Duminica lăsatului sec de brânză, ultima dinaintea Sfântului şi Marelui Post, este însemnată în calendar cu numele de Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. Sfinţii Părinţii ai Bisericii, care au rânduit aşezarea slujbelor din calendarul creştin, au fixat pomenirea acestui eveniment la începutul postului de 49 de zile, pentru a arăta cât este de folositor postul pentru firea omenească şi ce mare rău a făcut strămoşul Adam, din pricina lăcomiei şi a neascultării. Creatorul îi oferise primului om desfătarea raiului, dar îi ceruse să se ferească să guste din fructele unui anumit pom. I se impusese deci un fel de post, un post scurt. Încolo, nici o altă oprelişte… Adam trebuia să dovedească o voinţă nestrămutată şi să respecte porunca Creatorului, dar el, el a luat fructul oprit şi a muşcat, muşcându-şi astfel şi inima. La mustrarea Creatorului, el n-a avut curajul să-şi ia răspunderea faptei sale şi a aruncat vina spre Eva şi pe şarpele care o ispitise. Pentru acest păcat al neascultării, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Raiul fericirii şi trimişi în lume, ca să-şi scoată pâinea din sudoarea frunţii…

Două lucruri grave se desprind din fapta lui Adam: Întâi, că i s-a cerut să postească puţin şi el n-a postit, şi al doilea, că răul făcut de el a trecut în firea omenească, pe care a pustiit-o cu ravagiile păcatului. Vedem deci că cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu faţă de om a fost virtutea postului. De la acest adevăr luăm şi noi îndemn de a ţine sfântul Post al Paştilor care începe, pentru cinstirea Patimilor Domnului.

Ştim că Domnul Hristos a păstrat acest post şi s-a preamărit; la fel, Moise a postit 40 de zile şi a primit Legea în muntele Sinai, profeţii Ilie şi Daniil au ţinut şi ei post 40 de zile şi au fost plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Numai Adam n-a ţinut postul ce i se ceruse şi a fost pedepsit cu izgonirea din Rai. Acest fapt arată că postul este un lucru bun şi bineplăcut lui Dumnezeu.

Omul, pregătindu-se pentru post, trebuie să-şi sporească bogăţia faptelor bune, strângând prin aceste fapte o comoară în cer, care să-i aducă iertarea păcatelor şi câştigarea mântuirii. Evanghelia după Matei, în capitolul 6, spune: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă nici nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră!“ (Matei 6, 19-21).

De când este lumea, omul şi-a făcut convingerea că fericirea lui stă în avere, în bogăţie. De aceea pământeanul s-a avântat într-o luptă – adesea oarbă – pentru a strânge avere. Pentru a grămădi în hambarele din ce în ce mai mari şi mereu lărgite o agoniseală care să-i facă viaţa mai tihnită, să-i aducă belşug şi chiar huzur. Adesea – dacă nu totdeauna – bogăţia câştigată era rodul nedreptăţii, al asupririi, sau al silniciei. Dar oricum, omul şi-a dat seama la urmă că bogăţia nu e sinonimă cu fericirea.

Sunt oameni care stăpânesc mine de aur şi nu se simt fericiţi, pe când alţii, care n-au nimic, nu se socotesc a fi nefericiţi, chiar dacă ar trece peste ei cele mai grozave întâmplări. Numai oamenii sărmani pot fi fericiţi, pentru că ei nu ştiu să fie nefericiţi.

Oricum, bogăţia nu este o condiţie principală pentru fericire, deşi ar părea că este. Dintotdeauna s-a crezut că unicul izvor ce poate să asigure viaţa omului este aurul – şi acest lucru este adevărat. Dar aurul îi dă omului numai siguranţa vieţii, însă nu-i aduce şi fericirea. Înseamnă că bogăţia materială nu poate fi niciodată fericire deplină, căci ea nu-l scuteşte pe om de necazuri.

Şi, cu toate acestea, deşi ştim bine care este adevărul, alergăm după avuţii. Ca într-un vârtej ameţitor, ne avântăm în această goană nebună după strângerea de averi. Se întâmplă ca munca cinstită să nu fie îndestulătoare. Cum însă pofta nesăţioasă sporeşte, cu fiecare agonisire, vrând să avem din ce în ce mai mult, se tulbură cugetul, se întunecă mintea şi pornim pe panta nedreptăţii. Doborâm pe cei ce ni se împotrivesc, lovim pe cei ce se apără, călcăm în picioare legea şi dreptatea şi, încet, încet, adăugăm la bunurile noastre ceea ce era al altora, mărim jitniţele şi mai luăm – ca să fie – şi ceea ce pentru alţii însemna însăşi viaţa lor. Strânsura se rotunjeşte, grămada de aur se ridică şi comoara este gata. Viţelul de aur stă ridicat pe tron, iar în coarnele lui stă proţăpită inima noastră, rece, insensibilă şi dispreţuitoare… Ni se desluşeşte, astfel, adevărul sfânt, adevărul din Scriptură, că unde este comoara noastră, acolo este şi inima noastră (Matei 6, 21).

Pentru oricine, o asemenea situaţie creează o stare de nefericire, însă pentru creştini este o adevărată catastrofă morală. Căci nu este acesta destinul omului pe pământ – să adune comori, şi încă prin silnicie! Lui, omului, i s-a dat de Creator puterea de muncă, i s-a dat priceperea, simţul dreptăţii, i s-a pus porunca de a nu râvni ceea ce este al altuia. I s-a limitat astfel aria intereselor şi i s-a fixat preţul câştigului: „întru sudoarea feţei îţi vei mânca pâinea ta“ (Facerea 3, 19). Nu era blestem, ci era legea dreptăţii şi a omeniei. Creştinului însă i s-a pus o lege şi mai drastică: „Nu vă adunaţi comori pe pământ!“. Acesta este cuvântul lui Hristos, este porunca Evangheliei, cu deschidere spre viaţa veşnică: „Ci voi adunaţi-vă comori în cer“ (Matei 6, 19-20).

Dar, ce comoară poate fi aceasta, pe care rugina şi moliile n-o rod, şi pe care hoţii n-o caută şi n-o fură? Comoara din cer, pe care trebuie s-o agonisim, este templul sufletelor noastre, pe care trebuie să-l zidim cu piatra preţioasă a faptelor bune şi să-l poleim cu aurul iubirii noastre pentru Hristos şi pentru aproapele. Comoara din cer este depozitul sacru în care strângem faptele noastre bune, faptele milei creştine, faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti. Cu acestea vom putea să deschidem porţile fericirii noastre cereşti, ale fericirii noastre veşnice. Şi cât de uşor este să realizăm acest depozit sacru de virtuţi şi fapte bune! Aduceţi-vă aminte de cele citite şi auzite în Evanghelia din duminica trecută: „am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi M-aţi adăpat, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi M-aţi cercetat“. Pentru asemenea constatări, sentinţa judecătorului cade ca o mângâiere: „Intraţi întru bucuria Domnului vostru, moşteniţi împărăţia gătită vouă“ (Matei 25, 33-36).

Nu tot aşa va fi cu cei care şi-au căutat fericirea în comorile pământului şi ale lumii de jos. Pentru ei hotărârea va fi neiertătoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic“ (Matei 25, 41).

Şi astfel ne convingem că neîndeplinirea faptelor milei creştine închide pururea pentru noi porţile fericirii cereşti şi ne aduce osânda veşnică. Şi tot astfel ne convingem că există o singură fericire – cea cerească – pe care trebuie s-o câştigăm şi a cărei dulceaţă începem s-o gustăm încă fiind pe pământ, prin fapta noastră de omenie, prin coaja de pâine pe care o dăm unui flămând şi prin paharul de apă cu care potolim setea unui drumeţ. Este fericirea raiului, pe care am pierdut-o prin greşeala strămoşilor noştri.

Primul om din lume – şi singurul – care a trăit în raiul fericirii veşnice, a fost Adam, strămoşul nostru. Fiind în afară de păcat, ieşit făptură desăvârşită din mâna Creatorului, Adam a avut prilejul de a trăi aievea desfătarea fericirii cereşti şi de a respira climatul de sfinţenie din Rai, în atmosfera de puritate şi slavă dumnezeiască. Este de mirare, deci, că s-a putut produce gestul lipsit de respect al lui Adam, care poartă în el şi neascultare şi dispreţ şi revoltă. Ca să explicăm un asemenea gest, trebuie să ne gândim la faptul că Dumnezeu–Creatorul nu şi-a predestinat creatura unei stări de fericire veşnică, ci i-a pus în fire darul liberei voinţe, adică dreptul de a hotărî singură asupra sorţii sale, şi forţa spirituală a discernământului, ca să aleagă singur între ce e bine şi ce e rău. „Omul a fost creat între stricăciune şi nestricăciune – zice Sinaxarul – spre a dobândi pe aceea spre care va înclina prin voinţa sa liberă“. Din nesocotinţă, din ispită sau din întunecarea cugetului, Adam a ales, iar alegerea i-a fost fatală, silind pe Creator să deschidă uşile Raiului, ca să izgonească din grădina Edenului, printre spini şi pălămidă, pe cel ce fusese până atunci stăpân peste făptură. Greşeala săvârşită l-a dus pe Adam la câştigarea pâinii prin sudoare, iar peste sufletele urmaşilor săi, din întregul neam omenesc, a pus stigmatul păcatului, stigmat pe care îl va spăla Iisus prin sângele curs pe crucea de pe Golgota.

Când s-a dezmeticit Adam şi când şi-a dat seama de grava lui cădere, era prea târziu. De acum cunoştea binele şi răul, dar ce-i mai folosea, căci binele nu mai era, iar răul era… rău. Nu cunoscuse plânsul, dar acum, rămas singur, nu mai putea să facă altceva, decât să plângă. Am găsit în slujba zilei de azi un imn, un adevărat strigăt al disperării, în care scriitorul de cântări a înmănuncheat tot zbuciumul, toată durerea şi deznădejdea omului căzut şi rămas singur. Textul are următorul conţinut: „Adam cu plângere a strigat: Vai mie, că şarpele şi femeia de la dumnezeiască îndrăzneală m-au gonit şi din desfătarea Raiului mâncarea din pom m-a înstrăinat. Vai mie, nu mai pot răbda ocara. Cel ce eram odinioară împăratul tuturor făpturilor celor pământeşti ale lui Dumnezeu, acum m-am făcut rob dintr-o sfătuire fărădelege. Şi cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor, cu jale sunt îmbrăcat. Vai mie! Ce plângere îmi voi lua în ajutor? Ci Tu, iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivirea îmbrăcându-Te, din robia vrăjmaşului iarăşi mă cheamă şi mă mântuieşte“ (Slava de la Laude).

Din adâncul veacurilor, lumea de după Adam s-a tânguit după fericirea pierdută. Şi noi, cei de azi şi până în veac, plângem cu Adam pentru Paradisul pierdut. Dar nu este de ajuns numai să plângem şi să ne tânguim. Trebuie să facem ceva. Ni s-au deschis prin Adam cel nou, prin Hristos, nişte porţi de trecere, prin care să pătrundem, ca să luăm cu asalt domeniul fericirii veşnice pierdut de strămoşul nostru prin neascultare şi prin nepostire. S-a dat puterea rugăciunii, ni s-a deschis calea postului, ni s-a dăruit vistieria iubirii, ni s-a oferit comoara din cer, comoara faptelor bune. Toate aceste daruri ne stau la îndemână, toate sunt eficace şi, desigur, că eu, ca învăţător al credinţei şi purtător de grijă pentru sufletele voastre, vă îndemn să vă întrarmaţi cu rugăciunea, cu postul, cu iubirea de aproapele şi cu faptele bune. Toate sunt armele credinţei şi ele duc pe creştini la limanul mântuirii.