Cred că nu este nimeni care să nu fi luat parte la un cortegiu mortuar, mergând să petreacă la locul de veci părinţi, sau fraţi, sau soţi, fii sau fiice şi prieteni. Este un sentiment de compasiune şi de regret. Cine nu deplânge moartea celor dragi? Despărţirea este dureroasă, iar moartea nu te poate lăsa nepăsător… Să ne închipuim o femeie văduvă, care-şi ducea la groapă pe unicul său fiu. Imaginea este atât de zguduitoare, atât de înduioşătoare şi plină de omenesc, încât nu ţi-o poţi trece pe dinaintea ochilor, fără să nu te cutremure suspinul şi durerea. Cortegiul de-abia înainta şi erau toţi copleşiţi de întristare. Femei multe, îndoliate, rude de-aproape, prieteni, toţi sufereau, deplângând moartea atât de neaşteptată. Bărbaţii privesc grav în pământ şi-şi potrivesc paşii după ritmul interior al durerii. Cei mai bătrâni clătinau agale capul şi repetau în minte un uşurător „Dumnezeu să-l ierte“.
Dar mama? Mama îşi frângea mâinile şi îşi frământa trupul. Din ochi i se revarsă şiroaiele durerii, iar sub bărbie i se înnodau lacrimi fără număr. Mergea pe drumul cimitirului şi simţea cum i se pierde de sub ochi ultima nădejde. Feciorul va intra peste o clipă în groapă, iar ea va rămâne singură. Un tânăr cu firul vieţii rupt în două şi o mamă văduvă, singură în lume!
Cu acest tip de imagine, pe care am încercat să o reconstituim, s-au întâlnit ochii Mântuitorului la porţile cetăţii Nain. Descriind această întâmplare, Sfântul Evanghelist Luca zice că, „văzându-o Iisus, I S-a făcut milă de ea“ şi, ca s-o ajute, i-a înviat fiul şi i l-a dat în seamă.
Trei asemenea minuni a făcut Iisus, înviind pe fiica lui Iair, pe prietenul Lazăr din Betania, şi acum pe fiul văduvei din Nain, fără a mai pomeni de minunea propriei Sale Învieri din morţi.
Moartea este un fenomen universal, de care natura umană nu este scutită. După învăţătura descoperită de Domnul Iisus, moartea a intrat în lume în urma păcatului strămoşesc, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea“ (5, 12). Astfel, de-a lungul atâtor veacuri, ca o văpaie care arde fără milă, păcatul a desfigurat chipul omului şi, cu toate eforturile făcute, omul n-a putut să se smulgă din strâmtoarea nemilosului flagel. În sfârşit, la sorocul plinirii vremii, păcatul a fost biruit, iar moartea a fost înfrântă… Domnul Hristos a scos pe om din hotarul morţii şi l-a dus pe Golgota, unde omul şi-a găsit izbăvirea, la picioarele Crucii lui Hristos…
Deci, moartea a intrat în lume prin păcat! Dar ce este păcatul? Ce forţă este aceasta care rupe rânduiala firii? După învăţătura Bisericii, păcatul este călcarea voii lui Dumnezeu sau neîmplinirea poruncilor impuse de legea dumnezeiască. Sfântul Ioan Teologul zice că „păcatul este fărădelegea“ (I Ioan 3, 4). Pentru un creştin, legea este exprimarea voinţei lui Dumnezeu, Care a rânduit totul numai spre fericirea făpturilor Sale. Această lege trebuie respectată. Legea divină pretinde ca omul să facă şi să săvârşească ce este bun şi drept şi să nu facă nimic rău şi nedrept. Însă, din sufletul omului, păcatul a crescut ca un rămuriş stufos. Prin gând şi dorinţă, prin cuvânt şi vorbire, prin faptă şi lucrare, necontenit, omul s-a făcut rob al păcatului. Dorinţe necurate, închipuiri şi amintiri păcătoase, grăiri înşelătoare prin cuvânt, clevetiri şi mărturii mincinoase, intrigi şi uneltiri, vicii degradante şi prăbuşiri în disperare, crime şi patimi fără număr. Păcatele grele şi nemiloase, care fac din sufletul omului un pustiu şi din trupul lui o ruină.
Este bine să ştim că păcatul nu s-a născut în hotarele lumii noastre pământene, ci s-a zămislit dincolo, în lumea duhurilor, unde îngerul purtător de lumină, Lucifer, momit de fumul slavei deşarte, a dezlănţuit împotriva Creatorului o nebună şi fără înţeles răzvrătire. Blestemat şi izgonit departe, în latura morţii, a urii şi a diperării, nefericitul trepăduş şi-a luat sinistra sarcină de a nimici opera Creatorului şi şi-a ales victima: omul, care va fi molipsit cu otrava păcatului. El l-a sfătuit rău pe strămoşul nostru, care a înfruntat voinţa divină şi a călcat legea Creatorului. De atunci a pătruns în lumea noastră păcatul – printr-un om, cum zice Sfântul Apostol Pavel, cu toate urmările lui grozave: mintea omului s-a întunecat, simţul s-a stins, voinţa i s-a încovoiat, puterea i-a dispărut şi toată făptura i s-a dat morţii.
Deci, plata păcatului a fost moartea, cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 23). Astfel, moartea a devenit cel din urmă vrăjmaş al omului, căci de moarte nimeni nu este scutit! Ea stăpâneşte pretutindeni. În bordeiul sărăcăcios şi pe jumătate dărăpănat, ca şi în palatul scânteietor de bogăţie poposesc sicrie. În mijlocul munţilor singuratici, ca şi pe văile îmbălsămate de parfumul florilor, moartea este prezentă. Pe drumuri, pe râuri şi pe mări, ea stă la pândă. Toate au soroace şi sfârşit, moartea nu are. Ea ocoleşte pe bătrân şi răpeşte pe cel tânăr. Lasă pruncul şi ia mama lui care-l alăptează. Înţeleptul moare, poate, chiar în clipa când descoperă taina care l-a chinuit o viaţă întreagă. Comandantul de oştire se pierde în ajunul bătăliei care trebuia să hotărască soarta patriei sale. Un călător, ce se întoarce dintr-o lungă cale, moare chiar când mai avea câţiva paşi până la casa părintească. Fără soroc, nemiloasă şi fără să aleagă, ea loveşte pe neaşteptate, ca hoţul ce vine noaptea, cu vreme şi fără vreme. Zadarnic se istoveşte ştiinţa medicală cu mijloacele şi cu meşteşugurile sale: puterea morţii e aceeaşi, silnică şi năpraznică…
Privind la toate acestea şi cugetând, cine nu se va întrista şi cine nu va striga cu cântarea bisericească: „Ce taină este aceasta pentru noi? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea?“ Întrebarea este grea şi anevoie de dezlegat. Creştinii însă ştiu, privind la Crucea şi la mormântul Domnului, că groapa care ne primeşte pe toţi nu mai este un hotar între fiinţă şi nefiinţă, ci este o punte între două vieţi. Căci moartea deschide drumul către gloria învierii.
Este adevărat că noi toţi, ca oameni, suntem cutremuraţi de groaza morţii, pentru că moartea ne seceră ca pe o iarbă, ne răpeşte bucuria de a gusta din plăcerile vieţii, ne smulge de la sânul mamelor şi din braţele părinteşti, frânge dulcea căldură a căminului familial, ne ia dintre prieteni şi dintre rudenii. Moartea este înfricoşătoare, pentru că, în urma ei, rămâne întunericul mormântului şi cutremurarea necunoscutului. Este deci firesc hohotul de plâns, este firească tânguirea cea de deasupra gropii, este de înţeles şuvoiul nesecat de lacrimi ce ni se înoadă sub bărbie. Cu adevărat deci, despărţirea sufletului de trup este o taină înfricoşătoare, căci sufletul se duce tânguindu-se, iar trupul se acoperă, fiind dat pământului. Vine însă Sfânta Biserică şi ne spulberă tristeţea, ne goneşte spaima, ne şterge curgerea lacrimilor şi ne redă nădejdea. De ce vă tânguiţi cu jale oamenilor – ne întreabă Biserica – de ce vă tulburaţi în deşert, căci moartea este odihnă pentru toţi, aşa precum am auzit glasul dreptului Iov, care zice: „odihnă-i omului murirea, căci într-însa-l-înfaşă Dumnezeu“ (Iov 3, 23). Înţeleptul Apostol Pavel a vestit lămurit mutarea la cele veşnice, învăţând pe toţi că morţii vor învia nestricaţi şi noi toţi ne vom schimba la porunca lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 4, 13-17).
Deci, Sfânta Biserică ne îndeamnă să trăim în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, garanţie fiind moartea şi învierea Domnului Hristos, Care are stăpânire şi peste cei morţi şi peste cei vii (Romani 14, 9). Ni se dă astfel făgăduinţa izbăvirii din moarte, în schimbul trăirii în Domnul, în schimbul trăirii după poruncile Domnului. Chezăşia izbăvirii noastre este fuga de păcat, de tot ceea ce întinează sufletul. Dacă este ceva care cu adevărat trebuie să ne înspăimânte în faţa morţii, este noianul păcatelor noastre, care atrag după ele osânda veşnică. Ideea aceasta de temelie a învăţăturii noastre creştine este preluată şi de poetul, care – înfiorat de taina morţii – se tânguie în versul lui atât de cunoscut: „nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei“.
Pe drumul ce duce spre cetatea Nainului, Domnul Iisus a întâlnit odată un cortegiu mortuar: o mamă, văduvă, împreună cu rudele şi prietenii, duceau la groapă pe unicul fiu, tânăr, nădejdea vieţii şi sprijinul bătrâneţilor ei… Nu interesează cine era mortul, nici nu trebuie să ştim câtă jale însoţea acest cortegiu. E de ajuns să ştim doar că cel purtat spre groapă era un om. Atât de omenească şi sfâşietoare în durerea ei era această imagine, încât Mântuitorul S-a înduioşat, aşa cum şi altă dată S-a înduioşat, când a plâns pentru moartea prietenului Lazăr, sau când a rostit: „Milă îmi este de popor“ (Marcu 8, 2). Acum, zice Sfânta Evanghelie, I S-a făcut milă şi l-a înviat pe tânărul care murise…
În adevăr, I S-a făcut milă, dar nu numai de îndurerata mamă, ci şi de întregul cortegiu. Două sentimente deosebite dominau această mulţime întristată: mama era disperată că-şi pierde pe unicul ei fiu, iar rudele şi prietenii erau deznădăjduiţi că-şi duc la groapă pe cel drag şi apropiat al lor.
Iisus l-a înviat pe acest tânăr din milă şi din dragoste pentru făptura pierdută. Prin această minune a Sa, Domnul Hristos a vrut să le arate oamenilor că, dacă – în mod firesc – omul trebuie să moară, prin aceasta el nu piere definitiv, pentru că însăşi moartea nu mai este eternă.
În chipul acesta, învierea tânărului din Nain, ca şi învierea lui Lazăr, ca şi învierea fiicei lui Iair, şi – ca şi învierea din morţi a Domnului Hristos, s-au făcut prag al mântuirii noastre şi început al învierii celei de obşte… Aceasta este credinţa noastră, a tuturor creştinilor, care trăim şi murim întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Cuvant despre Cer
Daruri cu tâlc
