Gânduri și rostiri – Popasul din Betania

 

 

Ca un omagiu adus urmaşilor, Domnului Hristos a pus ca mijlocitoare între fiii Bisericii şi Fiul lui Dumnezeu pe smerita fecioară Maria, născută în Nazaretul Galileii, din părinţii Ioachim şi Ana, care – singură dintre toate – a împreunat în fiinţa ei cele două supreme desăvârşiri feminine: Fecioara şi Mama. Şi care, numai ea singură, a pătimit pentru noi din înstelata noapte a Betleemului până în cealaltă noapte întunecată a Golgotei. În cinstea acestei Fecioare şi spre lauda Sfintei Mame a lui Hristos, a rânduit Biserica sărbătoarea Naştereii Maicii Domnului sau Sfântă–Maria Mică. E ziua naşterii Fecioarei Maria, când dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana „s–au izbăvit din defăimarea nenaşterii de fii“, iar Adam şi Eva, adică întregul neam omenesc – cum cântă Biserica, s–au izbăvit din stricăciunea morţii prin naşterea ei.

La acest praznic al mângâierii duhovniceşti s–a rânduit a se citi Evanghelia Sfântului Luca – capitolele 10 şi 11 – unde se istoriseşte întâmplarea de la Betania, din casa prietenului Lazăr şi a surorilor sale Marta şi Maria. Scopul acestui text biblic, aşezat în miezul liturgic al Evangheliei, este de a arăta cum Creatorul a pus în sufletul femeii sentimentul adorării fără margini a lui Dumnezeu, prin alegerea „părţii celei bune“ – care este forţa iubirii lui Hristos. Această „parte bună“ şi-o alesese şi Fecioara, când, prin dăruire, consimţise ca în pântecele ei fecioresc să se zămislească Mântuitorul lumii.

Din exemplul dat astăzi de Sfânta Biserică trebuie să mai înţelegem că, după pilda Maicii Domnului şi a femeilor care L-au slujit pe Iisus, adică mironosiţele, tot sufletul creştin trebuie să-şi aleagă „partea cea bună“, pe care Mântuitorul a proclamat-o în popasul Său din Betania.

Obosit de cale şi de frământările nepotolite ale oamenilor, dar mânat de râvna izbăvitoarei Sale propovăduiri, Mântuitorul a poposit într-o zi, pentru câteva ceasuri, la casa prietenului Lazăr din Betania, ca oaspete ales al unei cucernice familii. O gospodărie de ţară cu înfăţişare blândă, în al cărei cuprins Iisus aducea cu Sine lumină şi linişte. În sufletele aprinse, în încăperile casei, domnea atmosfera unei prietenii respectuoase. Toţi ai casei se sileau să facă prietenului drag cât mai plăcute puţinele clipe ce le petrecea în sânul familiei.

Acum era momentul ca o bună gospodină să-şi arate toate însuşirile ei. După obicei, drumeţul trebuia întrebat dacă n-are nevoie de ceva: să se spele, să mănânce ceva sau să-şi odihnească trupul, până ce gospodina va pregăti ospăţul – mai îmbelşugat ca de obicei. Ea va pune pe masă mirodenii scumpe şi vase de preţ şi va scoate de la răcoare vinul cel mai vechi. Tot neastâmpărul creator al gazdei ospitaliere se poate face vădit acum.

Lazăr – gazda Domnului – avea două surori: pe Marta şi pe Maria. Harnică şi bună gospodină, Marta s-a apucat îndată să orânduiască masa şi n-avea decât un singur gând, ca Domnul să poată gusta din bucate cât mai alese şi cât mai întăritoare. Dar sunt atâtea lucruri de făcut şi simte că n-are spor. Fratele Lazăr întârzie să vină de la treburile lui, iar sora sa, Maria, nu se grăbeşte să-i vină în ajutor. O vede cum stă la picioarele Mântuitorului, smerită, ca într-o stare de încremeneală, din care nimic n-o poate smulge. Iisus vorbeşte şi ea parcă nu-L vede decât pe El şi nu ascultă decât cuvintele Lui. Nu bagă de seamă ce se petrece în jurul ei. Cuvintele Domnului îi picură pe inimă şi rămân închise acolo. Tulburată de fiorii credinţei şi robită de nădejdea nestinsă a Împărăţiei, ea plăteşte, cu sfioasă ascultare, birul către Cel ce cheamă lumea la mântuire. Încet, încet, din fire de lumină, se ţese în taină puntea care leagă două suflete: al Mântuitorului, Care învaţă, şi al Mariei care ascultă… O strigă Marta, o strigă şi fratele Lazăr, dar ea nu se urneşte din loc. Cum stă ţintuită la picioarele Domnului, ea ştie că Îl slujeşte şi ea pe Iisus: I-a dat sufletul, sufletul întreg, şi-şi dă seama că munca mâinilor sale ar fi acum nepotrivită şi fără rost. Ea Îl adoră pe Iisus şi nu se va mişca de lângă El, decât când va trebui să-I ungă trupul mort cu mirodeniile de îngropare…

Dar vremea trece, se apropie ora prânzului şi gospodina Marta e cuprinsă de spaimă că nu va fi totul gata. Cu lacrimi în ochi şi cu mustrare în glas, ea îndrăzneşte către oaspetele lor: „Doamne, sora mea m-a lăsat singură să slujesc, zi ei să-mi ajute!“… Mântuitorul trebuia să dea Martei un răspuns şi, cu multă înţelegere, zise: „Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe“… văd că eşti singură şi fără sprijin, ai cerut ajutorul Mariei, dar las-o pe ea… Ea face altceva, ea „şi-a ales partea cea bună“, pe care nu i-o va lua nimeni, dar care îţi trebuie şi ţie: este puterea sufletească de a birui toate piedicile şi greutăţile vieţii, putere pe care numai Eu ţi-o pot da şi ţi-o pot înmulţi, dacă eşti gata să-ţi frângi, ca Maria, genunchii la picioarele Mele şi să-ţi pleci urechile la auzul cuvintelor Mele… Trupul Meu n-are nevoie de hrană prea bogată, dar sufletul Meu este setos de toată iubirea voastră. Tu osteneşti rânduind un prânz cu mâncare îmbelşugată şi, prin acestea, vrei să-Mi araţi iubirea ta… E ceva vremelnic, pieritor şi tu nu te alegi decât cu grija şi cu oboseala. Dar Maria Mi-a dovedit cât Mă iubeşte, prin sufletul ei care arde de dorinţa mântuirii şi aceasta este ceva statornic, este „partea cea bună“ cu care va păşi în veşnicie şi care nu i se va lua niciodată…

Astfel va fi grăit Iisus către Marta, făcând-o să înţeleagă că omul trebuie să se îngrijească şi de trup, dar de suflet mai cu deosebire.

Întâmplarea aceasta, de la casa lui Lazăr din Betania, este plină de învăţăminte pentru noi, pentru creştinii de totdeauna şi de pretutindeni. Este o lecţie pilduitoare privind ţinuta creştinului adevărat, în dorinţa lui de a câştiga mântuirea. Pe vrednica Marta o lămureşte, o îndrumă, iar pe Maria o încurajează, pe când nouă ne dă povaţă că este necesar să echilibrăm trăirea noastră, statornicind o cumpănă dreaptă între viaţa trupului, cu nevoile lui, şi viaţa sufletului, cu aspiraţiile lui. Ca să împlinim cuvântul Scripturii, este vorba despre traiul în veşnicie, pe care omul şi-l asigură prin gustarea cuvintelor lui Dumnezeu.

De fapt Iisus n-o mustră pe Marta, ci o povăţuieşte ca, înainte de a se angaja în multele şi uneori măruntele griji ale vieţii, înainte de a intra în roboţeala care nu mântuie, ea să facă efortul de a-şi arăta întregi puterile sufletului. Cerând ajutorul lui Iisus, Marta şi-a deschis sufletul către Dumnezeu, de unde speră să ia limpeziri şi binecuvântare. Atunci, ca într-un revărsat de zori, inima ei s-a luminat şi cugetul i s-a înviorat. În acea clipă grijile i s-au uşurat, munca i-a devenit plăcută, iar în locul grabei, care o neliniştea, şi-a făcut loc răbdarea, care biruie în atâtea situaţii grele. Astfel, pentru Marta şi pentru noi toţi, care muncim cu sârguinţă, fiecare zi este o înfrângere a morţii şi o biruinţă a nemuririi, a trăirii în veşnicie. Încet, încet ne dăm seama că începem să cucerim „partea cea bună“, pe care şi-a ales-o Maria, şi care nu se va mai lua de la noi…

Cu asemenea limpeziri în suflet ne întrebăm: casa noastră creştină îl primeşte pe Domnul Hristos ca şi aceea din Betania? Se află înlăuntrul casei noastre vreun suflet deschis Evangheliei, ca acela al Mariei? Înainte de a pleca la îndeplinirea îndatoririlor vieţii, îngenunchem noi la picioarele Domnului să ne întărim puterile de lucru cu sfatul învăţăturii Sale? Ne alegem noi partea cea bună? Căci trebuie să ştim că, a urma fapta Mariei, nu însemna a sta cu mâinile în sân, în contemplare, adică a nu munci, ci înseamnă să sorbim toată puterea, tot avântul şi liniştea vieţii noastre de creştini din convorbirea tainică cu Mântuitorul, prin rugăciune şi prin citirea zilnică a Evangheliei, nemincinoasă, veşnic actuală şi nemuritoare. Adesea, de cele mai multe ori, noi plecăm la treabă singuri, ca Marta, fără aliatul cel nebiruit, care este Iisus Hristos. Şi după ce ne istovim, cădem deznădăjduiţi, fără câştig şi fără reuşită.

Toate praznicile Maicii Domnului sunt de fapt nişte sărbători ale femeii creştine şi tot atâtea prilejuri de a rosti drepte şi meritate elogii pentru acelea care stau de veghe lângă tezaurul credinţei. De aceea, la praznicul Naşterii Maicii Domnului, gândul urcă spre femeile creştine, fiinţe care şi-au zidit din inimi temple pentru Hristos, iar sufletul şi l-au aprins în vâlvătaia de dăruire pentru El… Pentru acelea care pe drumurile vieţii sunt căutătoare ale urmelor din Betania şi ale Maicii Domnului, iar lângă altare dau model de viaţă şi devotament pentru Hristos! Pentru cele care potolesc spaima şi necredinţa părinţilor, a soţilor lor, a fiilor, spunându-le despre mântuirea veşnică prin Iisus Hristos! Pentru femeile creştine, care îi învaţă pe copii adevărurile credinţei şi împrospătează în mintea lor imaginea de slavă a lui Hristos, fiind cele dintâi educatoare ale Bisericii! Educarea creştină a copiilor este o datorie maternă şi o lecţie de înaltă cuviinţă morală, iar atunci când ochii fiecăreia se vor stinge, graiul va amuţi, iar inima va înceta să mai bată, vlăstarele lor vor da mărturie viitorului, vor fi icoane vii ale educaţiei primite, vor fi prelungiri ale unor inimi calde, ecouri ale unor voci demne şi străluciri ale unor ochi plini de iubire curată.

Pentru toate care nu se lasă gârbovite de păcat! Pentru cele care nu sunt „biruite“ de frumuseţile vârstei, nici de povara anilor, la sorocul neschimbatei rânduieli a firii, rămânând cu sufletul curat, cald şi proaspăt!

Toate femeile, care au ales acest tip de conduită şi relaţie cu Dumnezeu şi cu aproapele, „au ales partea cea bună pe care nimeni nu le-o va lua“ şi vor primi răsplata bucuriei divine.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și