rămân, mai departe, în condiţia etnică originară. Când procesul este normal, trebuie luat ca atare. Membrii comunităţii respective schimbă o etnie pe alta, dar nu rămân fără etnie.[50]

Studiind concepţia creştină cu privire la etnicitate şi punând-o ca o grilă asupra unui studiu de caz, – Mitropolia Moldovei, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse, – se poate constata o încălcare a principiului etnic, deci a firescului. Este un caz nefericit şi o încercare de continuare a unei asimilări forţate, mai mult presupusă decât reală, din motive de interes mărginit şi din „micime de suflet“, din dorinţa de a-i izola pe români de trecutul lor istoric şi de Biserica – mamă, lucru care, atât în plan uman, cât şi în plan divin, este condamnabil.

Din punctul de vedere al etnicităţii, sunt două posibilităţii: ori au fost rusificaţi şi fac parte din această etnie, – iar patriarhia Moscovei are nu numai dreptul, dar şi obligaţia, în conformitate cu canonul 28 al sinodului IV Ecumenic[51], să-şi organizeze misiunea sa în Republica Moldova, pentru a îngriji spiritual de diaspora rusească, – ori pretenţia Patriarhiei Ruse de a avea sub jurisdicţie etnici români nu are temei canonic şi este un abuz.

Ideea unei naţiuni hibrid româno-ruse, deşi este susţinută tot mai des de actuala putere politică de la Chişinău, este infirmată de realitate, deoarece nu pot fi identificte caracteristicile unei noi naţiuni, cu o limbă[52], o cultură şi istorie proprie – deci cu o identitate aparte.

În concluzie, numai în condiţii anormale se poate pretinde ieşirea din condiţia etnică şi nu se poate denunţa condiţia etnică decât cu preţul unei perturbări esenţiale în viaţa sufletească.[53]

Aşa stând lucrurile, locuitorii din Republica Moldova nu pot fi sub jurisdicţia unei patriarhii ortodoxe, ce aparţine altei etnii şi nu se pot constitui nici măcar într-o Biserică autocefală, deoarece centrul autocefaliei române de pretutindeni se află la Bucureşti – centrul spiritual al naţiei române, aşa cum reiese din interpretarea canonului 34 apostolic.

„Aparţii neamului tău, aşa cum aparţii mamei tale, aşa cum eşti tributar ochilor şi picioarelor tale. Nu poţi evada din condiţia ta ontologică. Nici nu ţi-o poţi trăda nepedepsit de viaţă. Cultura şi tradiţiile Neamului tău îţi aparţin, te îmbogăţesc şi îmbogăţesc Biserica în general.“[54]

Etnicii români aparţin, în ceea ce priveşte viaţa lor religioasă, Bisericii – mame. Numai Biserica – mamă îi poate organiza bisericeşte. Ei se pot integra cu totul numai într-o biserică a lor, care slujeşte în limba lor, care are particularităţile ce li se potrivesc lor, pentru că ele au reieşit dintr-o convieţuire îndelungată dintre tradiţia ortodoxă şi obiceiul pământului.[55]

Divizarea din punct de vedere jurisdicţional a românilor din Republica Moldova în două unităţi canonice distincte este necanonică şi nefirească, iar starea de necanonicitate este întreţinută de Patriarhia Rusiei, aşa după cum se poate constata din studierea normelor canonice.

Modul în care este exprimată dependenţa canonică de Patriarhia moscovită este destul de stângaci. Articolul 2 din Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova[56], prevede următoarele: „Biserica Ortodoxă din Moldova, fiind subordonată din punct de vedere canonic Patriarhiei Moscovei, este independentă în probleme bisericeşti-administrative, economice, educative şi civile.“

Din punct de vedere semantic, termenii subordonată canonic şi independentă se anulează reciproc. Din punct de vedere canonic, aşezarea unei eparhii (instituţii bisericeşti) sub oblădirea unei alte eparhii, ierarhic superioară, nu anulează independenţa în chestiunile aminte mai sus a eparhiei sufragane deoarece intervine aplicarea principiului canonic al autonomiei interne.

Principiul autonomiei interne este unul din principiile fundamentale ale organizării bisericeşti.

Organizarea bisericească a parcurs mai multe etape. Dacă la început toate mitropoliile erau autocefale, din veacul al VII-lea îşi pierd autocefalia, cele mai multe dintre ele prin încadrarea în unităţi teritoriale mai mari. În această situaţie, marile unităţi canonice, mitropoliile, au devenit autonome, conducându-se prin sinoade proprii – mitropolitane[57].

Autonomia mitropoliilor este prevăzută în canoanele 34 şi 37 apostolice. De asemenea, un număr însemnat de canoane reglementează dreptul sinodului mitropolitan de „a rândui toate câte s-ar ivi“ ( can. 12, 19, IV. Ecumenic; 8 Trulan) şi de a „cârmui cele ale fiecărei mitropolii“ (can. 34, 37 ap.; 2 Ecumenic).

Aceste canoane dau posibilitatea sinodului mitropolitan să-şi exercite autonomia, să hotărască în chestiunile de interes mitropolitan şi să aibă un cuvânt de spus în alegerea mitropolitului.

Conform principiului autonomiei interne, singurul mod prin care se poate limita autonomia mitropoliei este dreptul de devoluţiune enunţat în can. 11 al Sinodului IV Ecumenic.[58]

Mitropolia „autonomă“ a Moldovei a primit dreptul de a-şi administra singură chestiunile de ordin administrativ, economic, administrativ şi civil, fără însă a se bucura de dreptul de participa sau a-şi alege singură mitropolitul.

Conform articolului 15 din Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova, „Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova – Mitropolitul Chişinăului şi al Moldovei este numit de către Sfântul Sinod şi Sanctitatea sa Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, dintre cetăţenii Republicii Moldova, care corespund cerinţelor canonice şi posedă limbile română şi rusă.“

Acest articol creează nedumeriri deoarece, din punct de vedere canonic dar şi cutumiar, procedeul numirii nu a fost acceptat. Cu atât mai nefiresc este faptul că textul statului nu prevede măcar consultarea organelor colegiale de conducere ale Mitropoliei Moldovei (Soborul Bisericesc şi Sinodul Mitropolitan) iar numirea este făcută de Sinodul şi Întâistătătorul Moscovei şi al întregii Rusiititulatură ce nu aminteşte nimic de drepturi jurisdicţionale asupra Bisericii moldovene.

O altă dovadă a lipsei de autonomie, în mod real, a Mitropoliei Moldovei, sunt atribuţiile care aparţin Întâistătătorului Mitropoliei Moldova. Acesta are drepturi lărgite, drepturi ce întrec pe cele ale organelor colegiale.

Are posibilitatea de a se opune hotărârilor Soborului Bisericesc (art. 15, lit. b.); numeşte protopopii şi preoţii la parohii, lectorii la institutele teologice ( art. 15, lit. e.); dispune de mijloacele financiare ale Mitropoliei, încheie, în numele ei, contracte, eliberează procuri, deschide conturi în instituţii bancare (art. 15, lit. s.).

Numirea şi subordonarea canonică precum şi atribuţiile lărgite şi dreptul patriarhului Moscovei de a confirma numirea în alte funcţii bisericeşti, limitează autonomia declarată în Statut a Mitropoliei Moldovei şi impune funcţionarea unei instituţii care încalcă principiul etnic enunţat deoarece are un Trup ai cărui membri, în majoritate, sunt români şi o dependenţă canonică faţă de un patriarh rus.

În conformitate cu principiul etnic enunţat, Patriarhia Moscovei poate organiza asistenţa religioasă pentru etnicii ruşi, însă, dreptul de a-i organiza într-o Biserică pe românii de acolo îl are patriarhia Română, prin Mitropolia Basarabiei. Aceasta este singura succesoare de drept a Mitropoliei Basarabiei, instituţie bisericească ce nu a mai putut funcţiona, din motive politice, în urma tratatului Ribentrop – Molotov care a sfârtecat trupul Ţării.

Invocarea principiului etnic nu are ca scop întinderea jurisdicţiei Patriarhiei Române asupra unor teritorii, ci provine din dorinţa de a respecta unul din principiile fundamentale ale organizării bisericeşti, principiu ce îi îndreptăţeşte pe cei ce au o istorie comună, o limbă şi o tradiţie comună să trăiască viitorul pe aceleaşi coordonate cu fraţii lor de aceeaşi etnie. În aceste condiţii, Patriarhia Română nu numai că este îndreptăţită, ci chiar obligată, să-şi exercite jurisdicţia, deoarece este singura în măsură să răspundă cerinţelor spirituale ale tuturor românilor, indiferent de poziţia geografică în care se află. Din dreptul de jurisdicţie decurg toate celelalte drepturi, căci „cine are jurisdicţie acela face legi şi le aplică[59], iar canonul 2 al Sinodului al II-lea Ecumenic opreşte întinderea jurisdicţională asupra altor Biserici[60].

Principiul etnic nu contravine în nici un fel dorinţei Statului de a-şi exercita autoritatea pe teritoriul suveranităţii sale, deoarece în relaţia cu acesta, Biserica Ortodoxă a respectat şi va respecta întotdeauna principiul loialităţii faţă de stat. De exemplu, normele canonice asimilează pedepsele bisericeşti cu cele civile, în cazul conspiratorilor (can. 18. sin IV Ecumenic), iar clericii ortodocşi respectă, întru totul, legile şi obligaţiile ce decurg din acestea.[61]

Preambulul Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei prevede, printre altele, că: „În activitatea sa pe teritoriul Republicii Moldova, Mitropolia Basarabiei va respecta legile acestui stat.“[62]

 

Netemeinicia invocării prescripţiei de 30 de ani

în cazul Mitropoliei Basarabiei

În procesul desfăşurat la Strasbourg, reprezentantul Statului Moldovean a invocat prescripţia de 30 de ani, prevăzută de canonul 17 al Sinodului IV Ecumenic, susţinând că Biserica Ortodoxă Română a pierdut orice drept asupra parohiilor din stânga Prutului, încă din 1974[63].

Deşi, aparent, invocarea acestui canon acordă dreptul de jurisdicţie Patriarhiei Moscovei, studiind, cu atenţie, modul în care funcţionează instituţia prescripţiei se poate constata netemeinicia invocării ei în cazul în speţă.

Instituţia juridică a prescripţiei este specifică dreptului roman[64], fiind preluată în dreptul canonic, din dreptul romano – bizantin.

În dreptul canonic ortodox, se întâlnesc trei tipuri de prescripţie: prescripţia ca mijloc de dobândire şi apărare a proprietăţii bisericeşti; prescripţia în domeniul penal bisericesc şi prescripţia în domeniul jurisdicţional bisericesc.

Prescripţia în domeniul jurisdicţional bisericesc se fundamentează pe prima parte a canonului 17 de la Sinodul IV Ecumenic, canon care prevede: „Parohiile cele de la ţară sau de prin alte sate, să rămână nestrămutate la episcopii care le ţin şi mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-ar cârmui pe ele, timp de 30 de ani. Iar dacă, în cuprinsul celor treizeci de ani, s-a iscat sau s-ar isca vreo neînţelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptăţesc să facă pâră despre acest lucru la sinodul eparhiei. Iar dacă cineva s-a nedreptăţit de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei, sau de către scaunul de Constantinopol, aşa cum s-a zis mai înainte.“[65]

Textul acestui canon nu poate fi aplicat în cazul jurisdicţiei Patriarhiei Române asupra teritoriului dintru Prut şi Nistru din cel puţin două motive: primul de ordin istoric şi celălalt decurgând din interpretarea juridică.

Analizând circumstanţele istorice în care a fost dată această normă canonică se poate constata că textul său face referire la păstrarea integrităţii hotarelor eparhiale. Acestea erau hotărâte la vremea adoptării normei canonice şi nimeni nu putea să le modifice, mai ales dacă erau instituite din vechime, iar această vechime a fost fixată la 30 de ani[66].

Se poate consta faptul că acest canon se referă la drepturi deja dobândite pe calea prescripţiei de 30 de ani şi nu la drepturi ce pot fi dobândite pe viitor. Astfel stând lucrurile, canonul dă câştig de cauză Bisericii româneşti care şi-a exercitat, încă de la început, jurisdicţia asupra Bisericii dintre Nistru şi Prut şi nu Bisericii ruse, deoarece canoanele nu admit cuceriri jurisdicţionale în urma unor cuceriri teritoriale.[67]

Cazul Mitropoliei Basarabiei nu este unic în istorie, fiind adesea întâlnit după veacul al VII lea[68]. Asemenea situaţii sunt reglementate în mod foarte clar de canonul 37 al sinodului Trulan, care stabileşte că nevoia timpului, care împiedică păstrarea exactă (a drepturilor) nu restrânge hotarele jurisdicţiei˝[69].

Modul cel mai concret de aplicare a acestui canon se regăseşte în canonul 39 al sinodului Trulan, care se referă la Întâistătătorul Bisericii din Cipru, aflat în refugiu.

Tot pentru aplicarea normelor stabilite prin canonul 37 al sinodului Trulan, împăratul Alexie Comnen a dat o nuvelă adresată patriarhului din Constantinopol, prin care dispune ca toţi ierarhii şi ceilalţi clerici hirotoniţi pentru ţinuturile sub ocupaţie străină să fie trataţi după rangul lor, deoarece se găseau în situaţie de forţă majoră[70].

Se poate constata, fără nici un dubiu, că Biserica nu a acceptat niciodată modificările jurisdicţionale rezultate în urma unor pierderi teritoriale, ci a aşteptat, permanent, normalizarea situaţiei, protejându-i pe ierarhii care şi-au pierdut scaunul şi chiar hirotonind altul în cazul decesului acestuia.

Analizând condiţiile istorice ale apariţiei canonului şi interpretându-l „sticto senso“, rezultă că acesta nu poate fi aplicat cazului în speţă.

 

*

Acceptând o interpretare „lato senso“ a canonului, se poate observa forţarea limitelor normei pentru a justifica o stare de necanonicitate.

Citind textul canonului, se poate constata că acesta impune principiul juridic al bunei credinţe[71] prin expresia „stăpânindu-le pe ele fără silă“ – în cazul invocării prescripţie de jurisdicţie. Această formulare împiedică utilizarea textului în interesul Patriarhiei Moscovei, deoarece jurisdicţia moscovită asupra acestor teritorii s-a făcut cu silă, şi nu cu bună credinţă, şi a intervenit în urma unei nedreptăţi istorice.

Buna – credinţă, invocată şi de Zonoras, în comentariul său la acest canon, presupune lipsa oricărui motiv nedrept de stăpânire[72]. Atitudinea Patriarhiei Ruse trebuia să aibă la bază necunoaşterea jurisdicţiei de până atunci şi a realităţii istorice la momentul întinderii jurisdicţiei sale – lucru imposibil de pretins.

Patriarhia Română nu fost consultată în nici un fel, iar modul în care au fost preluate aceste teritorii se constituie într-un abuz de drept[73] şi, prin intervenţia autorităţilor politice, încalcă canonul 12 al Sinodului IV Ecumenic – canon ce interzice împărţirile jurisdicţionale numai prin acte ale autorităţii politice şi fără acordul Sinodului.[74]

Invocarea canonului 17 al Sinodului IV Ecumenic[75] nu duce la crearea unui drept pentru Patriarhia Moscovei. În cazul acceptării unei interpretări actuale a acestui canon, perioada de prescripţie intervenea după 30 de ani calculaţi din anul 1990. Dacă, timp de 30 de ani, Patriarhia Română ar fi avut posibilitatea extinderii jurisdicţiei şi, totuşi, nu ar fi făcut-o, se putea pune problema prescripţiei jurisdicţionale, dobândite cu bună credinţă.

 

*

Ţinând cont de aceste aspecte canonice, situaţia ierarhului numit de Patriarhia Rusă este ingrată şi necanonică, deoarece canonul 8 al Sinodului I Ecumenic interzice, în mod imperativ, rezidarea a doi episcopi într-o cetate. Canonul 6 al Sinodului IV Ecumenic interzice hirotonirea clericilor fără o destinaţie precisă, iar, în cazul acesta, ierarhul moscovit are o destinaţie falsă, deoarece nu a fost instituit pentru etnicii ruşi.

La fel de necanonică a fost şi procedura de numire şi nu de alegere, aşa cum prevede canonul 4 al Sinodului I Ecumenic[76], precum şi modul în care ierarhul rus a fost impus cu sprijinul autorităţilor politice, încălcându-se cumulativ canoanele: 12 al Sinodului IV Ecumenic, 30 Apostolic şi 3 al Sinodului VII Ecumenic[77]. Primul dintre canoane are caracter prohibitiv şi opreşte împărţirea eparhiilor numai prin acte ale autorităţii politice, fără de consimţământul sinoadelor bisericeşti.[78] Al doilea prevede pedeapsa caterisirii celor ce dobândesc funcţii ecleziastice cu sprijinul autorităţilor politice[79], iar cel de-al treilea reproduce textul celor două, întărindu-le.[80]

Deoarece întinderea jurisdicţiei ruse asupra Bisericii din Moldova este un abuz favorizat de evenimentele politice, păstrarea acesteia, în condiţii de libertate, arată poziţia necanonică a Patriarhiei Ruse. Reprezentantul Patriarhiei Ruse, Mitropolitul Moldovei, este pasibil de sancţiunea caterisirii. În acest caz, etnicii români au obligaţia de a se feri de orice contact in sacris cu acesta.

 

Calea dialogului – împăcarea fraţilor

Biserica Ortodoxă are nevoie astăzi de unitate, deoarece problemele prozelitismului sectar, secularizării, sărăciei sunt numai câteva dintre provocările lumii contemporane. Ortodocşii din Republica Moldova au nevoie de unitate deoarece, aşa cum se poate constata, după 1990, numărul grupărilor religioase creştine sau necreştine este foarte mare şi sapă, permanent, la temelia credinţei şi istoriei urmaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Având în vedere toate aceste aspecte, este, fără îndoială, necesară refacerea unităţii pierdute.

Declaraţiile politice tendenţioase şi iresponsabile, precum şi măsurile legislative nedrepte ale reprezentanţilor Guvernului actual al Republicii Moldova trebuie să fie înlocuite cu un climat de pace confesională şi crearea condiţiilor favorabile dialogului între fraţi, în semn de respect pentru „înaintaşii care şi-au jertfit viaţa pentru darul sfânt al libertăţii şi al comuniunii de limbă, teritoriu şi credinţă cu cei de acelaşi neam“[81].

Dialogurile de la distanţă nu pot înlocui, niciodată, întâlnirile directe şi căldura inimii fraţilor.

În concluzie, calea dialogului şi dragostea pentru unitate trebuie să primeze în faţa intereselor politice, economice şi a orgoliilor. Chestiunea se poate rezolva numai prin dialog şi numai pe baza canoanelor, pentru că „mare primejdie este acolo unde canoanele nu stăpânesc“[82]

 

[1] Extras din Actul patriarhal şi sinodal al Patriarhiei Române privind recunoaşterea reactivării Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la Chişinău

[2] În Declaraţie se stipulează că : „este garantată exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparţinând grupurilor naţionale, etnice, lingvistice şi religioase, în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki şi ale documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă“.

 

[3] Aspecte istorice privitoare la Mitropolia Basarabiei a se vedea la: Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Mitropolia Basarabiei, Edit. Trinitas,Iaşi 1993.

[4] În prezent, Mitropolia Basarabiei are între 800 de mii şi un milion de credincioşi, dintre care 178 sunt clerici, organizaţi în circa 64 de parohii şi 58 de filii, are trei comunităţi în Ucraina, câte o comunitate în Lituania, Letonia şi Estonia şi două comunităţi în Federaţia Rusă.

[5] Republica Moldova a aderat la mai multe documente internaţionale (universale şi regionale), în care este înscrisă şi libertatea religioasă, dintre care amintim: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), – la care a aderat la 28 iulie 1990; Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990, – în vigoare pentru Republica Moldova, de la 10 septembrie 1991; Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului (1989) – în vigoare din 25 februarie 1993; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966) – în vigoare de la 26 aprilie 1993; Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale (1950) – în vigoare de la 12 septembrie 1997; Documentul final al Reuniunii din 1986 de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la CSCE – la care a aderat la 10 septembrie 1991.

[6] A fost publicată în Monitorul Oficial nr. 3/70 din 30 martie 1992.

[7] Conceptul „organizaţii religioase“ se regăseşte şi în legislaţia actuală, însă el defineşte părţile componente ale cultelor. Acest lucru se poate constata din punctul 1 din Regulamentul cu privire la înregistrarea părţilor componente ale cultelor, adoptat de Guvernul Republicii Moldova, la 13 octombrie 1994, prin Hotărârea nr. 758, reglementează: „Părţi componente ale cultelor, care cad sub incidenţa prevederilor prezentului Regulament, sunt comunităţile religioase, mănăstirile, confreriile şi misiunile religioase (misiile), şcolile teologice de orice grad (denumite în continuare organizaţii religioase)“.

[8] Condiţiile impuse de legislaţia civilă unei persoane juridice sunt: un scop bine precizat; un patrimoniu propriu şi organe proprii de conducere. Aceste cerinţe ale legislaţiei civile le regăsim şi în dreptul bisericesc şi ele constituie baza principiului autonomiei interne. Despre temeiurile canonico – juridice ale persoanei juridice bisericeşti, a se vedea: Lazăr Iacob, Personalitatea juridică a Bisericii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1940; Dr. Nicolae Cotlarciuc, Persoana morală a averii bisericeşti, în „Biserica Ortodoxă Română“ (în continuare „B.O.R.“), an XL (1922), nr. 8, pp. 564-576.

[9] Din anul 1993, organul abilitat cu acordarea acestui drept este Serviciul de Stat pentru problemele Cultelor, care funcţionează pe lângă Guvern. La data înregistrării unui cult, părţile componente ale cultelor obţin personalitate juridică. Procedura de înregistrare a fost stabilită prin Regulamentul cu privire la înregistrarea părţilor componente ale cultelor, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 758 din 13 octombrie 1994.

[10] 1. Cultul Penticostal, Uniunea Creştinilor de credinţă Evanghelică (a fost recunoscut prin Hotărârea Guvernului (în continuare, H.G). nr. 46/ 08 februarie 1993);

  1. Cultul adventist de ziua a şaptea, Uniunea de Conferinţe a Adventiştilor de ziua a şaptea (H.G. nr. 447 /22 iulie,1993);
  2. Biserica Ortodoxă din Moldova sau Mitropolia Moldovei a Patriarhiei Ruse (H.G. nr.719 /17 noiembrie 1993);
  3. Cultul Baha’i (H.G. nr. 367 /31 mai 1994);
  4. Comunitatea religioasă presbiteriană „Biserica Păcii din Chişinău“ (H.G. nr. 407 /09 iunie 1994);
  5. Societatea Conştiinţei Krişna din Republica Moldova (H.G. nr. 499 / 13 iulie 1994);
  6. Biserica adventistă de ziua a şaptea, Mişcarea de reformaţiune (H. G. nr. 524 /19 iulie 1994);
  7. Cultul Creştin Romano-catolic, Administratura Apostolică (H.G. nr. 523 /19 iulie 1994);
  8. Organizaţia religioasă a martorilor lui Iehova din Republica Moldova (H.G. nr. 558 / 27 iulie 1994);
  9. Biserica Nouapostolică din Republica Moldova (H.G. nr. 951 / 27 decembrie 1994);
  10. Cultul Creştin Evanghelist Baptist, Uniunea bisericilor creştine Evanghelist Baptiste (H.G. nr.272 / 02 mai 1995);
  11. 12. Uniunea Comunităţilor Creştinilor Spirituali Molocani din Republica Moldova (H.G. nr. 567 /11 august 1995);
  12. 13. Cultul Creştin Ortodox Rus de rit Vechi, Eparhia de Chişinău a Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi (H.G. 598 / 28 august,1995);
  13. Cultul Creştin Armeano-gregorian – Parohia Sfintei Născătoare de Dumnezeu a Bisericii Armeano-apostolice(H.G. 804 / 05 decembrie,1995);
  14. Cultul Mozaic, Federaţia comunităţilor evreieşti (H.G. nr. 805 / 05 decembrie,1995);
  15. Biserica Biblică din Republica Moldova (H.G. nr. 164 / 24 februarie 1997);
  16. Biserica Ultimului Testament din Republica Moldova (H.G. nr. 165 / 24 februarie,1997);
  17. Uniunea Bisericii Creştine Libere (Cultul Harismatic) din Republica Moldova (H.G. nr. 464 / 17 mai 1997);
  18. Uniunea Comunităţilor Evreilor Mesianici din Republica Moldova (H.G. nr. 822 / 01 septembrie 1997);
  19. Biserica Evanghelico-luterană din Moldova, (H.G. nr. 627 / 05 iulie 1999).

Au fost recunoscute de asemenea şi un număr de asociaţii cu caracter total sau parţial bisericesc :

  1. Societatea cultural-bisericească „Mitropolitul Varlaam“ (H.G. nr. 395 / 25 iunie 1993);
  2. Fundaţia Creştină de binefacere „Dragostea lui Dumnezeu în acţiune“ (H.G. nr. 426 / 14 iulie 1993);
  3. Filiala organizaţiei religioase şi de culturalizare „Agudat Israel“ din Republica Moldova (H.G. nr. 715 / 16 noiembrie 1993);
  4. Misiunea creştină „Betesda“ din Republica Moldova (H.G. nr. 783 / 16 decembrie 1993);
  5. Misiunea creştină de binefacere şi caritate „Cannan“ din Republica Moldova, (H.G. nr. 501 / 15 iulie 1994);
  6. Societatea creştină misionară „Semănătorul“ din Republica Moldova (H.G. nr. 780 / 26 octombrie 1994);
  7. Societatea misionară „Vestea Bună“ (H.G. nr. 597 / 28 august 1995)
  8. Misiunea creştină pentru închisori din Republica Moldova (H.G. nr. 70 / 07 februarie 1996);
  9. Organizaţia creştină „Viaţa Nouă“ din Republica Moldova (H.G. din. 12.august 1997);
  10. Societatea interconfesională a medicilor-creştini „Emanuil“ din Republica Moldova (H.G. nr. 221 / 27 februarie 1998);
  11. Misiunea creştină de binefacere „Armata salvării“ din Republica Moldova (H.G. nr. 1020 / 05 octombrie 1998).

[11] Acestei proceduri judiciare trebuie să-i preceadă procedura prealabilă obligatorie de tranşare a litigiului prin depunerea unei cereri la organul care a comis încălcarea drepturilor legale sau organului ierarhic superior.

[12] Săvârşirea acestor fapte este sancţionată cu amendă, care poate varia între 18 şi 2700 lei. Cetăţenii străini sunt pasibili şi de expulzare de pe teritoriul Republicii Moldova. În cazurile de recidivă contravenientul poate fi supus unei amenzi de până la 5400 lei sau chiar arestului administrativ pe o durată determinată de până la 30 de zile.

[13] În legislaţia română, divulgarea secretului spovedaniei este faptă penală. A se vedea Pr. Paul Iulius Negoiţă, Secretul spovedaniei, în „Glasul Adevărului“, an. IX (2000), nr.119-121, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, pp. 88 – 92.

[14] Faptele enumerate sunt sancţionate, după caz, cu una dintre pedepsele: mustrare publică; amendă de până la 1080 lei; privaţiune de libertate până la 5 ani de zile, cu sau fără confiscarea averii.

[15] În art. 18 şi 19 din Declaraţia universală a drepturilor omului:

„Orice om are libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include libertatea de a-şi manifesta religia, sau convingerea, singur, sau împreună cu alţii, atât în mod public cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase cult şi împlinirea riturilor.

Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei, prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat

În art. 9 al Convenţiei Europene privind protecţia drepturilor omului, sunt prevăzute următoarele: „Orice persoană are dreptul şi libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea cât şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea riturilor. (alin 1)

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restricţii decât al acelora care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora.“ (alin. 2).

 

[16] Iuliu Chifu, Situaţia Mitropoliei Basarabiei văzută de organismele europene, în cotidianul „Biserica şi problemele vremii“, Iaşi, an. I (1998), nr. 3, p. 14.

[17] A se vedea Raportul Comitetului Helsinky pentru Drepturile Omului din Republica Moldova intitulat „Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie în Republica Moldova“, Chişinău, 1999, p. 131.

[18] Ibidem, p. 135.

[19] Despre toate aceste diligenţe, a se vedea mărturiile deputatului Vlad Cubreacov. Vezi Mihail Sălcuţan, Internaţionalizarea problemei privind Mitropolia Basarabiei, în „Glasul Adevărului“, an. IX (1998), nr. 86-88, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, pp. 63-66.

[20] Cererea a fost înregistrată cu nr. 45701/99 sub numele Cazul Mitropolia Basarabiei şi alţii contra Republica Moldova

[21] Referat al sectorului „Comunităţi externe“ în legătură cu procesul de la Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, privind cauza Mitropoliei Basarabiei, în „B.O.R.“ an. CXIX (2001), nr.7-12, p. 593.

[22] A se vedea punctul 150 al deciziei.

[23] Acest organism al administraţiei publice centrale funcţionează pe lângă Guvern şi are următoarele atribuţii enumerate în Regulamentul de funcţionare, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 737 din 25 noiembrie 1993:

„1) asigură respectarea Legii despre culte, a altor acte legislative;

2) susţine activitatea acestora în domeniul vieţii sociale şi spirituale a ţării, efectuează observări privind excluderea oricăror acţiuni de învrăjbire religioasă în relaţiile dintre culte şi mediază, la solicitarea acestora, în situaţiile litigioase care apar;

 3) asigură conlucrarea dintre culte şi ministere, departamente de stat, alte organe centrale şi locale în vederea respectării libertăţii şi autonomiei cultelor, prevenirii şi înlăturării oricăror abuzuri; contribuie la soluţionarea divergenţelor ce apar în raporturile dintre organele autoadministrării locale şi asociaţiile religioase;

 4) ţine evidenţa organizaţiilor religioase şi edificiilor de cult, alcătuieşte banca de date privind organizaţiile religioase din republică şi respectarea legislaţiei în vigoare;

 5) examinează documentele necesare în vederea recunoaşterii de către stat a cultelor şi prezintă propuneri în vederea recunoaşterii acestor culte, conform legislaţiei în vigoare;

 6) în baza documentelor întocmite şi a statutelor prezentate, precum şi a legislaţiei în vigoare, avizează înfiinţarea de asociaţii şi fundaţii religioase, autorizarea lor ca persoane juridice;

 7) susţine măsurile necesare desfăşurării asistenţei religioase în unităţile militare, de poliţie, în penitenciare, spitale, instituţii sociale şi alte instituţii de stat, conlucrând cu ministerele şi organizaţiile interesate;

 8) acordă sprijin şi consultări în probleme de specialitate privind evidenţa, păstrarea, conservarea, restaurarea şi valorificarea bunurilor mobile şi imobile, cu prioritate a acelora din patrimoniul cultural naţional care se află în proprietatea sau în folosinţa cultelor;

 9) sprijină activitatea cultelor în cunoaşterea şi promovarea culturii religioase prin organizarea de expoziţii, simpozioane, sesiuni, conferinţe, spectacole artistice;

 10) în comun cu Ministerul Afacerilor Externe susţine relaţiile de colaborare dintre Bisericile din Republica Moldova şi cele de peste hotare, participarea acestora la lupta pentru pace;

 11) stabileşte relaţii cu instituţii de stat similare din alte ţări şi cu organizaţii internaţionale neguvernamentale care se ocupă de problemele drepturilor şi libertăţilor credincioşilor;

 12) întocmeşte sinteze documentate privind activitatea religioasă în Republica Moldova, punându-le la dispoziţia Parlamentului şi a Guvernului; pregăteşte materiale referitoare la viaţa religioasă din alte ţării, la activitatea organizaţiilor şi asociaţiilor religioase internaţionale;

 13) sprijină activitatea instituţiilor teologice de învăţământ;

 14) verifică modul de utilizare a fondurilor prevăzute pentru culte din bugetul de stat, potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea prevederilor legislaţiei în vigoare;

 15) examinează cererile şi plângerile cetăţenilor şi organizaţiilor, controlează corectitudinea soluţionării lor în organele respective şi ia decizii adecvate.“

[24] În cadrul unei reuniuni la care au luat parte un număr de circa 800 clerici ai Mitropoliei Moldovei, care a avut loc la 19 octombrie 2001, la Chişinău, Vladimir Voronin a declarat că, atâta timp cât va fi Preşedinte, Mitropolia Basarabiei nu va fi recunoscută de stat şi înregistrată. El a cerut preoţilor să susţină această poziţie şi să nu adere la Mitropolia Basarabiei. La adunare n-au fost invitaţi clericii Mitropoliei Basarabiei şi n-a fost admisă presa. Clericii au fost orientaţi să înregistreze la Oficiile Cadastrale (organ de stat la care se înregistrează drepturile asupra bunurilor imobile) bisericile şi bunurile bisericeşti pe numele Mitropoliei Moldovei.

[25] A se vedea Decizia Curţii, pct. 98.

[26] Raport…, p. 594-595.

[27] Decizia Curţii, pct. 103.

[28] Ibidem, pct. 105.

[29] Ibidem, pct. 129.

[30] Ibidem, pct. 130.

[31] Pentru o prezentare a etapelor procesului, a se vedea Pr. Mircea Alexă Uţă, Autorităţile de la Chişinău somate să recunoască Mitropolia Basarabiei, în „Vestitorul Orotodoxiei“, an. XIV (2002), nr. 289 (15 aprilie), p. 8. A se vedea, de asemenea, Prof. Dan Toader, Recunoaşterea oficială a Mitropoliei Basarabiei, „Vestitorul Orotodoxiei“, an. XIV (2002), nr. 297-298 (septembrie), p. 10.

[32] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 116-118 / 27 sept., 2001.

[33] A fost modificat prin Hotărârea de Guvern nr. 1008 din 26 oct. 2001.

[34] Mitropolia Moldovei, în frunte cu Mitropolitul Vladimir, a întocmit o listă cu biserici şi bunuri bisericeşti care aparţin comunităţilor locale pentru ca acestea să fie trecute în proprietatea Mitropoliei Moldovei printr-o hotărâre de Guvern. În această listă au fost incluse şi biserici deţinute de Mitropolia Basarabiei. Pe lângă faptul că vizează dreptul de proprietate sau, după caz de folosinţă al Mitropoliei Basarabiei, acest proiect atentează şi la dreptul de proprietate sau folosinţă a comunităţilor locale din cadrul Mitropoliei Moldovei care sunt persoane juridice şi proprietare de drept. Această măsură are ca scop eliminarea cu forţa a Mitropoliei Basarabiei de pe scena istorică, prin deposedarea de patrimoniul ei.

[35]Decizia Curţii,pct. 105.

[36] Referat..,p. 594.

[37] Ibidem.

[38] Au reprezentat Mitropolia Basarabiei la Strasbourg: deputatul Vlad Cubreacov şi avocaţii londonezi John Warwich Montgomery şi Alexandro Dos Santos. Despre avocatul John Warwich Montgomery, a se vedea periodicul editat de Mitropolia Basarabiei, „Alfa şi Omega“, an. VI (2000), nr. 13-14, p. 3. A se vedea şi periodicele: „Dunărea creştină“, supliment al revistei „Alfa şi Omega“; „Studentul“, supliment al revistei „Alfa şi Omega“; precum şi periodicul Patriarhiei Române – „Vestitorul Ortodox“.

[39] Referat.., p. 594.

[40] Preoţii şi credincioşii au dreptul la petiţie; preoţii se pot bucura de pensie; pot avea acces la sistemul juridic şi îşi pot apăra dreptul de proprietate ş.a.

[41] Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia Biserica este autonomă, adică independentă sau de sine stătătoare în treburile sale religioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei, deci şi faţă de Stat, care nu are decât dreptul de supraveghere şi control. Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Editura I.B.M. al B.O.R., Vol. II, Bucureşti, 1990, p. 199.

[42] Acest principiu decurge din respectarea suveranităţii Statului şi se manifestă prin considerarea acestuia ca formă de stăpânire pe care a orânduit-o Dumnezeu, prin neamestecul Bisericii în treburile Statului, prin supunerea Bisericii faţă de legile civile şi, implicit, prin recunoaşterea dreptului de supraveghere şi control din partea autorităţii politice. Observarea acestui principiu de către Biserică nu trebuie înţeleasă ca o aservire a Bisericii. Loialitatea este condiţionată de principiile pe care le are Statul respectiv, de atitudinea sa faţă de Biserică şi de modul în care înţelege să pună în practică conlucrarea sa cu Biserica pentru binele cetăţeanului – creştin.

[43] Acest principiu constă în rânduiala potrivit căreia Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legile de stat. Pr. Prof. Liviu Stan, Tradiţia pravilnică a Bisericii, însemnătatea şi folosul cunoaşterii legilor după care se conduce Biserica, în „S.T.“, an. XII, (1960), nr. 5-6, p. 340.

[44] † Antonie Ploieşteanu, Zece teze despre catolicitate şi etnicitate, în „S.T.“, an. XXXI, (1979), nr.1-4, p. 307.

[45] Ibidem, p. 308.

[46] Prof. Iorgu Ivan, Etnosul-neamul – temei divin şi principiu fundamental canonic al autocefaliei bisericeşti, în vol. „Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1995)“, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1985, p. 200.

[47] În procesul de integrare europeană actual, acest principiu este prezentat ca fiind depăşit, iar cel de suveranitate radical transformat. A se vedea Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Editura All Beack, Bucureşti, 2003.

[48] A se vedea traducerea Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Orotodoxe, Sibiu, 1993, p. 26. În legătură cu acest canon, a se vedea canoanele paralele: 4,6,7 I Ec., 2,3 II Ec., 8 III Ec., 28 IV Ec. 36,39 Trulan; 9 Antiohia.

[49] Prof. Iorgu Ivan, Vechimea şi formele raporturilor Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe, în „G.B.“, an. XL (1980), nr.10-12, p. 794.

[50] † Antonie Ploieşteanu, op. cit., p. 308.

[51] Privitor la interpretarea canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic, a se vedea: Mag. Ierodiac. Epifanie Norocel, Organizarea Bisericii în secolul al V-lea, în urma hotărârilor sinodului de la Calcedon, în „G.B.“ an. XXI (1962), nr. 3-4, pp. 309-312; Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV Ecumenic, în „Ortodoxia“, an. III (1951), nr. 2-3, pp. 441-459.

[52] Se acreditează, tot mai des şi în mod oficial, existenţa unei limbi moldoveneşti, fiind editat şi un dicţionar moldovenesc – românesc. Apariţia acestui dicţionar a stârnit râsul, dar şi protestele românilor. A se vedea, spre exemplu, Av. Mihail Sălcuţan, Blasfemie la adresa limbii române: dicţionar moldovenesc-românesc, în Glasul Adevărului, an. XIV (2003), nr. 133, pp. 135-141.

[53] † Antonie Ploieşteanu, op. cit, p. 313.

[54] Ibidem, p. 312.

[55] Ibidem, p 313.

[56] Aprobat de Guvernul Republicii Moldova prin Hotărârea nr. 719 din 17 noiembrie 1993.

[57] Pr. Prof. Liviu Stan, Despre autonomia bisericească, în „S.T.“, an. X (1958), nr. 5-6, p. 381.

[58] Mag. Constantin Pârvu, Dreptul de devoluţiune, în „S.T.“, an. VI (1954), nr. 7-8, pp. 386-398.

[59] Pr. Prof. Liviu Stan, Har şi jurisdicţie, în „S.T.“, an. XXII (1970), nr. 1-2, p. 7.

[60] A se vedea interpretarea acestui canon la Pr. Prof. Liviu Stan, Ortodoxia şi diaspora – Situaţia actuală şi poziţia canonică a diasporei ortodoxe, în „Ortodoxia“, an. XV (1963), nr. 1, p. 7.

[61] Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în „Ortodoxia“, an. III (1951), nr. 2-3, p. 456.

[62] Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Ortodoxe a Basarabiei, în „Alfa şi Omega“, an. I (1995), nr. 15, pp. 2-32.

[63] Referat.., p. 593.

[64] Despre cele două forme ale prescripţiei romane: prescriptio longi temporis şi prescriptio longisisimi temporis, a se vedea Conf. Dr. Ştefan Cocoş, Drept roman, Editura All Beak, Bucureşti, 2001, p. 119.

[65] Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu 1993, pp. 87-88.

[66] Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe (Canoanele Sinoadelor Ecumenice), vol. I, partea II-a, traducere de Uroş Covincici şi N. Popovici, Arad, 1931, p. 234.

[67] ***, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 111.

[68] Mag. Eugen Marina, Episcopii ajutători şi episcopii vicari, în „S.T.“, an. XVII (1965), nr. 7-8, p. 435.

[69] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 404.

[70] Mag. Eugen Marina, op. cit., pp. 435-436.

[71] În limbaj juridic, buna-credinţă este principiul de drept care guvernează modul de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor, principiu ce presupune convingerea sinceră şi neviciată a justeţei unei anumite atitudini. Despre buna credinţă în drept, a se vedea: Ion Popescu-Sireteanu, Mic dicţionar juridic, Editura Bucovina, Iaşi 1996, p. 16; Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pp. 51-52.

[72] Zonora, Comentarii la canonul 17 al Sinodului IV Ecumenic, apud. Prof. Dr. Gheorghe Cronţ, Prescripţia în dreptul bisericesc ortodox, în „B.O.R.“, an. LVI (1938), nr.1-4, pp. 41.

[73] A se vedea Î.P.S. Antonie Plămădeală, Basarabia, Sibiu, 2003, p. 76.

[74] Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în „Ortodoxia“, an. III (1951), nr. 2-3, p. 457.

[75] Un comentariu la acest canon, a se vedea şi la Arhiep. Peter L´Huilier, Dreptul bisericesc la Sinoadele Ecumenice I-IV, traducere de Pr. Prof. Univ. Alexandru I. Stan, Editura Gnosis, Bucureşti, 2000, pp. 391-395.

 

[76] Canonul IV al Sinodului I Ecumenic prevede ca „episcopul în general să se aşeze de toţi episcopii din eparhie; iar dacă ar fi grea aceasta, din cauza unei nevoi stăruitoare, sau din cauza depărtării drumului, să se adune cel puţin trei la un loc, împreună alegători făcându-se şi cei absenţi şi consimţind în scrisori, apoi să se facă hirotonia“. Apud. Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 17. A se vedea şi canoanele paralele: 19 Antiohia şi 13 Cartagena.

[77] A se vedea şi canoanele paralele: 12, 13 Laodiceea; 13, 49, 5 Cartagena; 19, 23 Antiohia; 6 Sardica ;1 Constantinopol.

[78] Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa canonico-juridică a Sinodului IV ecumenic, în „Ortodoxia“, an. III (1951), nr. 2-3, p. 457.

[79] Canonul 30 Apostolic prevede următoarele: „Dacă vreun episcop, servindu-se de stăpânirile lumeşti, printr-înşii pune mâna pe vreo biserică, să se caterisească şi să se afurisească, şi toţi părtaşii lui la aceasta“. Apud Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, p. 230.

[80] Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Importanţa şi actualitatea hotărârilor sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), în „Ortodoxia“, an. XXXIX (1987), nr.4, p. 15.

[81] Extras din scrisoarea P. F. Patriarh TEOCTIST adresată, la 5 octombrie 2001, ministrului justiţiei din Republica Moldova. Apud Referat…, p. 595.

[82] Ne vorbeşte Părintele Cleopa, Editura Episcopiei Romanului 1996, vol. IV, p. 95.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și