La un pas de dezlănţuirea patimilor pe care trebuia să le îndure, Iisus a chemat grija Tatălui pentru Sine, pentru ucenici şi pentru lume. El a zis: „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine, aşa cum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat“ (Ioan 17, 1-2).
Plecându-Și apoi gândul către apostoli, dar şi pentru întreaga lume, Iisus S-a rugat astfel: „Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care Mi i-ai dat, ca ei să fie una, aşa cum suntem Noi“ (Ioan 17, 17). Apoi Iisus adăugă: „Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una“ (Ioan 17, 20-21). „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17, 24).
Aceasta este rugăciunea lui Hristos pentru Sine, pentru ucenici şi pentru lumea care va crede în El.
Omul însă a fost creat cu libertate, iar unii oameni au folosit această libertate denaturând sensul divin al unităţii invocat în această rugăciune. Pentru păstrarea adevărului de credinţă Biserica a dus o luptă permanentă.
Greutatea cuvintelor lui Iisus a fost apăsătoare pentru minţile slabe. Iisus a zis: „Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10, 30) şi „cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl“ (Ioan 14, 9). Însă Arie, unul dintre marii eretici, incapabil să înţeleagă adevărul de credinţă, a încercat să-l transmită eronat şi altora, născându-se una dintre primele mişcări eretice care a tulburat veacuri de creştini. Arie nu a înţeles cuvintele rostite de Hristos Domnul. Ca un ucigaş al sufletelor creştine, necredinciosul Arie a răzvrătit viaţa întregii Biserici şi a silit sacra instituţie să ia o hotărâre care să restabilească pentru totdeauna adevărul despre persoana Fiului lui Dumnezeu. Hotărârea a fost luată la anul 325, în oraşul Niceea din Asia Mică, unde s-au adunat 318 episcopi şi părinţi ai Bisericii, având în frunte pe împăratul Constantin cel Mare şi pe credincioasa lui mamă, Elena. Ei au hotărât pentru totdeauna că Biserica crede „într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut“ (Crezul, articolul 2).
Restabilind adevărul, părinţii adunării au salvat de la moartea sufletului milioane de credincioşi, strângându-i prin unitatea credinţei sub raza iubirii lui Hristos. Privită în înţelesul ei veşnic, biruinţa de la Niceea este, fără îndoială, un efect al rugăciunii lui Iisus: „când eram cu ei în lume, Eu întru numele Tău îi păzeam pe cei pe care Mi i-ai dat… Nu Mă rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel viclean“ (Ioan 17, 12, 15).
În Duminica a VIII-a după Sfintele Paşti, Sfânta Biserică comemorează amintirea acestei biruinţe şi închină, în cinstea Sfinţilor Părinţi de la Niceea, sărbătoarea. A fost o biruinţă a vieţii sufleteşti asupra morţii religioase!
Moartea sufletului este un lucru mai greu decât orice schingiuire. Pentru creştin, moartea sufletului este o pierdere ireparabilă, căci îl înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl lipseşte de mântuirea veşnică.
După gândirea creştină, sufletul este suflarea de viaţă pe care Dumnezeu a pus-o în om la creaţie, ca să facă vie fiinţa dintr-un „pumn de ţărână“. Prin suflet Dumnezeu se descoperă omului, ca printr-un vestitor al său. Prin suflet Dumnezeu vorbeşte omului, aşa cum noi oamenii ne spunem gândurile noastre prin cuvinte. Vibrarea răscolitoare a sufletului o simţim în noi în toate împrejurările vieţii. Fie că ne lăsăm inima în voia unor nobile dorinţe sau sub pornirea unor ambiţii tiranice, fie că fiinţa noastră este apăsată de patimi copleşitoare, de iluzii sau dezamăgiri, fie că ne lăsăm furaţi într-un vis de fericire şi ne trezim prinşi într-un vârtej de neînpliniri şi necazuri, totdeauna simţim în noi vibrarea răscolitoare a sufletului. În frământarea dezordonată a vieţii, simţim nevoia unei siguranţe lăuntrice pentru sufletul nostru, simţim nevoia unui ajutor care să ne izbăvească.
Dimpotrivă, dacă un simţământ generos pune stăpânire peste suflet, sau dacă o sfântă convingere ne domină conştiinţa, atunci simţim cum sufletul nostru este viu şi cum pentru el nu mai există nici timp, nici spaţiu. Într-o pornire de largă generozitate, el compătimeşte într-o secundă miile de ani de chinuri ale omenirii împovărate şi arde de dorinţa vie de a vedea fericit pe semenul său. Pentru sufletul viu, idealul este totdeauna realizabil, Dumnezeu este prezent, iar dragostea pentru om este nepieritoare.
Mai mult, omul cu sufletul viu caută nemurirea. Altfel, toate aspiraţiile sale puternice şi înalte se prăbușesc.
Căderea din greşeală în greşeală şi din prăbuşire în prăbuşire, aparent plăcută, devine cu timpul o povara pe care ne-o punem singuri pe umerii spiritului. Din abisul adâncului, atunci când ne trezim, dacă ne tezim, putem încă implora mila și bunătatea lui Dumnezeu, precum psalmistul David care cerea îndurare Cerului şi izbăvire zicând: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; Doamne, auzi glasul meu!“ (Psalmul 129, 1).
Un suflet treaz, regăsit, caută să se reculeagă, să se purifice, să se înalţe, vrea să se apropie cât mai mult de Dumnezeu. Devine conștinent de dimensiunea ascendentă pentru care a fost creat. Omul simnte, în clipele de înălțare, nevoia să depăşească limitările aparente, contingente, propuse de colbul trupului. Harul divin este călător, însoțitor și ajutător al celor care se lasă călăuziți. La capătul acestui drum al trăirilor înalte aşteaptă Însuşi Dumnezeu cu braţele deschise. Parcurgerea acestui drum spiritual îi dă creștinului posiblitatea să viețuiască integral, nu doar să vegeteze episodic în lumea de aici.
Altfel, deși sufletele nu pot intra în disoluție asemenea trupurilor, pot şi ele să… moară! Arie şi-a ucis propriul suflet şi, asemenea lui Lucifer, a dorit să ucidă şi sufletele altora. Dar nu a reuşit. Sfinţii Părinţi, prin hotărârea lor, au dat viaţă sufletelor robite de o învăţătură greşită.
Un trup uituc și neglijent, înconștient de profunzimea spirituală la care este chemat, năpăstuieste sufletul.
Descurajate, însingurate în propriul trup, pierdute în vârtejul vieţii, firile rătăcite, mai devreme sau mai târziu treiesc sentimentul că totul s-a isprăvit! Proorocul Ieremia se tânguia pe ruinele disperării, într-un plâns descurajant, spunând: „eu sunt bărbatul ros de sărăcie sub varga aspră a mâniei Lui… Și dacă strig sau dacă mă rog, El ruga mi-o astupă“ (Plângeri 3, 1, 8). „În inimi bucuria ni s-a stins“ (Plângeri 5, 15).
Când sufletul este robit de învelişul de carne care-l domină, sau când trupul închide ca într-o carapace sufletul, atunci viaţa apare omului ca un ecou al morţii. Atunci omul vede cum gândul îi este departe de inimă, cum iubirea nu se înalţă şi nu se purifică, iar truda muncii lui nu merge spre binele aproapelui său şi al lumii. Atunci omul simte în fiinţa lui fiorii frigului, oboseala, tăcerea şi groaza morţii.
Când omul a lăsat ca în inima lui să se războiască adevărurile veşnice cu umbrele întunericului şi când sufletul, în loc să biruiască, s-a lăsat istovit şi copleşit de dorinţele trupului şi ale minţii, omul şi-a condamnat sufletul la o adevărată sinucidere. Ne dând libertate sufletului ca să-şi cucerească nemurirea, omul a început să poarte în fiinţa lui un suflet care se îmbolnavește pe zi ce trece.
Chiar și aici nu este totul pierdut. Recuperarea unui parcur păcătos poate avea loc. Au fost și sunt oameni care, în plină criză morală și spirituală, au pus stop pornirilor lor. Au avut înțelepciune și voință. Au primit, în schimb, putere. Împotriva dorinţelor dezordonate şi contra durerilor, împotriva rătăcirilor minţii leacul omului conștinent de starea sa de decădere a venit din puterea lui Dumnezeu, cu ajutorul graţiei divine, în oblăduirea Sfântului Duh.
Au fost însă și sunt încă în istoria lumii acesteia și suflete moarte. Dumnezeu a vrut, dar măria sa omul L-a refuzat. Un suflet ca al lui Arie și-a căutat singur pieirea, când se îngâmfă şi se încrede numai în forţa lui luciferică, când crede că poate să fie viu şi fără Dumnezeu, sau când crede că poate să găsească viaţă în tot ceea ce îl depărtează de Dumnezeu. Este mort acel suflet, care cade sclavul unor patimi din care nu se mai poate ridica.
Este mort acel suflet care, refuzând să se înalţe către Dumnezeu prin credinţă, a căutat în el însuşi toată tăria luptei în viaţă, dar n-a găsit-o.
Este mort acel suflet care, renunţând la aspiraţiile contopirii cu Dumnezeu, a aşteptat să-i vină din afară puterea de a fi fericit… dar a aşteptat în zadar.
Este mort acel suflet care, lăsându-se înşelat de ispitirea omului viclean şi iscoditor, a rupt legătura cu Dumnezeu Tatăl, al cărui fiu era încă de la creaţie, şi a rătăcit pe drumuri străine.
Sunt moarte pentru credinţă acele suflete care, primind odată pecetea Botezului şi împărtăşirea credinţei, au pornit pe căi rătăcite, închinându-se altor zei sau nimănui. Împotriva morţii sufletului, provenită din rătăcirea de la dreaptă credinţă nu este leac, şi gândul acesta trebuie să ne înspăimânte! Nu este de ajuns să avem râvnă, ci trebuie să avem şi pricepere, pentru a nu greşi în faţa Domnului.
Când Domnul Iisus se ruga în grădina Ghetsimani şi chema grija Tatălui ceresc pentru Sine, pentru ucenici şi pentru lume, El era stăpânit de acea puternică nelinişte pe care omul o are în faţa morţii care se apropia. Omul suferă şi el de această angoasă, de această teamă, de acest necunoscut, denumit atât de scurt – moarte. În acele clipe grozave şi grele, când fiinţa trece pragul altei lumi, nici o creatură omenească nu va fi în stare să-l ajute pe cel pornit pe calea veşniciei. Această clipă unică, grea şi solemnă, o suportă fiecare singur, căci fiecare este singur răspunzător de sufletul său.
Atunci cuvintele rostite de Iisus în rugăciunea Sa vor fi înţelese deplin, iar răsplata pentru respectarea dreptei credinţe va fi imensă.
Cuvant despre Cer
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Ceai de urzică
Recuperări istorice
Fascinația rostirii
