Schimbarea la faţă devine peste timp un moment al istoriei sfinte, al întâlnirii sinergice dintre firea umană şi divinitate, firi contopite, fără împărţire sau despărţire, în persoana Mântuitorului Hristos; dar şi un deziderat al omului, aflat într-o permanentă dorinţă de schimbare în bine.

Sfânta Scriptură, în Sfânta Evanghelie de la Matei (17, 1-8), istoriseşte despre acest eveniment istoric, lăsând omenirii un ţel de atins – drumul spre iluminare al sufletului.

Este greu de pătruns raţional momentul acesta al Schimbării la faţă a Domnului, căci trebuie să vorbeşti despre lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi pe care omul nu le poate cuprinde cu mintea. Sunt lucruri grele, care, doar cu curajul inimii şi cu nădejdea luminării de sus a minţii, pot fi abordate. Dar mesajul acestei sărbători trebuie ascultat cu inima, aşa cum spunea proorocul Ieremia: „iar acum mă adresez inimilor voastre, ca să ascultaţi şi să înţelegeţi…“ ( ? 1, 7-9).

Minunea Schimbării la faţă s-a petrecut pe înălţimi muntoase, care, după mărturia Sfântului Chiril al Ierusalimului, este Muntele Tabor, loc liniştit, departe de tumultul lumii, prielnic pentru rugăciune şi pentru convorbire cu Făcătorul tuturor. Toate marile arătări ale lui Dumnezeu în vechime, s-au făcut la loc înalt, pe munte, în loc sfinţit de prezenţa lui Dumnezeu, pe care piciorul omului nici nu trebuia să-l atingă.

Minunea petrecută pe Tabor este urmarea rugăciunii pe care Iisus o face singur (Luca 9, 28). Sfinţii Evanghelişti nu spun nimic despre conţinutul acestei rugăciuni, ci arată numai efectele ei: Iisus era transfigurat, chipul feţii Sale strălucea ca soarele, iar hainele erau albe ca lumina. Prin forţa imensă a rugăciunii, Dumnezeirea, care sălăşluia în fiinţa divino-umană a Domnului, luminase şi inundase fiinţa Sa cu razele luminii celei necreate, albind până şi faţa şi hainele lui Iisus, strălucind ca fulgerul – cum zice cântarea bisericească.

Dar slava Taborului trebuia văzută de martori!

O minune mare ca aceasta, cea mai mare dacă putem spune astfel, nu putea să aibă un singur martor. De aceea au fost luaţi trei şi încă cei mai aleşi: Petru – întâiul după puterea credinţei, Ioan – cel dintâi după puterea dragostei lui pentru Hristos şi Iacob – cel dintâi şi el, după răbdare şi cununa muceniciei (Matei 16, 16-19; Ioan 21, 20; Fapte 12, 2). Martorii minunii trebuiau să aibă o putere deosebită pentru o adâncă contemplare duhovnicească.

Dar martorii aduşi de pe pământ, adică cei trei apostoli, erau într-o letargică somnolenţă (Luca 9, 32). Atunci, prin puterea aceleiaşi rugăciuni a lui Hristos, au fost chemaţi alţi martori, din cealaltă lume, ca să vadă slava lui Hristos, să cunoască în trup pe Acela, pe Care toţi drepţii şi proorocii Vechiului Testament au dorit să-L vadă şi nu L-au văzut. Deci, s-au arătat pe Tabor Moise şi Ilie, vorbind cu Iisus! De ce Moise şi de ce Ilie? Moise venea ca întemeietor al Vechiului Testament, ca să se înfăţişeze înaintea începătorului şi întemeietorului Noului Testament, Care era Hristos, iar Ilie, cel mai însemnat dintre prooroci, venea înaintea Aceluia în Care se împlineanu acum toate proorociile. Legea şi proorocii erau de faţă! Era o dreaptă răsplată pentru legiuitorul din Sinai şi pentru pustnicul din munţii Carmelului, răsplătire pe care Iisus o dădea celor mai mari dintre înaintemergătorii şi prevestitorii Săi. Deci, pe Tabor s-a împlinit dorinţa celor doi mari bărbaţi de a vedea pe Dumnezeu faţă către faţă, de a vedea pe Acela Care este „strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui“ (Evrei 1, 3) şi de a sta de vorbă cu El în mod nemijlocit…

Puterea minunii de pe Tabor s-a răsfrânt şi asupra celor trei apostoli, care veniseră ca martori ai lumii pământene, dar care, acum, erau îngreuiaţi de somn. Belşugul de lumină supracerească pătrunse şi în ochii lor închişi şi ucenicii se treziseră uimiţi, ca să se cufunde într-o şi mai mare uimire: Învăţătorul lor şedea în lumina slavei Sale, convorbind cu Moise şi Ilie, şi totul împrejur era plin de lumină, de slavă şi de fericire. Cei trei ucenici martori ai minunii erau cutremuraţi, plini de uimire şi tulburaţi, încât nu ştiau nici ce să mai zică, nici ce să mai facă (Marcu 9, 6). Doar Petru a prins glas şi a făcut cunoscută propunerea de a construi trei colibe, constatând că le este bine acolo. Dar el grăia acestea cu inima, nu cu mintea, grăia după imboldul simţurilor, fără a se apleca asupra profunzimii cuvântului rostit (Luca 9, 33). De fapt, Petru spunea acestea din dragostea pentru Învăţătorul său şi din dorinţa de a fi pururea cu Iisus în împărăţia luminii şi a slavei Sale. Petru credea că această fericire a Taborului avea să dureze deapururi şi nu-şi dădea seama că este ceva vremelnic. Rămânând acolo, Domnul Hristos nu-şi mai putea îndeplini opera Sa mântuitoare.

Şi astfel, lui Petru şi celorlalţi doi ucenici li s-a oferit şi prilejul fericit de a auzi, pentru a doua oară, glasul din cer, care Îl proslăvea pe Iisus şi-L consacra ca Fiu al lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi“. Cu aceasta se încheie minunea transfigurării de pe Tabor… Iisus era acum singur şi, luându-Și ucenicii, îi îndemna, zicând: „nu vă temeţi, sculaţi-vă şi să mergem“ (Matei 17, 5, 7).

Schimbarea la faţă a Domnului Hristos este una din cele frumoase privelişti biblice din câte poate vedea şi gusta duhul şi inima noastră. O privelişte de care nu te-ai mai despărţi şi unde ai vrea să rămâi deapururi. Ce poate fi mai măreţ, mai îmbietor, decât să vezi pe Iisus rugându-Se, cu chipul schimbat, cu îmbrăcămintea albă, strălucitoare… Să vezi pe Iisus vorbind cu dătătorul de Lege, Moise, şi cu proorocul Ilie, prinşi în aceeaşi lumină şi ei… Şi să auzi rostirile apostolului Petru: „Doamne, este bine să stăm aici… să ne facem nişte sălaşuri…“ Şi încă, să vezi pe cei trei apostoli, martori ai minunii, stând în contemplare, privind pururi slava lui Hristos cea neschimbată… Ce fericire, să vezi cu bucurie nemărturisită lumina cea necreată a Taborului, de care să nu te mai poţi sătura… Căci lumina Taborului este faţa nevăzută a Dumnezeirii, după care doresc şi pe care o văd numai sfinţii, prin rugăciune neîncetată, prin uitarea de sine şi prin exerciţiul greu al ascezei, al ostenelilor trupului…

Aşa se explică de ce toate imnele, toate cântările pe care Biserica le închină în slujbele ei acestui mare praznic al Schimbării la faţă, sunt o neîncetată chemare, un insistent îndemn către noi credincioşii, de a ne pregăti pentru dumnezeiasca suire în muntele cel sfânt al Domnului, ca să vedem slava Schimbării Lui la faţă… să vedem lumina slavei lui Hristos, cea neschimbată, care străluceşte mai luminos decât soarele…

Desigur, nu vom rămâne surzi la aceste sfinte şi mântuitoare chemări, nici nu vom lăsa Biserica să ne strige în zadar, iar noi să mergem pe povârniş în jos, în loc să ne urcăm pe culmi, în dumnezeiasca suire pe muntele slavei?

De aceea, va trebui să privim cu alţi ochi şi să înţelegem cu alte judecăţi toate câte s-au întâmplat în muntele Taborului, ca şi CHEMARE pe care ne-o face Biserica, de a ne sui în muntele Domnului! Trebuie să înţelegem că şi acum, ca şi totdeauna, Biserica ne cheamă şi ne îndeamnă să realizăm propria noastră schimbare la faţă, schimbare care nu se face după vreun model omenesc oarecare, ci după chipul schimbării la faţă a Domnului Hristos. Căci chipul viitoarei noastre schimbări nu-l putem vedea decât în persoana lui Iisus. Este vorba, deci, de o chemare tainică şi de o suire duhovnicească în Taborul credinţei – care este Biserica – spre a ne îndulci de măreţia slavei cereşti…

Viaţa creştină este o permanenţă conlucrare între Dumnezeu şi om, în vederea atingerii scopului suprem, care este mântuirea sufletului şi, mai mult, câştigarea sfinţeniei. Fără această îmbinare de har ce vine de sus şi râvnă duhovnicească ce se ridică de jos, viaţa creştină – şi chiar religia creştină – nu s-ar putea concepe. Noi ştim că Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe om şi lumea – adică făptura – să-i dea viaţă, şi încă din belşug (Ioan 10, 10). Însă omul, cu propriile sale forţe, nu s-a putut nici ridica din starea de păcat, nici să realizeze mântuirea sau îndumnezeirea sa. Acest lucru se realizează numai când voinţa liberă a omului se hotărăşte a conlucra cu Dumnezeu. Fără voinţa proprie, nimeni nu se mântuieşte, nici nu se sfinţeşte, nici nu se îndumnezeieşte… Forţa intimă cu care împingem voinţa noastră spre unirea cu cerul, spre reintegrarea în raiul pierdut, o primim prin conlucrare cu harul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să uităm nici o clipă că rostul nostru pe acest pământ este să săvârşim fapta bună, să cultivăm virtutea, să ne răcorim sufletul cu ploaia harului şi să luăm cu râvnă împărăţia cerului, să participăm, adică, la lumina divină, la lumina taborică, sau – cum zice Sfântul Apostol Petru, să participăm la natura divină (II Petru 1, 4). Este o lucrare eroică a voinţei nostre, care purifică şi duce la desăvârşire fiinţa omenească, spre a putea primi cununa mântuirii, cununa sfinţeniei… Calea care ne duce la lumina taborică este aceea pe care ne-a arătat-o Domnul Hristos, El Însuşi fiind modelul schimbării noastre la faţă. Este drumul Crucii, al călătoriei noastre sufleteşti şi trupeşti, este uitarea de noi înşine, este căinţa adâncă pentru tot ce am făcut neplăcut înaintea lui Dumnezeu. „De unde voi începe a-mi plânge faptele mele cele ticăloase?“, se tânguie Sfântul Andrei Criteanul în cunoscutul său canon de umilinţă din Postul Paştilor? De unde – cu adevărat? Acum suntem în Postul Maicii Domnului. De unde să începem şi noi a plânge mulţimea greşelilor noastre? Cu ce să începem? Căci răul este în noi, în făptura cea veche robită de păcat!

Începutul drumului nostru spre muntele Domnului, spre schimbarea noastră la faţă, îl face câinţa. Dar nu numai plânsul cu amar şi părerile de rău ne vor duce spre lumina Taborului, ci purtarea luptei nevăzute şi necruţătoare împotriva păcatului, a gândurilor rele, a ispitelor dinlăuntrul şi din afară, până ce vom ajunge la frângerea patimilor în fiinţa noastră, la liniştea lăuntrică, la pacea sufletului, cu duh curat şi cu inima trează. În acea clipă fericită se revarsă peste firea descătuşată a omului duhul cel nou, ziditor, atunci căpătăm ochi nou şi auz nou, cu care putem vedea şi înţelege taine pe care toţi le văd, dar nu le pricep.

Să urcăm în muntele sfânt, să fim alpinişti ai duhului, rămânând în taborul fericirii noastre, care este Sfânta Biserică. Să putem spune şi noi ca bătrânul Apostol Petru: „Doamne, bine ne este să fim aici; dacă vrei, voi face aici trei colibe“ (Matei 17, 4). Să facem pentru noi sălaş duhovnicesc! Atunci ni se vor deschide porţile de lumină ale cerului şi glasul Bisericii va răsuna mângâietor: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare că stăm“ (din cântările Utreniei).