Din toată istoria vieţii pământene a Domnului Iisus Hristos, momentul cel mai îndurerat – dar şi cel mai divin şi mântuitor în acelaşi timp, este, fără îndoială, chinuitorul drum al Crucii. Drumul acesta al Golgotei, drumul calvarului, L-ar fi putut face Iisus în cu totul în alte condiţii. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El ar fi putut să cheme, spre luminarea slavei Sale, mai mult decât zeci de oştiri de îngeri şi arhangheli, ca să-I ducă, în triumf spre Golgota, Crucea chinuitoarelor Sale patimi şi jertfa Sa. Ar fi putut, astfel, să apară de la început într-un sublim nimb de glorie. Din pretoriul de judecată al procuratorului Ponţiu Pilat, unde se rostise neiertătoarea sentinţă a condamnării la moarte, şi până la locul răstignirii, Iisus ar fi putut să troneze pe nori de slavă, arătând, cu câteva clipe mai devreme, apariţia strălucitoarei lumini cu care S-a ridicat biruitor deasupra lespedei de pe mormânt, în dimineaţa Învierii.
Însă nu fusese condamnat Iisus – Împăratul slavei – , ci, cu sentinţa Lui, procuratorul trimisese la răstignire pe Iisus, fiul Fecioarei Maria şi al teslarului Iosif, pe Omul- Iisus, care rostise cuvinte „de hulă“, numindu-Se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. De aceea, Omul-Hristos trebuia să-Și ducă cu propriile Sale puteri Crucea osândirii, fără să jignească prin aceasta divinitatea Fiului lui Dumnezeu.
Şi astfel, sub apăsătoarea greutate a Crucii, cu puterile sleite, cu fruntea însângerată de spinii cununii, dar cu faţa înseninată de puterea jertfei, Iisus urca spre locul osândei şi odată cu El se urnea spre Golgota o ceată gălăgioasă, nerăbdătoare să vadă mai repede răstignirea, ca pe o clipă de adâncă desfătare.
În cărţile sfinte a rămas scris că Iisus a fost încovoiat de greutatea crucii şi de multe ori a poposit, odihnindu-Se. Dar, o dată, în acest greu drum al crucii, când era gata să iasă din Ierusalim, Iisus a căzut sub lemnul osândei, n-a mai putut să meargă şi a fost pus să-I ducă crucea un trecător, care se numea Simon Cirineanul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf.
Acest Simon Cirineanul a fost un om fericit, căci s-a învrednicit a duce crucea grea a lui Iisus, scutindu-L de chinuitorul drum al Patimilor. Am vrea şi noi, cei de azi, să avem fericitul moment de a duce crucea lui Iisus, dar acest lucru nu mai este cu putinţă, căci Iisus, în chip material, o singură dată şi-a dus crucea pe Golgota. Nouă, oamenilor, ne-a lăsat în schimb un testament izbăvitor, pe care, dacă-l împlinim, dobândim darurile mântuitoare ce decurg din jertfa lui Hristos. Ni-l aminteşte Evanghelia: „cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34).
Domnul Hristos ne-a lăsat dreptul de a duce crucea, dar aici numai este vorba de o cruce a lui Iisus, pe care El ne invită să i-o ducem până spre Golgota, ca Cirineanul, ci este vorba de o cruce a noastră, pe care s-o purtăm noi înşine, urmând pe Domnul, după ce ne-am pregătit mai întâi, lepădându-ne de noi înşine.
Ce înseamnă a ne lepăda de noi înşine şi care este crucea pe care s-o purtăm, pentru a putea să ne împărtăşim din darurile Domnului? Răspunsul este că nimeni dintre oameni, voind să-şi câştige părtăşia cu Hristos în eternitate, n-o poate face decât prin „sfânta frângere a inimii“, prin înfrânarea trufiei sau a orgoliului şi prin cultivarea umilinţei. Aşa începe lepădarea de sine. Prin „sfânta frângere a inimii“ se surpă orgoliul sau trufia, se stinge fumul slavei deşarte. Prin lepădarea de sine, inima se descătuşează de patimi şi devine asemănătoare cu acea „inimă înfrântă şi smerită“, despre care cu atâta umilinţă vorbeşte psalmistul David în cunoscutul său Psalm 50, 17. Smerenia aduce după ea înfrângerea inimii şi lepădarea de sine. Smerenia duce fiinţa omului la acea simplitate a firii, la acea „strălucire cu duhul“, când omul poate să primească în chilia inimii sale pe mult doritul Iisus. Când inima omului este zdrobită cu desăvârşire, adică purificată şi smerită, atunci lumea toată este pentru om o sarcină amară. Prin lume înţelegem aici ispita. Cu o putere dârză, seducătoare, ispita îl cheamă pe om şi nu-i poate rezista decât acela care şi-a frânt inima – smerindu-se, şi care a început să se lepede de sine şi de lume.
Ca să se poată lepăda de sine omul trebuie – tot prin smerenie – să stingă în sufletul lui văpaia orgoliului, a trufiei sau a mândriei. Căci orgoliul este păcat diavolesc, este păcatul lui Lucifer, care separă şi depărtează pe om de Dumnezeu. Orgoliul este răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, când omul trufaş se socoteşte pe sine valoarea absolută, care n-are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Orgoliul devine astfel negarea religiei, a legăturii vitale dintre om şi Dumnezeu. El exclude sentimentul evlaviei, care este un sentiment al respectului, al supunerii şi al adorării lui Dumnezeu.
Opusul orgoliului este smerenia şi ea este de fapt singura şi cea mai mare putere a omului pe pământ. Smerenia sau umilinţa este condiţia primă a vieţii religioase. Însuşi Iisus a spus: „cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa“ (Luca 18, 14). Puterea cea mare a smereniei nu stă nici în om, nici în lume, ci în harul divin care se adaugă sufletului smerit, pentru a îndura orice năvală a răului, orice vrăjmăşie, până la biruinţa asupra morţii. Umilinţa creştină este poarta deschisă a sufletului către Iisus Hristos. Imaginea ei adevărată este îngenuncherea lângă crucea lui Hristos. Când omul a realizat smerenia, el a reuşit de fapt să se lepede de sine. Acum el poate să-şi ia crucea şi să urmeze Domnului Hristos!
O carte cu cuprins creştin intitulată „Urmarea lui Hristos“, vorbind despre nevoia de a iubi pe Iisus mai mult decât orice în lume, zice: „A fi fără Hristos este iad nesuferit, iar a fi cu Hristos este rai desfătător“. Raiul acesta desfătător, după care aleargă şi pentru care se nevoiesc adevăraţii creştini ai tuturor timpurilor, se numeşte pacea sufletului sau liniştea sufletului. Pacea sufletului este culmea vieţii duhovniceşti, este tronul din suflet al lui Hristos. Chinurile ajungerii până la pacea sufletului durează cât o viaţă de om, iar cucerirea ei nu se realizează decât prin acceptarea durerii, prin suferinţă. Este ceva care seamănă cu chinurile din drumul crucii la Hristos… Omul să nu se plângă că, voind, nu poate suporta suferinţe ca acelea ale Domnului. În îndurarea suferinţelor pentru Hristos, omul nu este singur. Puterile lui sunt sporite şi întărite în chip miraculos de energia harului dumnezeiesc. Căci nu există durere în lume, oricât de grea, care să nu se poată îndura, când harul a fost dobândit colaborator al omului. Suferinţele martirilor ar fi fost cu totul neînţelese, dacă le-am dezbrăca de puterea divină a credinţei. Singur faptul că suferinţa ta seamănă cu suferinţa lui Hristos, dă sufletului o trăire şi o mângâiere fără margini. Căci atunci nu eşti singur în suferinţă, ci eşti ca tâlharul răstignit alături de Mântuitorul lumii pe Golgota… Răsplata supremă este cerească: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai“ (Luca 23, 43). Drumul acesta al suferinţei creştinului este drumul Crucii lui Hristos. Este drumul răbdării, al îndurării necazurilor pentru adevărul şi dreptatea divină. Aceasta este Crucea! Este ceva care seamănă cu ceea ce zice sfântul Pavel: „Eu port pe trupul Meu rănile lui Hristos“ (Galateni 6, 17).
Este aspru cuvântul acesta: Ia-ţi crucea şi urmează lui Hristos! Dar mult mai aspru este să auzi în ziua judecăţii din urmă: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic“ (Matei 25, 41). Această cumplită cumpănă în care se află omul, de a alege între pedeapsa veşnică şi necazurile îndurate în această lume trecătoare, este de natură să determine pe om la îndurarea crucii. Căci mai bucuros suporţi chinul unei vieţi de om, decât veşnicia iadului. Cine caută cu orice preţ să scape de necazurile pământului, acela se îndoieşte sau nu crede în realitatea vieţii de după moarte. Cine crede însă în realitatea judecăţii din urmă ca într-o supremă realitate de neînlăturat, acela e dispus să îndure orice chin, în crâmpeiul vieţii lui pământene. Căci în crucea lui Hristos stă tot înţelesul acestei vieţi de durere şi necazuri.
Arunci pe oameni în valurile mărilor: cel care nu ştie să înoate, se va duce la fund; cel care ştie, se va păstra la suprafaţă, prin sforţarea continuă a înotului. O mare de dureri şi necazuri este viaţa. Şi valurile ei le va străbate biruitor, de la ţărmul naşterii până la ţărmul morţii, numai cel care va şti să înoate după disciplina răbdării creştine. Răbdarea patimilor este sporul desăvârşirii creştine.
Când vom ajunge ca amarul patimilor pentru Hristos să ni se pară dulce, atunci am aflat raiul pe pământ. Atunci vom fi cu Hristos sub aceeaşi cruce a durerii. Dumnezeu ne ajută să-L putem urma, căci „a fi fără Hristos este iad nesuferit, iar a fi cu Hristos este rai desfătător“.
