În acest post tematica duminicilor diferă, însă drumul spre marele praznic al Învierii este unul singur – credinţa.
În prima Duminică ne-am bucurat de restabilirea cultului icoanelor. Această Duminică este emblematică, deoarece aminteşte de Ortodoxie, de credinţa drept-măritoare şi de faptul că nu este suficient să ai râvnă, ci este nevoie şi de pricepere, şi, mai cu seamă, că nu este de ajuns să crezi tu despre tine că eşti credincios, ci este vital să fii ancorat în credinţa cea adevărată.
În cea de-a doua Duminică am participat la sărbătorirea Sfântului Grigorie Palama. Ne-am reamintit disputele sale teologice într-o lume în care raţionalitatea „lucidă“ era de fapt „oarbă“ la luciditatea luminii necreate.Practicanții rugăciunii inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul“ vedeau lumina necreată, comparând-o cu lumina Taborului. Sfântul, grec după nașterea trupească, a devenit după credinţă cetăţean ceresc, veghind din „sânurile Tatălui“ la liniştea şi ruga noastră, a tuturor creștinilor, pe care mulţi au vrut să ne-o fure din „raţionalism“, aşa cum îşi exprimau pompos ideologia.
În cea de-a treia Duminică ne-am odihnit sub umbra Crucii, amintindu-ne de „lepădarea de sine“. Greu este să te lepezi de tine, de sinele tău, de comoditățile tale, tu, cel mai iubit dintre pământeni. Pentru fiecare dintre noi această provocare ne răscolește mereu. Așadar, chestiunea „rămâne-n pronunţare“ sau, mai propriu zis, în cugetare întreaga viaţă.
Şi am ajuns la Duminica unui alt sfânt, care, dintr-un punct de vedere, seamănă cu noi cei de astăzi, având două nume: clasicul Ioan, dar şi cel care pare nume de familie – Scărarul. Privind aspectul onomastic, sfântul pare să fie din Moldova, unde multe persoane au primit nume de familie de la ocupaţiile lor sau ale înaintaşilor. Deşi locul naşterii sfântului nu este mioritic, adevărul despre numele său este cuprins în acelaşi „cerc concentric”. I se trage numele de la o „scară“, o scară a virtuţilor, asemănătoare unei scări fizice şi, totuşi, atât de diferită. O „Scară“ care nu stă la gura podului, ci a Cerului. O scară a urcărilor şi a căderilor, o scară ce sălăşluieşte într-o carte. O scară pe care o urci filă cu filă, treaptă spirituală cu treaptă. O scară a înălţărilor prin smerenie. Pare paradoxală această exprimare, dar, totuşi, în lumea paradoxurilor credinţei, unde antinomiile nu se exclud, este reală şi firească.
Poți urca, te poți înălța fără să fii robit de vanitate și sufocat de aerul înălțimilor, iar pentru a avea un ghid care să-și dea certitudinea unui marcaj corect al traselului ia Scara de la Sfântul Ioan Scărarul! O scară încercată de unii, abandonata de alţii…
Cu ani în urmă, pe scara blocului de garsoniere unde locuiam în Bucureşti, la punctul de evacuare a gunoiului de la etajul al IX-lea, am găsit „Scara“, această carte filocalică – volumul al IX-lea din Filocalia (desigur, este vorba doar de o simetrie întâmplătoare), tradusă de marele nostru teolog Dumitru Stăniloae şi apărută cu mari eforturi la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în „epoca de aur“ a comunismului, în care privirea trebuia ţinută doar în jos, iar întâlnirea cu divinul trebuia evitată cu desăvârşire, deoarece putea împiedica zelul revoluţionar. Probabil, în vremea aceea, sau poate mai târziu, cineva a luat sau a primit această carte, pe care, dacă o aveai, manifestai doar şi prin actul posesiei o formă de dizidenţă. După 1990 nonconformismul dizidenţei şi posibilitatea de a repeta nestingherit în public adeverbul de loc „jos“ căruia, anterior, românii nu-i putea da valoarea semantică sau mai bine zis politică din anii postrevolutionari, când puteau flutura stindardul libertăţii de exprimare ( în timp ce, în mod simetric, politicienii implementau autismul ca forma de protecție la zgomotul mulțimii), un vecin al meu a găsit „Scara“ nefolositoare în casa sa şi s-a lepădat de ea, probabil la curăţenia de primăvară. S-a întâmplat ca în istorisirea care povestește despre zestrea lăsată de un tată fiului său. Conform acesteia, un tată bogat avea un singur fiu. La moartea sa, în testament, a lăsat tuturor câte ceva, numai fiului său nu i-a lăsat decât o carte. Fiul cu tristeţe şi-a negat filiaţia, considerându-şi tatăl nedemn de a-i fi fost părinte. Moştenirea cea dorită o vedea în curtea altora. Se simțea năpăstuit de o mare nedreptate paternă. Totuși păstrat cartea, mai mult ca un semn al blestemului părintesc decât ca pe un dar. Ținea să aibă o probă solidă la Judecata de apoi. Dar, după ani, s-a hotărât să arunce inutilul obiect. Luând-o pentru prima dată din raft au căzut toate instrumentele financiare, lăsate de tată său pentru a duce o viaţă îndestulată în lumea aceasta. Descoperirea a fost importantă, însă tardivă. Termenele erau expirate.
Cam aşa s-a întâmplat şi cu proprietarul cărţii Sfântului Ioan Scărarul – „Scara“. A trimis la pieire o „Scară“ ce nu-l ajuta să urce mai repede la etajul al IX-lea, unde sălăşluia pentru o vreme.
Aşadar cărțile nu pier. Suntem trecători prin viaţa lor. Este păcat însă că trăim în preajma unor valori şi nu sorbim din ele. Să ai o asemenea comoară spirituală în casa şi să nu o deschizi?! Să păstrezi tabloidele şi să arunci cultura perenă, este o pierdere incomensurabilă pentru viaţa morală şi spirituală. Oricât de mic ar fi spațiul locativ, dacă te debarasezi de o asemenea comoară spirtuală sufletul devine și mai mic. De fapt, în generația lui “jos”, în care “Sus” este adesea ignorat nu ne mai miră nimic.
În acest context orice discurs despre cultură pare desuet. Nu trebuie ignorat însă, că, aflaltă în strânsă legătură cu noţiunea de cult, cultura poate fi o cale spre mântuire. Problema acută este aceea a accesului la valorile autentice. În societatea actuală omul citeşte din ce în ce mai puţin, dar vorbeşte din ce în ce mai mult. Un studiu sociologic afirma că o persoană emite într-o zi un număr de cuvinte care ar acoperi aproximativ 400 de pagini scrise. Poate că nu a citit 400 de pagini întreaga viaţă! Atunci, cum poate da consistenţă cuvântului şi exprimărilor sale?
Pecând de la această realitate trebuie să recunoaștem că situația nu este grozavă. Totuşi, nu este pierdut totul! Timp ar mai fi şi posibilitatea de a lua din experienţa altora, prin intermediul cititului, este o soluție înţeleaptă. O carte este tristă atunci când este ignorată. O carte nu poate grăi închisă fiind. Desigur, exceptând cărţile electronice care grăiesc singure, dar pentru cine are urechi să audă…
Lucrarea „Scara“ a Sfântului Ioan Scărarul grăiește de veacuri pentru noi și va grăi până la sfarșit. Este adevărat că nu reprezintă o lectură facilă. A fost ințial adresata monahilor și este un text în răspar cu apucăturile lumii. Le combate cu severitate. Aceste aspecte nu trebuie să sperie pe nimeni. Sarcina treptelor și sarcina lecturii pot fi susținute de un îndrumător. Acest sfat îl dă însăși Sfântul Ioan care spune:” toți care voim să ieșim din Egipt avem nevoie de un Moise”. Cu sprijin, sarcina urcușului va fi impărțită…și apoi fiecare treaptă este un prilej de contemplare și o busolă pentru ceea ce va urma. Te duce la descoperirea unei lumi spirituale, a unei comori inestimabile. Trebuie însă deschisă. Tocmai de aceea evit rezumarea conţinutului pentru a păstra curiozitatea propriilor descoperi. Iar dacă această “Scara” este prea grea, din alte motive decât anchilozarea spirituală, mai sunt și alte mijloace livrești de sprijin. Oricum, important este utilizăm în demersul nostru cât mai mult sursa.
Modul rezumativ, pe bază de comentarii făcute de alții, utilizat cu preponderenţă în predarea unor discipline umaniste, viciază nevoia acută de a citi izvorul. Comentariul, rezumatul poate fi util, dar el nu are apa pura a izvorului. Când consumi apă îmbuteliată, care, în cel mai fericit caz, este de la izvor, nu înseamnă că te-ai adăpat și răcorit la sursă.
Deşi pare anacronic, întoarcerea la citit este o cale de îmbunătăţire a vieţii spirituale. Este o întoarcere la limpezimea izvorului. Omul se înveşniceşte prin scris, dacă mesajul său este adresat veşniciei şi nu risipirii prezente, iar cititorul se înnobilează prin citit.
Este adevărat că suntem tentați, sau, uneori chiar determinați, să citim multe lucrări în care este “sacralizată“ fuga de Divnitatea, invocată fiind arta, însă, este vital să știm că literatura religioasă are pe lângă rolul spiritual și valențe culturale și artistice de netăgăduit, iar “Scara” este un exemlu concludent.
Sfântul Ioan poartă numele „Scării“ pentru că nu alcătuieşte o lucrare scrisă din cărţi. Sfântul împărtășește din darul său cultural şi religios tutuor căutătorilor spre Înălțimi. Nu toți suntem „alpinişti“ ai spiritului să putem urca la Gura Cerului fără trepte și locuri de odihnă. De aceea, Sfântul Ioan “ne înfățișează o scară întărită de la cele pământești la Sfânta Sfintelor și ni-l arată pe Dumnezeul iubirii rezemat în vârful ei”.
Rămâne de văzut dacă ne încumetăm să pășim pe treptele adresate nouă, celor care trăim în lume și dacă avem vitalitatea spirituală să trecem de la lectură la acțiune.
