Gânduri și rostiri – Doamne, vreau să văd!

Pericopa Evanghelică care descrie suferința orbului Bartimeu este cutremurătoare. Aceasta istoriseşte despre o dramă personală, o dramă a unui om orb, care stătea uitat de timp lângă un zid ros de ani şi cerşea, aşteptând cu tristeţe ziua în care va trece din bezna umilitoare în care trăia în bezna veşniciei, de care erau pasibili toţi cei născuţi cu păcatul strămoşesc al înaintaşului Adam. O dramă personală, desigur, o dramă pe care unii din vremea aceea o vedeau cu ochii trupului lor, iar alţii o „treceau cu vederea“, bucuroşi că soarta personală este alta şi nu sunt „ca omul acesta“. Erau privitori inerţi ai unei imagini ce făcea parte din „deficienţa” arhitecturală vie a zonei. Pentru acest om orb tristeţea era profundă, fiind cauzată de lipsa culorii, luminii, bucuriei zilei, de incapacitatea de a vedea măreţia creaţiei divine, dar acest lucru nu l-a împiedicat să creadă puternic în Dumnezeu şi să aştepte cu răbdare de înger. Răbdarea lui a fost răsplătită şi a fost izbăvit! Iar cele „două peruzele“ , aşa cum numeşte poetul Tudor Arghezi cei doi ochi, s-au deschis la întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, la întâlnirea cu Atotvăzătorul. „Asemenea lucru spus în cuvinte, nu are loc şi nici nu încape în minte“, spunea poetul, şi totuşi minunea s-a făcut, iar omul a devenit complet, nu numai prin faptul că vedea cu ochii trupului „icoanele din afară“, ci pentru că Bartimeu, orbul de până atunci, a dobândit „ochi curat, luminător al sufletului“, „slăvind pe Dumnezeu“ şi urmându-l pe Mântuitorul. Minunea istorisită nu a fost numai una a omului care primeşte capacitatea senzorială de a recepta exteriorul, ci a omului care a învins întunericul necredinţei, „orbirea sufletească“, orbirea păcatului. Erau în jurul acelui nevăzător şi mulţi alţi „orbi văzători“. Inconştienţi de orbirea lor nu L-au urmat pe Mântuitorul, asemenea orbului din Ierihon, iar bezna interioară îi făcea să creadă că nu-i mai apasă nici o povară, că nu au nici o răspundere sau îndatorire morală, că văd bine lucrurile, că fac totul desăvârşit, conducând la orbire şi pe alţii care traiau…așa ca în Eseul despre orbire al scriitorului Jose Samarango.

Aşadar, pericopa Evanghelică nu are doar scopul de a reaminti cu duioşie grija Mântuitorului pentru cei bolnavi şi întâlnirea miraculoasă a întunericului cu lumina, ci un îndemn, un exemplu adus în actualitate, pentru a păstra în viaţa noastră „luminarea“ Botezului prin temeinicia credinţei, care este forţa noastră lăuntrică, ce ne arată calea iubirii şi a adevărului în viaţă. Ea luminează lăuntrul nostru sufletesc şi ne dă pace, bucurie şi speranţă. Rugăciunea orbului trebuie să fie şi rugăciunea noastră, spunând: „Doamne, vrem să vedem!“ Iar Dumnezeu ne va bucura nu numai cu lumina din afară, ci şi cu cea din sufletele noastre, care vor avea expresia sincerităţii, sclipirea înţelepciunii şi semnul bunătăţii, devenind astfel „fii ai luminii“, împlinindu-se cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud“ (Matei 13, 16).

Sale!