Gânduri și rostiri – Iubirea niciodată nu cade!

Mântuitorul, în activitatea Sa, insistă să pună în evidenţă faptul că omul trebuie să-şi ofere, fără rezerve, dragostea sa către Dumnezeu şi către aproapele: pe Dumnezeu să-l iubească „din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul“, adică să ofere o iubire fără rezerve şi fără viclenie. Cât despre aproapele, iubirea pe care trebuie să i-o dea omul, este pe măsura iubirii pe care oricine o are pentru propria lui persoană: „pe aproapele să-l iubeşti ca pe tine însuţi“ (Luca 10, 27).

Stând pironit pe crucea Golgotei, ca să Se aducă jertfă pentru mântuirea neamului omenesc, Domnul Iisus Hristos a întărit cu propriul Său glas cea mai dumnezeiască, cea mai rară şi cea mai covârşitoare dintre învăţăturile Sale: iubirea de toţi, iubirea de duşmani. A spus şi mai înainte ucenicilor şi lumii care Îl asculta în linişte şi cu încredere, că ei trebuie să fie iubitori de vrăjmaşi, să binecuvânteze pe cei care îi blesteamă, să facă bine celor care le fac rău (Matei 5, 44). Acum însă, acolo pe Golgota, Iisus avea în faţă alţi oameni, nişte oameni tulburaţi, care se istoveau să-L omoare, în timp ce gloata din jur fremăta de nerăbdare să vadă sfârşitul… Iisus îi iubea pe toţi, de aceea, ca Fiu al Iubirii, din adâncul întristatului Său suflet, ca un oftat de uşurare, a lăsat să-i picure de pe buze aceste cuvinte de neuitat: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!“ (Luca 23, 34).

Nimeni, niciodată până la Iisus, n-a mai rostit asemenea cuvinte! Niciodată, de când trăiesc oamenii pe pământ şi de când se închină, nu s-a înălţat la cer o rugă mai dumnezeiască decât aceasta. Nu era ruga unui om, omul cu greu concepe asemenea lucru, ci era ruga unui Dumnezeu către Dumnezeu. Era cuvântul iubirii, era ruga dragostei, era mesajul păcii, al păcii prin iubirea de oameni.

Cei care au trăit înainte de Hristos n-au ştiut ce este iubirea. Lumea Veche cunoştea patima pentru desfrâu, cunoştea prietenia pentru prieteni, dreptatea pentru cetăţean şi admitea ospitalitatea pentru străini. Cei vechi adăposteau pe sărmani, îngrijeau pe bolnavi, mângâiau cu vorbe frumoase pe cei ce sufereau. Dar ei n-au trăit iubirea, iubirea care pătimeşte şi se dăruie, iubirea de cei părăsiţi, de cei de rând, de cei călcaţi în picioare, iubirea de cei blestemaţi şi daţi uitării. Ei nu ştiau ce este iubirea de oricine, iubirea care nu face deosebire între alb şi negru, între tâlhar şi înţelept, între frate şi duşman. În lumea antică a înţelepţilor şi a eroilor, nimeni n-a vorbit despre iubirea care nimiceşte ura şi-i ia locul, nimeni n-a iubit pe nenorocitul păcătos, nimeni n-a iubit pe neprieten… Această iubire aprigă, neînduplecată, credincioasă, această iubire care se dăruie, este măreţia, este noutatea lui Iisus Hristos: o iubire măreaţă, nouă şi veşnică!

În această iubire pe care Iisus a oferit-o lumii şi pe care ne-a cerut-o să o trăim şi noi – iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele – stă cheia împărăţiei cerurilor, adică garanţia unei vieţi fericite pe pământ şi a unei vieţi veşnice în cer. De aceea, când învăţătorul de lege l-a întrebat pe Iisus: „Învăţătorule, ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci?“ (Luca 10, 25), Iisus i-a răspuns fără ocol, direct, categoric şi convingător: să iubeşti pe Dumnezeu, să iubeşti pe om! Să închidem, adică, şi să contopim în inima noastră şi cerul şi pământul. Dacă socotim că acest lucru nu-i cu putinţă, nădejdea mântuirii este zadarnică. Dacă ne lipsim de iubire, fericirea a plecat de la noi! Dacă ni se pare că iubirea nu poate fi împlinită, speranţa mântuirii noastre o ţesem din zădărnicii…

Până la Iisus, omul se iubise pe sine şi urâse pe cel care-i era potrivnic. Pentru el, aproapele – dacă nu-i era tată, frate sau prieten de petreceri – nu însemna nimic. Pentru omul viitor însă, pentru omul nou al Evangheliei, iubirea capătă alt înţeles. Din cuvinte simple, neînflorite, uşor de priceput, lipsite de filosofie, Iisus alcătuieşte, catehismul noului neam, al neamului de sfinţi, neamul oamenilor adevăraţi, care seamănă cu Dumnezeu: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti vrăjmaşul tău; dar Eu vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri… Fiţi voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este“ (Matei 5, 43-45, 48).

Ni se cere, deci, să iubim! Ni se pune în faţă exemplul celei mai desăvârşite iubiri, dragostea Tatălui ceresc, şi ni se cere să dăm şi noi o iubire în măsură asemănătoare: nefăţarnică, deplină şi totală…

Statornicind această lege a iubirii, Mântuitorul a răsturnat legăturile dintre oameni. Prin aceasta omul devine altul, şi viaţa lui este alta… Dacă viaţa cotidiană anterioară naşterii Mântuitorului Iisus Hristos era înjghebată numai din fapte rele şi deznădejde, viaţa cea nouă trebuie să fie diferită. În ea trebuie să se zămislească bunătate şi mângâiere. Pentru întâia oară, fericirea va fi a omului! Aici pe pământ va începe împărăţia cerurilor. Vom regăsi pentru totdeauna raiul pe care părinţii noştri l-au pierdut din pricina neascultării. Raiul cel din Eden era iubirea dintre Dumnezeu şi om. Noul Rai pământesc, Paradisul creştin, cucerit a doua oară şi după care sufletul a jinduit cu ardoare, este iubirea fiecărui om pentru toţi ceilalţi oameni, este iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Mântuitorul Hristos aduce pe Adam cel nou – pe omul creştin – la porţile acestui Paradis şi-i arată cum să intre, ca să nu mai iasă niciodată!

Dar sunt şi primejdii, sunt spini, sunt ciulini şi sunt curse! Căci fiecare om este ispitit de un povăţuitor al urii, înarmat cu toate instrumentele de distrugere a vieţii şi a frumuseţilor ei. Samarineanul milostiv din parabolă, care leagă la răspântii rănile celor chinuiţi, a devenit ceva rar şi luat în zeflemea. Maria din Betania, sora lui Lazăr, a cărei inimă ardea de dragoste pentru Stăpânul Hristos, nu-şi mai găseşte azi urmaşe devotate. Banul văduvei a ieşit complet din circulaţia valorilor morale… Drumurile Bisericii sunt azi tot mai rare, iar valorile evanghelice desconsiderate… În schimb, pe toate drumurile vieţii se întâlnesc atâtea forme ale urii! E ură în complicitate cu un individ incorect şi dezordonat, e ură în neîngrijirea unui bolnav, e ură în neîndrumarea unui om care a greşit din neştiinţă, e ură în afişarea sfidătoare a luxului, e ură în orice fel de risipă de bunuri, e ură în orice egoism care nesocoteşte o solidaritate sinceră şi activă cu aproapele… Este ură în orice abuz care vatămă sănătatea trupului şi a sufletului, e ură în lene, în vicii şi în ambiţii nejustificate… E ură în nebuneasca întrecere de a născoci arme cât mai ucigătoare…

În toate aceste manifestări ale sufletului omenesc este ură, pentru că ele sunt în opoziţie cu tot ceea ce ne oferă – duios şi sublim – iubirea creştină! Acea iubire care îndelung rabdă, care se milostiveşte, care nu pizmuieşte, care nu se trufeşte, care nu se poartă cu necuviinţă, care nu caută ale sale, care nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Acea iubire care pe toate le suferă, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă…

Omul poate să grăiască în toate limbile omeneşti şi îngereşti, poate să aibă darul profeţiei, poate să stăpânească toate tainele şi toate ştiinţele, poate să aibă credinţă încât să mute şi munţii din loc, poate să-şi împartă toată averea săracilor, poate să-şi ardă chiar trupul său… Toate aceste daruri şi virtuţi însă, n-au decât valoarea aramei sunătoare şi sunt fără nici un rod şi fără nici o frumuseţe, dacă nu sunt însufleţite de iubire, de acea voinţă permanentă a omului de a se jertfi pentru binele şi mântuirea semenului său, a aproapelui său!

Iubirea este răbdătoare, este mărinimoasă şi incapabilă să se răzbune sau să invidieze bunurile şi succesele aproapelui. Iubirea nu cunoaşte legea concurenţei, deşi ajută la stimularea virtuţii. Ea este bunăcuviinţă şi este dezinteresată, nu este agresivă, nici capricioasă… Iubirea nu poate suspecta şi nu calomniază: ea se gândeşte numai la bine şi este un izvor nesecat de optimism. Iubirea dezleagă toate tainele vieţii şi, din puţinele noastre cunoştinţe, ea încheagă, ca într-un bloc de marmură, adevărul că Dumnezeu a creat lumea din iubire, că a trimis pe Fiul Său Mântuitor lumii, din iubire pentru ea, şi că lumea nu va fi fericită în pelerinajul ei terestru, decât dacă se va lăsa cucerită de iubire, ca să rodească marile năzuinţe de pace şi de frăţietate… Aşa cum proclamă entuziastul apologet al iubirii – măreţul Apostol Pavel din Tars, „iubirea niciodată nu se trece“. Ea este sufletul credinţei şi puterea nădejdii. De ceea iubirea este mai mare şi decât credinţa şi decât nădejdea! (I Corinteni 13, 1-13).

Reduceri!