Gânduri și rostiri - Iubirea, darul nepreţuit al sufletului

Iubirea este voinţa permanentă a omului de a se jertfi pentru binele şi mântuirea semenului său. Fără iubire omul este o făptură supusă neiertătoarei nimiciri a destinului. Iubitorul de oameni, Hristos, a vrut şi a reuşit să înnoiască făptura omenească, să schimbe firea omului şi să croiască modelul de viaţă al unui om nou, omul nou al Evangheliei, care să nu mai semene cu ceea ce fusese până atunci. Acest lucru s-a înfăptuit prin aluatul iubirii, care a dospit şi a crescut toată frământătura. Omul nou al Evangheliei s-a zidit din frământătura iubirii fără margini, care se întinde de la Dumnezeu până la om, cuprinzând în imensitatea ei şi pe prieteni şi pe duşmani. Dovadă stă nesfârşitul şir de sfinţi, drepţi şi cuvioşi, care luminează viaţa Bisericii lui Hristos.

Iubirea are însă conotaţii diverse, iar caritatea este un efect al său, aşa cum se poate constata din citirea celor scrise de Sfântul Evanghelist Luca (16, 19-31) în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, unde sunt istorisite următoarele: „Era odată un bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea în faţa porţii lui, plin de bube, şi-ar fi poftit să se sature din fărâmiturile ce cădeau de la masa bogatului; cu toate acestea, înşişi câinii, venind, ei îi lingeau bubele“.

Parabola îşi urmează desfăşurarea ei, dar noi ne vom opri aici, ca să punem rânduială în gândurile noastre şi temei judecăţilor noastre. Observăm că, în cuvinte simple şi fără ocolişuri, parabola ne introduce dintr-o dată în miezul unei drame omeneşti: un om bolnav, neputincios, aşteaptă flămând la uşa altui om, a unui om bogat, a cărui milă întârzie să se arate. O scenă din viaţa de toate zilele, o întâmplare cu care des ne putem întâlni. Căci bogaţi au fost şi vor mai fi cât va fi lumea, asemenea şi săraci, iar mâna strânsă, a celor ce nu dau de bună voie, se va strânge şi mai mult, cu cât averea va spori şi cu cât mătasea şi podoabele vor străluci pe trupurile lor şi mai mult… Şi, cu cât desfătările se vor înmulţi, cu atât mai mult inima se va închide în cătuşele egoismului, surdă la necaz, nepăsătoare la durerea din preajmă.

Observăm deci, că parabola ne pune în faţa dispreţului nepăsător şi crud al celor avuţi, făcând să sângereze în fiecare zi, mai dureros, rănile nevindecate ale celor lipsiţi. De la mesele bogate care umplu atâtea pântece până la nesaţ, nici măcar resturile nu ajung la cei care se luptă cu mizeria şi cu boala. Şi aceasta nu din cauza bogăţiei, ci a sărăciei sufleteşti, care era direct proporţională cu bogăţia materială. Căci de la inimile împietrite nu porneşte nici un drum de iubire către aproapele. Agoniseala şi traiul bun hrănesc egoismul, care stă ferecat în inimi de gheţă, iar afară, pe gunoaie, câini ai nimănui ling bubele şi alină durerile… Nu este o exagerare sau o joacă cu gândurile sau cu vorbele. Acesta este adevărul! Pe drumurile vieţii şi la răspântii stau trupuri rebegite de frig, mâini întinse după milă, neputincioşi şi neajutoraţi, care aşteaptă fărâmiturile. În închisori şi spitale zac osândiţi ai vieţii, care aşteaptă mângâierea aproapelui. Iar noi, noi cei bogaţi – fiindcă suntem sănătoşi, noi cei bogaţi – findcă putem munci, noi cei isteţi – fiindcă ne-a dat Dumnezeu minte întreagă şi braţ încordat, noi trecem pe lângă dezmoşteniţii soartei cu nepăsare, privind în lături, ca să nu ne prindă dezgustul. Toţi aceşti necăjiţi, bolnavi, orfani, bătrâni şi copii neajutoraţi, aşteaptă – nu la porţile bogatului înveşmântat în purpură şi vison, ci aşteaptă la porţile inimilor noastre, sperând să cadă fărâmiturile de iubire din nemuritoarea comoră a dragostei de om. Dar ele întârzie. Noroc însă, că mai sunt şi samarineni milostivi, care se opresc şi se apleacă cu milă asupra celor nevoiaşi, le leagă rănile şi le îndestulează viaţa din puţinul lor… (Luca 10, 30-37).

În asemenea situaţie, suntem împinşi să ne întrebăm cu îngrijorare: Ce se întâmplă cu noi toţi, căci va fi o judecată şi o recompensă, când faptele noastre se vor cântări şi se vor răsplăti… Şi ce ceas va fi atunci! Căci viaţa omului pe pământ nu durează o veşnicie. Psalmistul o limitează la 70, chiar 80 de ani, dacă este cu putinţă şi dacă socotelile nu se încheie mai devreme. Ce se va întâmpla, deci, cu noi? Ne spune Mântuitorul prin graiul Sfântului Apostol Matei: fericire veşnică, sau osândă veşnică… după cum am făcut sau n-am făcut faptele milei creştine: „am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să manânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat“ (Matei 25, 42-44).

Dar iată că şi parabola de azi, în viziunea ei dumnezeiască, ne dă un tablou viguros, cutremurător, despre ceea ce va fi cu sufletul omului. Zice mai departe parabola: „Și a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Și a murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, fiind el în chinuri, îşi ridică ochii şi-l vede de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui. Și i-a zis, strigând: Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în văpaia aceasta“ (Luca 16, 22-24). Deci, iată deznodământul, iată soarta care ne aşteaptă: ori căldura dulce din fericitul „sân“ al lui Avraam, ori para nestinsă a văpăii din gheena adâncurilor! Cum însă noi nu suntem suflete predestinate spre pieire sau spre fericire, singuri trebuie să alegem calea, noi singuri trebuie să ne statornicim destinul. Dar cum? Ne dă desluşire tot bătrânul „tată al neamurilor“, Avraam, cel cu sânul cald: „Fiule, adu-ţi aminte că tu ţi-ai primit cele bune în viaţa ta, şi Lazăr, de asemenea, pe cele rele; iar acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuieşti“ (Luca 16, 25).

Lucrurile sunt acum mai limpezi şi ştim ce avem de făcut. Dar ce facem? Din păcate – nu, sau, cu anevoie – da. Căci firea omenească are căi întortocheate cu zig-zaguri şi căderi, cu alunecări pe povărnişul poftei şi cu prăbuşiri în adâncul păcatului. Voinţa noastră este înfrânată de pofta păcatului. Aici ne desluşeşte şi mai deplin Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l doresc, pe acela îl săvârşesc“ (Romani 7, 19). Dar, cum ne încredinţează acelaşi Sfânt Apostol, noi nu suntem pierduţi, căci „prin har suntem mântuiţi, prin credinţă“ (Efeseni 2, 8). Starea aceasta, de „mântuire prin har“, vine ca un dar de la Dumnezeu, ca un semn al marii milostiviri a Lui faţă de om, căci noi suntem făptura Lui, suntem „toiagul moştenirii Lui“, zidiţi în Hristos, nu pentru a face răul, ci „spre a face faptele cele bune, pe care Dumnezeu mai dinainte le-a gătit pentru ca noi să umblăm întru ele“ (Efeseni 2, 10). Aşadar, cu voinţa noastră proprie, cu libertatea pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o şi cu puterea Harului dumnezeiesc primit prin sfintele taine, noi putem să refacem comuniunea cu Dumnezeu, putem să săvârşim fapta bună, care să ne ducă spre câştigarea mântuirii sufletului, fiindcă fapta bună, fapta milei creştine, este rodul de aur al dragostei de om, al iubirii pentru aproapele nostru…

Mergând mai departe pe firul parabolei, aflăm că bogatul, ajuns acum în chinurile iadului, continuând interesantul dialog purtat cu părintele Avraam, îşi mărturiseşte ultimul său gând, gând ce se îndreaptă către cei rămaşi acasă, în urmă, pe pământ. Într-un elan de nobilă iubire pentru oameni, atât cât poate avea un suflet osândit pe veci, bogatul cere lui Avraam favoarea de a trimite pe Lazăr la casa părintească, unde mai trăiesc alţi cinci fraţi, şi să le spună ce a văzut, ca să nu ajungă şi ei în chinurile iadului. Nu – a răspuns Avraam, au acolo pe Moise şi pe prooroci, de ei să asculte! Adică, au legea poruncilor, pe acelea să le facă, au sfaturile proorocilor, pe acelea să le asculte şi va fi de ajuns ca să nu meargă în iad. Dar bogatul, ştiind că între semenii lui nimeni, de mult, nu mai ţinea Legea şi nu mai urma pe prooroci, întoarse vorba şi, cu mai multă insistenţă, rosti: „nu părinte Avraame, ci, dacă va merge la ei cineva dintre morţi, se vor pocăi“ (Luca 16, 30).

Bietul suflet condamnat credea că mai poate face un bine cuiva, măcar acum, când nu mai era în lume. El dorea să ofere o dovadă vie, concretă, palpabilă, crezând că fraţii lui şi semenii lor, cum vor vedea un om înviat din morţi, se vor şi prosterna înaintea lui, îi vor asculta cuvântul şi vor începe să-şi pună cenuşă pe cap, să-şi schimbe purpura în zdrenţe, să se lipsească de avuţii şi să înceapă a-şi plânge amarul fărădelegilor. El se înşela, deşi îi cunoştea bine pe oameni. Însă înţeleptul părinte Avraam, care şi el cunoştea firea omenească prin darul lui Dumnezeu, îl linişti pe bogat şi-i dădu răspunsul definitiv, care încheie atât dialogul dintre ei, cât şi parabola: „dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, chiar de-ar învia şi cineva din morţi, ei tot nu vor crede“ (Luca 16, 31).

Când lucrurile sunt atât de clare, ce explicaţii să mai dau eu şi ce cuvinte să mai adaug, ca să fac mai înţeleasă semnificaţia celor spuse de Avraam? El îşi rosteşte cuvântul ca un vizionar, care desluşeşte în luminosul viitor chipul acelui Drept care înviază din morţi – după ce oamenii Îl uciseseră din necredinţă şi Căruia, aşa înviat, mulţi oameni nu I-au dat crezare nici atunci şi mulţi nu cred în El nici astăzi. Dar osânda este a celor ce nu cred! (Marcu 16, 16).

Noi, creştinii, suntem convinşi că Mântuitorul a spus această parabolă ca să-i înveţe pe ucenici şi pe noi toţi că, pentru a ne convinge de răsplata faptelor noastre după moarte, nu este nevoie să vie cineva din morţi ca să ne spună ce osândă ne aşteaptă. Noi avem încredinţarea chiar a Fiului lui Dumnezeu, rostită prin graiul Sfântului Evanghelist Ioan: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă“ (5, 24).

Şi încă ceva; ascultând această parabolă şi meditând asupra ei, să nu rămânem cu părerea că toţi săracii trebuie să meargă în sânul lui Avraam, iar toţi bogaţii să se cufunde în adâncurile iadului. Nu! Căci sunt săraci care nu vor câştiga acest „sân cald“, pentru că sărăcia lor vine de la viciu sau de la lene (I Corinteni 6, 9-10). Sărăcia nu este o virtute şi nici bogăţia un păcat, ci modul de utilizare. Faţă de aceştia, Sfânta Biserică ne îndeamnă „să potrivim leacul după durerea lui“. Căci nu poţi da unui leneş mâncare, dacă nu munceşte, ci vom îndrepta milostenia noastră în acea latură a sufetului său, care să-l vindece de patima lenei şi a viciului. De asemeni, sunt bogaţi care au folosit cu rost şi cu socoteală avutul lor în fapte de milostenie şi şi-au câştigat astfel cununa muceniciei… Este deci drept cuvântul Sfântului Apostol Iacob, că „judecata e fără milă pentru cel ce n-a făcut milă“ (2, 13), iar Sfântul Apostol Petru scrie: „dragostea acoperă mulţime de păcate“ (I Petru 4, 8).