Confuzii secretariale

Buzăul a fost binecuvântat cu existența unei personalități calde și creative – Bucur Chiariac. Domnul Bucur Chiriac a fost, printre altele și ambasador în Bulgaria. Cu toate acestea nu a reușit să fie primul Chiriac la masa Arhiereului Epifanie! De ce? Simplu! O confuzie secretarială!

Episcopul Epifanie studiase la ruși și bulgari, fiind beneficiarul unei burse la Sofia. Bucur Chiriac era ambasador la Sofia. Întâlnirea era firească. Cu protocolul de rigoare arhiereul a invitat ambasadorul. Masa oficială era pregătită și unul dintre mesagerii ierarhului era așezat sub cupola clopotniței pe sub care se face trecerea spre catedrala ctitorită de Matei Basarab. La ora stabilită apare un bărbat, iar secretarul de atunci al episcopului, nou în funcție, întreabă cu atitudine condescendentă:

• Cum vă numiți? Unde trebuie să ajungeți?
• Chiriac, răspunse omul blajin.
• Bine ați venit! Poftiți! Preasfințitul vă așteptă!

A fost invitat prin pridvorul brâncovenesc în palat. A poftit în capul mesei. Și a fost anunțat ierarhul pentru a intra solemn în încăpere, conform protocolului intern.

S-a deschis ușa, a pășit drept episcopul, cu engolpionul perfect vertical. S-a apropiat de invitat și li s-a adresat ferm:

• Cine ești dumneata!
• Chiriac!
• Care Chiriac?
• Chiriac, croitorul părinților consilieri….

Să păstoriți până la 80 de ani Preasfințite!

Episcopul Antim, fost preot de mir, bun cunoscător al realităților pastorale, deși era înaintat în zile, dorea nu se rupă de sursele veridice de informații. De aceea se plimba singur pe aleile episcopiei, uneori ca un simplu preot și mai discuta despre problemele cu care se confruntau slujitorii domnului, despre unele nemulțumiri birocratice sau influențe specifice.

Conform obiceiului, în una din zile mergea agale pe sub teii de le Alee. Se îndrepta spre catedrală și a întâlnit un preot care tocmai cobora de la cancelarie.

• Ce faceți părinte!
• Ce să fac, aș dori să mă transfer la Buzău….
• Aaa…
• Bun lucru dorești! Și nu ai discutat nimic cu consilierii? Nu ți-au promis nimic?
• Ba da…dar nu prea mi-au dat în bună….
• Bine…uite eu sunt Antim Episcopul. Vino cu mine să vedem ce se poate face!
• Sărut mana Preasfințite! Să dea Domnul să păstoriți până la 80 de ani!
• Ei părinte…să te audă Domnul…doar că eu am deja 82.

Pictura 3 D

Părintele Gabriel Sibiescu este un pictor foarte talentat, dar și poznaș. La un a dintre bisericile pe care le-a pictat foarte frumos urma ca părintele Iulian Negoiță, consilierul economic de atunci al Arhiepiscopiei Buzăului, responsabil cu recepționarea picturilor, a sosit la biserică. Pictura era impecabilă. Nimic de reproșat. Preotul, harnic și el a început reașezarea lucrurilor. Ba prin altar se bătuse și un cui spre nemulțumirea consilierului prezent la recepție. Puțin iritat de graba preotului părintele Negoiță pune mâna pe cădelnița care stătea agățată în cuiul din mâna diaconului Laurențiu, cel care este pictat cu cădelnița în mână. Când a ridicat obiectul de cult, surpriză…părintele Sibiescu a uitat să-i picteze sfântului cădelnița și ia- aplicat una adevărată….

Schimbarea de ierarh

În anul 1980, la Buzău, se prefigura o schimbare. Înțeleptul Ierarh Antim, era la capătul vieții. Și cum nimeni nu putea constata valoarea episcopului-vicar patriarhal Antonie Plămădeală se cam știa cine îi va fi succesorul. Treaba simplă dar și încurcate că nimeni nu știe zilele omului…

Pentru a nu fi prin pe picior greșit, un părinte, harnic, a găsit o soluție inedită pentru tabloul votiv cu chipul arhiereului. Repictase biserica și aștepta resfințire. Dar cine urma să vină? Antim nu prea mai avea cum, iar Antonie nu putea încă. Și totuși….Pentru a fi sigur că o nimerește, a pictat un tablou votiv cu două chipuri. Unul pe o parte, celălalt chip pe cealaltă parte. Ați gândit corect. Pe o parte era pictat P.S. Antim, pe cealaltă P.S. Antonie. Practic, printr-o rotire, părintele ieșea din situație.

Pe vremea Comunismului libertatea Bisericii era îngrădită, așa cum era limitată libertatea tuturor românilor. Biserica a era cenzurată și în ceea ce privește exprimarea publică și cuvântul tipărit. Se povestește că la Buzău, înțeleptul Episcop Antim, fost preot de parohie și arhiereu foarte echilibrat evita să se interpreteze cele rostite în cuvântările publice, motiv pentru care prefera să citească cuvântările duminicale. Au trecut anii, longevivul arhiereu a îmbătrânit și cuvântările s-au mai repetat. Cum există practica gratulărilor motivate sau nemotivate la adresa predicatorilor, mai ales când aceștia sunt ierarhi, evident, după predică, preoții prezenți au început să laude predica. Cum în sobor  se afla și un diacon mai direct în astfel de cazuri acesta a spus direct:

• Predica a fost foarte frumoasă, de fapt Preasfințitul predică mereu frumos. Dar de data aceasta foile galbene de vreme au conținut predica de duminica viitoare și nu a avut legătură cu pericopa evanghelică pe care am citit-o eu.

Eroare de …termen

A fost o vreme când nu existau telefoane mobile. E greu să ne mai amintim cum era. În acea vreme oamenii erau nevoiți să fie mult mai serioși cu respectarea activităților programate  mult mai adunați cu lucrurile lor. Dar nu întotdeauna totul mergea strună.

În vremurile de care aminteam, după 1990 se construiau și se reparau foarte multe biserici. La Buzău și la Vrancea erau atât de multe încât ierarhul Epifanie nu mai prididea să le sfințească. Mergea în fiecare duminică și nu de puține ori mergea și sâmbăta. Devenise rutină acest program, de altfel destul de obositor pentru colaboratorii ierarhului și mai ales pentru diaconi. Cum în sarcina diaconilor cădea grijea de a transporta veșmintele arhiereului sarcina era și mai complexă.

Într-una din sâmbete, ierarhul și-a chemat soborul și, dis de dimineață, așa cum îi era obiceiul, a pornit spre Vrancea. Diaconul responsabil cu transportul veșmintelor le-a dus la mașină și le-a așezat. Din grabă și neatenție, însă, a uitat pe caldarâm una dintre piese. Dacia neagră a demarat în trombă, iar mâinile ridicate în semn de atenționare au fluturat zadarnice. Era grav ceea ce se întâmpla! Distanța era mare, iar evenimentul și…cariera uitucului puteau fi periclitate. Episcopul Epifanie, deși era recunoscut pentru faptul că nu dădu-se pe nimeni afară, nu ar fi trecut cu ușurință peste așa situație.

Dar…mașina plecase…și se îndrepta spre Vrancea. Cei rămași la centrul eparhial au hotărât să plece cu o mașină în urma lor. Dar cum să facă să-l ajungă, mai cu seamă că șoferul nu era prea blând cu pedala accelerației. Au hotărât atunci să sune la poliție și, undeva, pe traseu, mașina episcopiei să fie oprită și să fie așteptați cei care aduceau obiectul vestimentar. Au sunat și s-a rezolvat. S-a făcut un filtru, mașina în care călătorea arhiereul a fost oprită și un polițist galant a introdus capul prin fereastra autovehiculului, a încercat să-l identifice pe arhiereu, și cu un zâmbet larg și plin de bună-voință a spus:

• Domnule Epifanie, v-am somat să opriți deoarece v-ați uitat mitroiul!

Arhiereul face biserici

Era în anul 2004. Se sfințea biserica de sus a Parohiei Sfântul Andrei din Buzău. Curtea și tot cartierul erau înțesate de mii de oameni. Cum de la un asemenea eveniment simțeau nevoia să facă băi de mulțime și politicienii s-au înființat și s-au plasat în locuri unde să fie văzuți. I-a văzut și Episcopul Epifanie, ierarh care nu era nici măcar complezent cu politicienii.  că prezența lor nu este sinceră și că, în culise, cei prezenți l-au criticat și ironizat pentru dorința de a face biserici. De aceea,  la momentul cuvântului de mulțumire rostit mulții a spus:

• Domnilor politicieni am fost criticat că facem biserici. Ei bine domnilor politicieni un arhiereu nu face cârciumi ci biserici! Aceasta este menirea lui! Dacă nu sunteți de acord cu ceea ce facem de ce sunteți astăzi aici

O vizită canonică

Este de notorietate istorică faptul că episcopul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, era foarte atent cu starea locașurilor de cult. După venirea sa la Buzău, a fost invitat să  oficieze o slujbă arhierească la parohia Dealul Viei. A analizat starea bisericii împreună cu preotul Răduță, parohul de atunci și au hotărât ca biserica să fie reabilitată, fără a afecta însă pictura.

A revenit în prag de iarnă să vadă cum stau lucrurile, în zi de duminică. Cum era foarte matinal s-a oprit din drum la Dealul Viei. A intrat în altar, părintele Răduță nu sosise încă, însă un godin proaspăt aprins ardea câteva lemne făcând mai mult fum decât căldură. Când a văzut atâta neglijență a ieșit tulburat pe ușa Altarului și s-a adresat mânios bătrânului care părea paracliserul:

• De ce vă bateți joc de pictură!? Știi dumneata cât de scumpă este pictura?

Creștinul care tocmai sosie la Biserică, cu o față uimită i-a răspuns:

• Cum adică îmi bat eu joc de pictură! Cu ce am greșit?!
• Cum cu ce ai greșit omule! Ai făcut foc și e fum! Să nu mai vii la biserica asta!
• Păi am făcut foc părinte…baba mea e bătrână și îi este frig dacă nu fac focul…iar eu nu am cum să nu vin aici la biserică. Eu vin aici de 50 de ani…

A înțeles atunci arhiereul că nu era el făptașul, că nu era el paracliserul, deși aducea la fizionomie. Și-a cerut scuze și i-a spus doar atât:

• Să-i transmiți dumneata părintelui că dacă se mai încălzește cu tot felul de improvizații îl pensionez.

Cu siguranță, venerabilul preot a primit informația…căci în scurt timp lucrurile s-au schimbat.

În ultima parte a vieții Arhiepiscopul Epifanie s-a confruntat cu ceva probleme de sănătate. Cum scaunul de la Buzău era unul râvnit la fiecare sculare de pe boală spunea:

• S-a întors leul! Iar se pun înapoi, în țiplă, câteva mitre!

Deși era conștient de problemele medical pe care le avea nu-și pierdea umorul. Într-o zi și-a invitat colaboratorii la metocul episcopal de la Săseni. Le-a mulțumit și i-a invitat la o șuncă pe jar și un vin din producția proprie. Fiecare dintre cei prezenți a încercat să amintească câteva dintre realizările sale. I-a ascultat și le-a privit cu ochi vii entuziasmul, de sub o pălărie de paie și l-a sfârșit le-a spus:

• Ceea ce voi considerați că ați făcut bine alții nu vor găsi la fel! Așa că înțelept din partea voastră ar fi ca atunci când veți auzii că mi se trage clopotul la veșnică pomenire voi să aveți bagajele duse la poartă.

Al doilea copil cu binecuvântare

Până în 1990 Biserica avea un sistem propriu de salarizare și casă proprie de pensii și asigurări sociale.

Un tânăr preot a mers la protopopiat să anunțe că soția sa a născut și că vrea să depună formalitățile pentru a obține alocația cuvenită pentru copil. Odată ajuns la protoierie a cerut prețioasele indicații secretarului protoieriei. Acesta ocupat cu alte pricini a vrut să fi pragmatic și i-a oferit drept model pentru întocmirea dosarului un al dosar. Părintele nostru l-a luat, l-a lecturat și s-a apucat conștiincios de treabă. A întocmit prețiosul conținut și l-a depus pe masa secretarului. A trecut un timp și la un control financiar intern s-a constat că dosarul a fost întocmit prost. Părintele avusese drept model pe cel al unui coleg care avea doi copii și primise aprobare pentru alocație dublă. Constatând situația de fapt revizorul l-a informat pe Preasfințitul Antim, cel care păstorea la Buzău în acea vreme, de cele întâmplate. Atunci, de la cancelaria episcopală i s-a transmis preotului o adresă de înștiințare, privitoare la situația creată. Documentul semnat de Episcopul Antim îi solicita preotului să facă dovada că are doi copii și sau să restituie jumătate din suma încasată. Cum între timp soția părintelui a născut și al doilea copil răspunsul părintelui a sunat cam așa: Preasfințite Părinte Episcop, vă aduc la cunoștință că soția mea a născut al doilea copil, ca urmare a ordinului Preasfinției voastre de a clarifica situația.

Tot un diavol e

Pe vremea când Preasfințitul Eftimie al Romanului asigura interimatul Scaunului Episcopal de la Buzău, deoarece Înaltpreasfințitul Antonie fusese ales să conducă Mitropolia Ardealului a avut loca Adunarea Eparhială. În cadrul ședinței Preasfințitul Eftimie a luat cuvântul și a amintit, în cele spuse, printre altele și de activitatea inspectorului eparhial, pe vremea aceea părintele Cristișor Manea. Cum înaltul ierarh nu era familiarizat cu numele trecătorilor săi colaboratori, îl tot boteza în cuvântul său pe părintele Cristișor, ba Cristinel, ba altfel….Iar la fiecare aproximare a numelui, Preasfințitul Eftimie tot era corectat. Atunci, puțin iritat dar și destul de bine informat, le-a spus celor prezenți: eii…Cristinel sau Cristișor, tot un diavol e…

Funcțiile astea…

Pe vremea când eram inspector de religie la Buzău, după o scurtă bursă în străinătate, petrecută la sfârșit de septembrie, ajung într-o școală din zona de câmp, pentru a face o inspecție tematică având ca temă stadiul pregătirii noului an școlar. Intru în școală. Cam totul era pustiu. Ies, privesc în dreapta, în stânga…nimeni. Apare, în cele din urmă, femeia de serviciu. Uimit că nu este nimeni prin școală, deși ar fi trebuit să fie, întreb:

• Domnul director Gheorghe unde este?
• Domnul Gheorghe nu mai este director, l-au schimbat, îmi răspunde femeia de serviciu.
• Cum l-au schimbat?! am răspuns eu uimit, știind că nu prea erau motive.
• Păi nu știi cum e cu funcțiile astea domn inspector, ca când ești, ca când nu ești!

Dânsul nu este om

La una dintre inspecțiile de evaluare instituțională, un inspector care nu prea îi agrea pe profesorii de religie, a studiat orarul și s-a dus glonț în clasa unde urma să se țină ora de religie. Atât de dornic era să participe la ora de religie, încât nu l-a mai aștept pe titularul catedrei. S-a așezat în ultima banca și aștepta începerea orei. Părintele profesor a ajuns la oră, la chemarea clopoțelului. A intrat cu chip imperturbabil în clasă. I-a poftit pe elevii de clasa a III- B la rugăciune. După rugăciune a făcut prezența și a început verificarea temei. Elevul din ultima bancă, Ionuț, crezând că părintele nu a văzut persoana din ultima bancă ridică insistent mâna.

• Da Ionuț, răspunse părintele, i-a spune tu ce am avut de pregătit pentru astăzi.
• Părinte, eu nu despre lecție vreau să vorbesc, voiam doar să vă spun că în spatele meu este un om…
• Bine! Stai jos Ionuț…
• Păi cum să stau! Trebuia să vă spun de prezența acestui om pe care eu nu-l cunosc!
• Stai jos Ionuț! Cum să-ți spun….dânsul nu este un om…dânsul este un inspector….

Cu burtă sau fără burtă

După tradiția creștin ortodoxă, după slujba de înmormântare, cei prezenți sunt invitați la masa de pomenire. Evident, gustarea bucatelor este precedată de binecuvântarea preotului. A ajuns părintele la locul unde se făcea praznicul de pomenire. A făcut slujba și, după oficiere, a fost tras la o parte de un creștin mai curios, care l-a întrebat:

• Părinte, sunteți bolnav!

Părintele buimăcit de o așa întrebare a răspuns prompt:

• Nu, nu sunt bolnav. Dar cum ați putut ajunge la o asemenea întrebare
• V-am privit și nu aveți burtă, răspunse curiosul comesean.
• Și de ce aș fi bolnav? Acesta este un semn de boală!
• Mai bine erați bolnav, răspunse creștinul. E mai rău așa! La noi în Moldova este o vorbă care spune că omul fără burtă este ori bolnav ori al naibii…și dumneavoastră mai sunteți și preot…

Concluzie lucidă

Era campanie electorală. Cum în România campania nu este competiție, ci ură și mizerie așteptările din partea preotului sunt cele mai halucinante. Unii îl vor înrolat, dar fără portofolii. Un fel de vehicul electoral. Alții îl vor în stare de perplexitate. Oricum ar da-o tot rău pare că se poziționează, în balcanica politică românească în cele din urmă una dintre tabere…pac la războiu….

Așa s-a întâmplat și într-o parohie oarecare. Preotul satului a supărat una din tabere și s-a trezit cu o reclamație zvârlită direct la Episcopie. Reclamația nu spunea nici mai mult, nici mai puțin….doar că preotul ar fi plecat amețit de la agapa frățească organizată cu ocazia hramului.

Cum era de așteptat, a sosit reprezentatul Episcopiei să cerceteze cazul. A convocat obștea și a început interogatoriul. Curgeau întrebările. Curgeau răspunsurile. Totuși nimic clar. O bătrânică, ușor plictisită de atâta indecizie se ridică să plece și în drum spre ușă spune răspicat:

• Măi oameni buni, cine a plecat treaz de la hram să știe dacă preotul a plecat beat!

Exprimări pe scurt

După 1990 învățământul teologic s-a dospit și a crescut, uneori tumoral. S-au înființat seminarii și facultăți unde gândeai și nu gândeai. Apariția școlilor a dus la nașterea prin improvizație a unui număr la fel de mare de cadre didactice. Stareți și starețe, șoferi de arhierei, preoți de pretutindeni și teologi de tot felul au devenit dascăli pentru miile de învățăcei, care luau cu asalt aceste școli.

La una dintre aceste școli, răsărită în mediul monahal, stareța mănăstirii unde era locată școala a devenit directoare și profesoară, suplinind chiar…limba română. La una dintre ore, dorind să-și asigure elevele că administrativ totul va decurge bine în iarna care dădea să se pornească, le-a spus:

• Am vorbit cu un camion să-mi aducă lemnele

Una dintre eleve, a sancționat rapid derapajul maicii profesoare, spunând:

• Și dacă nu se ține de cuvânt camionul, vorbiți cu lemnele să vină pe jos…

Distorsiuni de percepție

Într-o localitate din județul Buzău, cu ani în urmă, un preot făcuse ceva fapte necuvenite și urma să primească o sancțiune foarte rar aplicată prin eparhie: mutare disciplinară. Cum, însă, preotul nu dorea să accepte o asemenea sancțiune, iar satul îi stătea alături, a mers o delegație condusă de protopop  să-i convingă pe săteni că decizia mutării este corectă și oportună. A început un dialog lung, la care părțile beligerante argumentau și contraargumentau. Dialogul era viu. Unii încercau să domine cu autoritatea, ceilalți dominau numeric. Oricum, totul s-a încadrat în limite normale până la momentul în care protopopul, puțin cam ne inspirat a încercat să conteste poziționarea unui grup de femei, din mulțime, spunându-le:

• Măi femeilor, sunteți manipulate!

Vocalele personaje, auzind aceste cuvinte, au pornit atacul final spunând:

• Să ți fie rușine! Mai iești și preot! Cum îndrăznești să ne faci pe noi…desfrânate!

…și protopopul nu a plecat de la fața locului în condiții mult diferite de …Dimitrie Cantemir în Rusia, după războiul pierdut în anul……..

Bătrânelul de lângă părintele Milea

Părintele Mihail Milea de la Buzău este o personalitate aparte în Biserica Ortodoxă. Activ și bine mediatizat, părintele este foarte cunoscut în toate mediile. Cum are un simț al plasamentului în spațiul public se povestește că la vizita Papei Ioan Paul al II lea în Romania, una dintre televiziuni a surprins un prim plan în care apărea papa și părintele. O bătrânică, fericită că l-a văzut pe părintele la televizor a exclamat:

• Uite-l pe părintele Milea la televizor! Dar bătrânelul îmbrăcat în alb de lângă dânsul cine o fi?

Secretul longevității

După un eveniment religios la care au participat mai mulți arhierei împreună cu vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, a avut loc cuvenita agapă frățească. Mesenii au făcut rugăciunea și s-au așezat. Cum se obișnuiește, astfel de mese sunt prilejuri potrivite pentru a aduce o laudă suplă organizatorului și una mai consistentă șefului. În această atmosferă are loc următorul dialog:

• Cum puteți arăta atât de bine, la o vârstă așa onorabilă, Preafericirea Voastră?
• Ei…verdețurile mă țin, spuse nonagenarul patriarh

Atent la sfat, arhiereul interlocutor, s-a înarmat cu instrumentele necesare și a ridicat o stivă de salată în propria-i farfurie. Părintele Patriarh l-a privit cu blândețe și i-a zis:

• Bine faci preasfinția ta…bine faci…dar trebuia să faci asta acum 50 de ani…

Mărul de la cină

Preafericitul Teoctist poposise la Buzău. S-a lăsat puțin așteptat. În cele din urmă în delegației de întâmpinare s-a oprit un modest și cam vechi autoturism volvo, din care a coborât, nins bine de ani, înaltul prelat. A vizitat locul unde se construia noua catedrală, Seminarul Teologic, proaspătul muzeu al Episcopiei, catedrala veche ctitorită de Matei Basarab și, apoi, a fost invitat la cină, în sala brâncovenească de la demisolul palatului episcopal. Era târziu. Masa era plină. Lume era destulă, iar printre cei prezenți se aflau și reprezentații autorităților. Aceștia, hămesiți de așteptare și obosiți de cât interes au fost nevoiți să dea dovadă în timpul vizitei visau la o cină pe măsura eforturilor. Și așa părea să fie. Parcă totul se împlinea. Cu ceva întârziere, s-a rostit rugăciunea de binecuvântare a mesei și au început să se audă zgomote de scaune vârâte sub masă și tacâmuri pregătite pentru lupta cea mare. Nici nu au încetat bine zgomotele că Părintele Patriarh, după ce a mâncat jumătate dintr-un măr, s-a ridicat și a spus:

• Ce bine am cinat! Acum este timpul să ne rugăm!

Limbile de la clopot

Era în anul 1989. La Timișoara românii luau atitudine împotriva regimului. Țara începea să clocotească. Regimul Ceaușescu era în impas. Se încerca luarea de măsuri disperate pentru împiedicarea oricăror mijloace de comunicare publică. La Buzău lucrurile nu stăteau diferit. De aceea, reprezentatul statului i-a convocat pe preoți și printre altele i-a avertizat:

• Tovarăși preoți, trebuie să asigurați paza clopotelor pentru ca elemente subversive să nu le folosească să adune oamenii!

Un preot, l-a avertizat pe trimis că nu este treaba unui slujitor al domnului să fie gardian și că nu se poate opune unei mulțimi de enoriași. În consecință, a solicitat să se trimită oameni de meserie să asigure paza.

• Tovarășe preot, sunteți direct responsabil să nu se tragă clopotul. Veți răspunde cu libertatea, a amenințat securistul!
• Tovarășe milițian, a replicat un alt slujitor al Domnului, decât să stați cu grija clopotelor mai bine mergeți și le luați limbile…
• Bravos tovarășe preot! Grozavă idee. Acum plec să ridic limbile de la clopote!

Și-a luat servieta și a plecat hotărât să rezolve rapid problema, mai cu seamă că atunci nu erau așa numeroase bisericile. A ajuns la primul obiectiv vizat. A urcat în clopotniță. S-a uitat la geantă…s-a uitat la limba de două ton a clopotului…..

Exclamație sau virtute

• Înțelepciune! A rostit părintele diacon Nicolae Popescu, diacon la Episcopia Buzăului în acea vreme, la o slujbă condusă de Antonie Plămădeală, pe atunci episcop la Curbura Carpaților.

Soborul a rămas uimit. Arhiereul și-a ridicat nedumerit ochii din Liturghier, poporul a privit nedumerit ieșirea părintelui diacon între ușile împărătești și rostirea cu atâta convingere și forță a cuvântului Ințelepciune.

­Realizând că a fost victima unei glume și că a nimerit ca nuca în perete cu această ieșire s-a întors cu privirea către cel care îi indicase ce să spună. Colegul de slujire într-ale diaconatului îl privește zâmbind și îi spune calm:

• Părinte, eu nu ți-am spus să rostești înțelepciune! Eu ți-am zis că de înțelepciune ai nevoie.

Sfântul de la…Cernobâl

Inspecție mare pentru obținerea gradului I didactic de către un profesor de religie. Părintele profesor universitar Nicolae Necula era președintele comisiei. Cei trei membrii care examinau candidatul au intrat la prima oră de curs. Lecție frumoasă. Au intrat la a doua ora. Prezentare inspirată. Se vedea că totul este bine pregătit și nimic nu poate strica ordinea bine stabilită anterior. Comisia a hotărât să procedeze regulamentar și a mers și la cea de a III a oră. S-a făcut prezența, s-a început evaluarea cunoștințelor dobândite la ora anterioară. Copii erau activi. Lecția era recapitulativă. Era din istorie bisericească. Profesorul întreba. Elevii răspundeau, până în momentul în care profesorul a încercat să readucă în memoria elevilor cele mai luminoase figuri de ierarhi din secolul XVIII. Pentru a-i sprijini pe elevi profesorul repeta pedagogic:

• Sfântul Calinic de la Cer…, de a Cern….de la..
• De la Cernobâl!, răspunse scurt unul dintre elevi.

Metanii…de întreținere

Era Postul Paștelui. La Catedrala Adormirea Maicii Domnului din incinta Centrului Episcopal de la Buzău se oficia canonul și se rostea rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Rosteau slujitorii  Doamne și stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire….și făceau metanii. Părintele Gabriel Sibiescu, celebru arhidiacon al Catedralei, pictor foarte talentat, dar și poznaș fără pereche, avea o mică preocupare și în timp ce bătea metanii, preocupare pe care o împărtășește cu voce tare și conslujitorilor:

• Oare Epifanie face metanii?
• Epifanie face metanii, s-a auzit din spate vocea arhiereului. Iar pentru că ai îndoieli i-a fă tu 40 de metanii…așa pentru întreținerea spiritului și a trupului.

Apostolul pocăinței

Spiritul revoluționar al anului 1990 a încins toată societatea. Nici Biserica nu a fost ferită de tulburări interne. Buzăul a fost unul dintre locurile unde preoții au încercat o lovitură de palat, o schimbare de arhiereu. Dârzenia vrâncenilor combinată cu spiritul buzoienilor a dus la schimbarea, aproape integrală, a echipei de colaboratori ai Episcopului Epifanie. S-a negociat și reprezentanții preoților au avut propriile propuneri pentru ocuparea locurilor rămase vacante. Relațiile s-au ameliorat și nu au lăsat răni adânci. În momentul revenirii la normalitate activitatea de reorganizare a eparhiei a demarat. La un moment dat s-a hotărât scindarea protoieriei Buzău în două entități, Protoieria Buzău I și Protoieria Buzău II. La protoieria Buzău II a fost desemnat protopop părintele Ioan Dumitran, unul dintre capii revoluției de la Buzău. Devenit paroh la parohia cea mai râvnită din Buzău, la Sfinții Îngeri, părintele devenise o personalitate care se bucura de mare notorietate, notorietate care l-a ajutat să ridice un sediu frumos protoieriei pe care a condus-o.

Totuși, fusese revoluționar. Spiritul de revoltă se atenuase. În acest context promisiunile făcute preoților reacționari puteau să nu mai fie viabile. Arhiereul Epifanie s-a ținut, însă, de cuvânt și l-a numit protopop, iar la instalare i-a dat în dar o icoană și i-a spus:

• Părinte Ioan îți dăruiesc o icoană cu chipul Sfântului Ioan Botezătorul, apostolul pocăinței!

Bastonul…contondent

Unul dintre simbolurile treptei ierarhice a episcopului este cârja episcopală. Indiferent de vârstă arhiereul poartă după el cârja episcopală. Evident, această regulă era respectată și de Înaltpreasfințitul Epifanie. La una dintre slujbele arhierești, a pășit în biserica, a fost îmbrăcat cu mantia episcopală și a rostit rugăciunile de închinare, s-a închinat la icoanele de pe iconostas și a pășit prin Sfintele Uși în altar. A încredințat cârja episcopală unuia dintre diaconi și a început să se pregătească pentru oficierea slujbei.

Diaconul a sprijinit cârja de catapeteasmă, aproape de balamaua ușilor împărătești. Având mânerul sferic, cârja a alunecat spre balama. S-a făcut otpustul slujbei și Înaltul se pregătea să-i binecuvânteze pe cei prezenți. A cerut diaconului cârja. A primit-o și când a strâns-o în mână a constatat că sfera de argint fusese strivită de balamaua ușii, iar cârja arata mai mult a unealtă de tăiat lemne, decât a simbol arhieresc.

Soarele…luceferii

A fost odată ca niciodată un protoiereu la Panciu, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit….Părintele Văcăreanu avea un discurs în fața șefilor pe cât de doxologic pe atât de standardizat. La ședințele cu preoții din protopopiatul exclama cu euforie retorică…a venit Soarele  și-l privea pe Episcop…cu luceferii…și îi arăta cu mișcări ample ale mâinii spre consilieri…și dacă mai erau ceva grade ierarhice galactica cuvântare continua.

La una dintre ședințe, executând obișnuitul ritual de tămâiere părintele mai mare peste preoți s-a înecat cu salivă, tocmai la cuvintele au venit… iar preoții prezenți în sală, în cor au continuat….Soarele, cu luceferii….

Valoarea reală

Un moment trist din viața unei familii. Murise bătrânul, bunicul, pe care îl învrednicise Domnul la viață lungă, aproape  90 de ani. A sosit părintele din parohia Gherăseni, om cu suflet mare dar mai slobod la gură. Părintele Mihai era pâinea lui Dumnezeu, dar avea mereu plăcere să-i irite pe unii și pe alții. De data aceasta nu a intrat în alte dialoguri. A oficiat prohodirea și pomenirea. A mulțumit și a plecat. Pe la poartă a fost prins de fiul răposatului, care se simțea obligat să se achite de obligații și a pus una dintre cele mai neplăcute întrebări:

• Cât mă costă părinte?
• Eii…și tu măi Miroane…cât vrei tu…dar la ce salariu ai…un 1% dine el. În paranteză fie spus, Miron avea o calitate și un defect. Era cunoscut pentru veniturile sale îmbelșugate, dar și pentru zgârcenia lui.
• Păi părinte, cum să-ți dau așa mult! Nici viu nu făcea atât!