Anul nou

Începuturile ne fascinează. Se îmbină melancolia trecutului cu prospeţimea viitorului. Deşi debutul unui nou an calendaristic este de „sorginte“ civilă, un asemenea moment trebuie început cu binecuvântare. Iar binecuvântarea se primeşte deplin sub bolta azură a Bisericii, boltă plină de sfinţi şi mucenici, peste care tronează Domnul Iisus, ca sub un acoperământ al dragostei reciproce.

În această Casă sfântă a Domnului, refacem mereu unitatea familiei noastre creştine, sporim şi întărim dăinuirea familiei noastre duhovniceşti, mărturisim bucurii şi luăm dar şi har pentru inimile noastre, pentru sufletele noastre. Venim să ascultăm slujba divină şi, ascultând, să ne gândim în taină la atâtea griji şi îndoieli ascunse pe care ni le ştie, ni le cunoaşte şi ni le cântăreşte Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu. Venim aici să întărim solidaritatea dintre noi şi Dumnezeul tuturor milostivirilor.

Pentru aceasta mergem la Biserică: să ne bucărăm pentru statutul de creştini, să ne sfinţim viaţa şi să-i mulțumim lui Dumnezeu. Dar astăzi, în ziua începutului de an, păşirea pragului Bisericii are şi altă însemnătate: este ziua cercetărilor, a reflecțiilor noastre.

Sfintele sărbători iernii stau încă înaintea noastră şi sunt în plină desfăşurare. Cu ajutorul milostivului Dumnezeu am preamărimt Naşterea Domnului,prilej de odihnă duhovnicească pentru de ostenelile noastre din anul care s-a încheiat. Am simțit iarăși bucuria împlinirii Bunelor Vestiri, când Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât la noi din dragoste şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, făcându-Se Om. Momentul este un mare eveniment al preascurtelor noastre vieți pământești deoarece aceasta este convingerea creştină, aceasta este credinţa noastră, temeinică şi nezdruncinată. Am cinstit deci, încă o dată, ziua în care calendarul creştin ne amintește de preacurata zămislire şi naştere a Fiului lui Dumnezeu. Am dat de veste încă o dată lumii de azi credinţa noastră nedezminţită, una cu cea a strămoşilor care dorm în jurul sfintelor biserici, strejuiţi de crucea lui Hristos. Am mărturisit încă o dată adevărul cel dezrobitor, pe care primindu-l şi sporindu-l în inimile noastre ne-am făcut fii ai împărăţiei lui Hristos şi am câştigat putinţa de a ne înscrie numele în cartea vieţii celei veşnice.

Şi iată cum, la plinirea vremii, la Naşterea lui Hristos, s-a închis şirul anilor şi tot atunci s-a început alt şir, cu o nouă numărătoare, de la unu. Conform arhilogiei biblice după 60 de veacuri de la Adam încoace, anii s-au ridicat ca un pisc în vârful căreia a strălucit Cel ce S-a născut în ieslea Betleemului, Domnul Iisus Hristos – lumina lumii. Apoi, din această lumină, din acest vârf al piramidei, s-a desprins şirul anilor unei alte lumi, anii unei ere noi, era creştină, ce depăşeşte două milenii. Deci, o lume veche îşi încheia rostul ei, se topea în trecut cu veacurile ei, şi o altă lume nouă, a veacurilor creştine, începea să-şi toarcă firul ei, mergând în urcuş spre zările altei lumini, a împărăţiei veşnice.

Se vede astfel cum, pe culmea veacurilor şi la cumpăna istoriei, tronează, biruitor, nezdruncinat şi de neînlocuit, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El este Împăratul veacurilor, vremile şi anii sunt în mâna Lui. El este Domn peste viaţă şi peste moarte. Viaţa cea nouă a început când S-a născut El, iar moartea a biruit-o când a înviat din morţi.

Vârsta vieţii se încununează cu anii şi durata anilor pune soroace între sfârşitul şi începutul lor. „Fărâmiţând“ timpul în ani şi numărându-i, omul ţine rostul dăinuirii lui în lume şi astfel îşi socoteşte anii vieţii. Şi trebuie să-i numere ca ani ai faptelor, nu ai risipirilor…

Acum se încheie un an şi altul nou îşi deschide drumul – şi, la acest moment de seamă, întâlnirea cu noi şi cu bucuria din noi are loc în Biserică. Bucuria măruntă a unei întâlniri de Revelion cu ceilalţi poate fi deplină în momentul întâlnirii la slujba divină cu Dumnezeu, ca să dăm laudă şi mulţumire pentru anii pe care ni i-a dat şi să oferim rugăciuni şi gânduri frumoase pentru anul ce „se porneşte“. În clipele acestui solemn ceas, când anii vârstei noastre sporesc cu încă unul şi când anii vieţii se împuţinează cu încă unul – pentru că în fiecare zi murim câte puţin, experimentăm această realitate, de cele mai multe ori în mod inconştient, şi primul gând al nostru trebuie să se înalţe către Atotputernicul Dumnezeu, cu laudă şi preamărire. Psalmistul David ne îndeamnă cu mărturisirea lui: „Spre Tine, Doamne, mi-am ridicat sufletul, Dumnezeul meu. În Tine mi-am pus nădejdea; în veac să nu fiu dat de ruşine, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei“ (Psalmul 24, 1-2). „Tinde mâna Ta tuturor celor ce te cunosc pe Tine“ (Doxologia), iar apostolul Petru, în marea lui mărturisire, zice: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice“ (Ioan 6, 68).

Când facem o asemenea mărturisire cu psalmistul sau cu apostolul, să ne gândim dacă cugetul nostru este curat. Nu cumva puteam să fim mai buni şi n-am fost îndeajuns? Nu cumva puteam să fim mai blânzi şi lesne iertători şi n-am fost? Sau poate n-am fost de ajuns de milostivi sau de îngăduitori! Poate am asuprit pe cineva cu mărturia noastră nedreaptă, sau am ocolit pe cel bolnav, sau flămând, sau apăsat de amărăciune! Și, după puterea noastră, bine n-am făcut! Sau am amărât pe cei asemenea nouă! Sau poate şi altele, multe rele şi netrebnicii am făcut! Şi în ritmul şi „rima“ rugăciunilor premergătoare spovedaniei să ne reanalizăm, acum, la un început proaspăt.

Dacă ne pare rău când ne gândim că puteam să facem altfel şi n-am făcut; dacă ne cuprinde regretul şi dezolarea, iar inima ne este apăsată de tristeţe că ne-am lăsat pradă gândului sau faptei nesfinţite; dacă ne pare rău că am pierdut în zadar o vreme atât de preţioasă, pe care trebuia s-o chivernisim cu grijă spre folosul sufletului nostru de creştini… putem aştepta roade bogate de la noul an. Am identificat deficienţa, rămâne să ne dozăm corespunzător voinţa pentru a reuşi.

Asemenea păreri de rău şi analize nu sunt desuete. Ele nu duc la disperare, ci la îndreptare! Psalmistul David ne învaţă că „inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu n-o va urgisi“ (Psalmul 50, 17).

Iar în pilda despre lucrătorii viei, Sfânta Scriptură ne arată că, după cuvântul Mântuitorului, şi-a câştigat partea cea bună şi cel care venise în ceasul al doisprezecelea. Avem deci o nădejde: ziua începutului de an, trăită cu sinceritate, transformă regretele în speranţe, devenind, astfel, ziua mărturisirilor şi a angajamentelor solemne. Regretând că n-am făcut cât trebuia, ne hotărâm să fim creştini mai buni, ca în acele frumoase versuri de colind: „române, fii mai bun!“

Domnul, vistiernicul anilor şi al faptelor noastre, Stăpânul veşniciei şi Izbăvitorul tuturor, va binecuvânta călătoria noastră în anul care începe, dacă-I cerem cu această primenire a vieţii. Adevărata credinţă creştină ne impune o atitudine sufletească plină de demnitate şi de înţelepciune. La această ocazie pe care ne-o oferă începutul anului, nu trebuie să ne bucurăm până la pierderea cuviinţei creştine, nici să ne întristăm căzând în tulburare şi dezamăgire. Trebuie păstrată, cu măsură, calea moralei creştine.

Vremurile şi anii sunt în mâna Domnului şi de la El curge tot ce se întâmplă în timp. Un timp binecuvântat este un timp salvat din neant. Avem şansa, avem premiza, avem începutul. Dacă-i vom găsi sensul şi-L vom lua pe Dumnezeu ajutor şi martor al gândurilor şi faptelor noastre, calea este sigură, iar inerentele dificultăţi devin insesizabile.

Un an binecuvântat şi plin de înţelepciune!