Gânduri și rostiri – Sfânta Cuvioasă Parascheva

 

 

Sărbătorim, la 14 octombrie, împreună cu toţi creştinii din Ţara Românească, pe cea mai iubită şi stimată dintre sfintele Bisericii, pe Cuvioasa Maică Parascheva, lauda Epivatei şi ocrotitoarea Moldovei. Sfintele ei moaşte se află la Iaşi, în biserica Mitropoliei, aduse în anul 1641 de evlaviosul domn Vasile Lupu. Aici, astăzi, vin nesfârşite şiruri de creştini din toate locurile Moldovei să se închine, să mulţumească celui Atotputernic şi să ia pildă din viaţa ei îndumnezeită în rugăciune, curăţie şi la jertfirea pentru aproapele ei.

Tânăra fecioară Parascheva, care a trăit acum mai bine de un mileniu, şi-a închinat deplin viaţa ei Domnului Hristos, pe care L-a socotit mirele ei şi de la Care a primit dreaptă răsplătire. Harul lui Hristos a sădit în ea sămânţa unei vieţi de sfinţenie şi de trăire jertfelnică pentru fraţii ei în Domnul. I-a fost milă de robii familiei sale şi a rugat-o pe mama ei să-i elibereze. Cu multele ei fapte de milostenie, de care cei din jur se minunau, tânăra binefăcătoare sporea în mărturisirea ei pentru Hristos. Fapta bună avea pentru ea întâietate, căci ştia din Scriptură că „nu poţi iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vezi, dacă nu iubeşti pe semenul tău, pe care îl vezi“ (I Ioan 4, 20).

Încă din copilărie părinţii i-au dat toate mijloacele de a se cultiva, de a învăţa totul despre lumea aceasta. Prin muncă neobosită, legând zilele cu nopţile, Sfânta Parascheva s-a îndulcit din învăţătura timpului, a cunoscut limbile străine, s-a mângâiat cu înţelepciunea filozofilor… Dar, mai presus de toate, s-a îndeletnicit cu citirea zilnică a Bibliei şi a Vieţilor Sfinţilor, sporind în cuvioşie şi sfinţenie. La 18 ani s-a produs momentul de cumpănă al vieţii, când tatăl ei, vrând s-o mărite cu un „tânăr de neam bun“, nu a îngăduit, căci sufletul ei curat o îndemna către Mirele Hristos, a cărui mireasă se socotea. Singura ei mâhnire a fost să nu rupă inima bunilor ei părinţi. Ea citise în Epistola către Filipeni că, „uitând cele ce sunt în urma mea şi năzuind spre cele viitoare, alerg la ţintă, către răsplata dumnezeieştii chemări de sus, întru Hristos Domnul“ (3, 13-14).

Şi, astfel, a luat hotărârea de a renunţa la bucuriile unei căsătorii trupeşti şi s-a dăruit unirii dumnezeieşti. Deci, a dăruit prietenelor sale hainele scumpe de mireasă şi, depărtându-se de ai săi, a plecat la Constantinopol să-şi continue studiile, însoţită de câteva prietene credincioase. Când i-au murit părinţii, a împărţit toată moştenirea robilor şi săracilor…

Chemată la curtea împărătească pentru instruire, ea nu a rămas acolo, în valurile vieţii de curte, cu intrigi şi imoralităţi. După ce a audiat câţiva dintre marii profesori ai timpului s-a supus chemării sale interioare, îmbrăţişând viaţa de sihăstrie, de singurătate, şi a intrat în mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea Pontului, în Asia Mică. După cinci ani de ascultare şi viaţă aspră, slăbită în trupul ei firav, Cuvioasa Parascheva pleacă la Ierusalim, apoi trece în pustia Iordanului, unde petrecuse mulţi ani de grele nevoinţe călugăreşti şi Cuvioasa Maria Egipteanca. Astfel, Sfânta Parascheva împlinea cuvântul Domnului rostit prin graiul Sfântului Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!“ (II Corinteni 12, 9).

Ca şi Ioan Botezătorul în pustiu, Cuvioasa Parascheva se hrănea cu rădăcini şi puţină apă. Puterea Harului, care era asupra ei, o ocrotea. Rugându-se neîncetat, ea era în legătură nemijlocită cu Mântuitorul, cu Maica Domnului, cu sfinţii toţi şi cu îngerii. Se ruga pentru toţi. Din patimile Domnului făcuse miezul evlaviei sale şi postea total în ziua răstignirii, adică Vineri, din care pricină creştinii au numit-o Sfânta Vineri.

Istovită trupeşte de multele nevoinţe şi simţind că se va sfârşi din viaţă, Cuvioasa pustnică s-a întors în satul ei de baştină, la Epivata, pe pământ bulgăresc, ca să mai privească o dată leagănul copilăriei sfinte, unde a odrăslit visul unei vieţi în Hristos şi numai în El. A murit curând, încă tânără fiind, la vârsta de 25 de ani. Trupul ei curat, o mână de oase, n-a fost dat stricăciunii, ci, dovedindu-se făcător de minuni, sfintele ei moaşte au fost puse în Catedrala Patriarhiei din Constantinopol de însuşi patriarhul ecumenic.

Sfânta Preacuvioasă Maică Parascheva, podoabă între femei, a vrut să meargă după Domnul Hristos, deci s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi L-a urmat. Acum, luminată de haruri şi împodobită cu virtuţi, cuvioasa, dreapta şi iubitoarea de Hristos sălăşluieşte în ceata drepţilor, în Raiul desfătării, unde pururea vede strălucirea dumnezeiască a Celui Preaînalt.

Chip de frumuseţe şi tinereţe de fecioară, de neam bun şi cu bogăţii atotstăpânitoare, ea putea să cucerească inimi atotputernice şi să urce pe scara vieţii sociale încărcată de ranguri şi măgulită de adulări viclene. Putea să aibă robi fără număr. Putea să trăiască o viaţă de belşug, de huzur şi răsfăţ. Dar ea, plecându-se voii Atotvăzătorului Dumnezeu, din pruncie s-a făgăduit pe sine lui Hristos şi, fiind întărită de El, a supus patimile trupeşti, ca trupul să slujească sufletului. Cu înfrânarea, cu postul şi cu săvârşirea faptelor bune a omorât zburdăciunea trupească şi s-a arătat a fi fost vie după moarte cu adevărat, căci moartea ca pe o umbră a socotit-o.

Sfânta Parascheva şi-a îndulcit inima cu dragoste dumnezeiască şi, nesocotind toate cele deşarte ale acestei vieţi înşelătoare, a urmat pe Hristos cu căldurosul dar al Duhului. A jinduit după viaţa îngerească, iar pe aceasta trecătoare a socotit-o ca pe un vis şi s-a nevoit cu înfrânarea, cu rugăciunea, cu privegherea şi curăţia, arătându-se vas cinstit al dumnezeiescului Duh. Pe cele ale lumii nu le-a cinstit, dorul maicii sale nu l-a băgat în seamă, podoabele nu le-a păstrat… Şi-a lăsat patria şi rudeniile şi, ascultând de glasul Evangheliei, a urmat Mirelui Hristos, ajungând în sfârşit să vadă luminatul Ierusalim de sus. N-a dormit cu fecioarele neînţelepte, ci a privegheat şi a intrat cu cele înţelepte în cămara nunţii, văzând frumuseţea Mirelui Hristos, „că, luând Crucea, a urmat lui Hristos şi, lucrând, a învăţat să nu se uite la trup – că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor“ (Tropar).

Pentru aceasta, Cuvioasa a primit din mâna Atotvăzătorului Dumnezeu cununa răbdării şi a luat de la El darul de a face minuni şi puterea de a goni duhurile vicleniei. Ostenelile ei pustniceşti şi toate nevoinţele s-au prefăcut în mir cu bună mireasmă. Minunile ei strălucesc şi după moarte. Tuturor le dă din destul darul tămăduitor, adapă inimile credincioşilor cu bucurie şi le întăreşte gândurile cu înţelepciune. Aşa cum glăsuiesc filele de acatist, este lauda pustnicilor, podoaba fecioarelor, frumuseţea celor iubitori de tăcere, mângâierea celor întristaţi, alinarea celor bolnavi, ascultătoarea şi ajutătoarea grabnică a celor ce sunt în necazuri şi nevoi.

Cu mintea lui luminată de focul dumnezeirii, înţeleptul Solomon a văzut soarta drepţilor şi scria despre ei în cartea Înţelepciunii sale: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele… Cei drepţi vor fi vii în veacul veacului; răsplata lor este la Domnul. Cel Atotputernic îi are-n grija Sa… Că harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt pentru-aleşii Săi, iar cercetarea pentru sfinţii Săi“ (3, 1; 5, 15; 4, 15).

Iară noi, încheind, adăugăm şi cuvântul proorocului David: „Cât sunt de iubite lăcaşurile Tale, Doamne al Puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu în curţile Domnului!“ (Psalmul 83, 2).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și