Sfinţii, modele concrete pentru creştinii de ieri, de azi şi de mâine, exemple perene, care demonstrează că învăţătura Mântuitorului nu este abstracţiune, ci viaţă, modele active, care îndeamnă la fapte izvorâte din credinţă, sunt jaloanele permanente ale creştinilor. Creştinul are nevoie de modele care transcend timpul şi spaţiul, exemple de viaţă care devin universale, care spun: Iată, şi tu poţi să-l urmezi pe Hristos!

Provenit din clase sociale diferite, din veacuri diferite, sfântul devine ghid actual pe calea către mântuire. Locuitor al unei aşezări anume, ostenitor al unei profesii, sfântul străpunge istoria, pătrunde în realitatea mereu actuală – veşnicia, şi luminează de acolo calea pentru toţi cei ce doresc să-i urmeze exemplul. Toţi sfinţii sunt ai noştri, însă unii sunt de-ai noştri, plămădiţi dintr-un aluat comun cu cel al neamului nostru sau legaţi prin activitatea lor misionară de strămoşii noştri. Unul dintre aceştia este şi Sfântul Bretanion, venerabil episcop tomitan de origine capadociană. A ocupat scaunul Episcopiei Tomisului, Constanţa de astăzi, prin anul 360, dovedindu-se devotat păstor al turmei lui Hristos şi aprig apărător al credinţei niceene. A dus o viaţă ascetică, de sfinţenie, şi s-a împotrivit cu dârzenie să nu pătrundă arianismul în eparhia sa, care se întindea între Dunăre şi Marea Neagră.

Urmele vieţii sale nu sunt multe, însă sunt adânci. Despre acest episcop sfânt au scris doi vestiţi scriitori bisericeşti: Sozomen şi Teodoret al Cirului. Sozomen vorbeşte de vizita împăratului arian Valens (364 – 378) la Tomis, în anul 369, când se întorcea dintr-o expediţie împotriva goţilor conduşi de Athanaric. Autorul spune, în „Istoria bisericească“, că împăratul a trecut pragul bisericii episcopale şi a cerut ierarhului Bretanion să intre în comuniune cu arienii, pe care-i simpatiza, şi să slujească împreună cu ei. Sfântul Bretanion a apărat dreapta credinţă şi „a vorbit împăratului cu îndrăzneală despre hotărârile celor 318 părinţi de la Niceea (325), împotriva lui Arie, pe care nu le putea călca“. Apoi, bunul păstor s-a retras cu credincioşii săi într-o altă biserică, lăsând pe împărat singur. Împăratul a încercat să-l exileze, însă a revenit asupra hotărârii, de teamă să nu se răscoale „sciţii“ din Dacia Pontică. Sozomen îşi încheie relatarea sa cu următoarele cuvinte: „Iată în ce chip a înfruntat Bretanion zelul împăratului, el fiind, de altfel, bărbat destoinic şi renumit prin viaţa sa virtuoasă , precum mărturisesc şi sciţii înşişi“.

Teodoret, Episcopul Cirului, spune şi el: „Iar Bretanion, fiind împodobit cu tot felul de virtuţi, şi-a înflăcărat cugetarea cu râvnă şi a înfruntat stricarea învăţăturilor dreptei credinţe şi fărădelegile comise de Valens împotriva dreptcredincioşilor“.

Analizând cele două relatări, ele par doar frumoase amintiri despre un ierarh care s-a opus unui împărat ce îmbrăţişase o erezie de mult apusă. Sfântul Bretanion însă, rezolvă o speţă mereu actuală, o erezie permanent actualizată – ingerinţa puterii în viaţa Bisericii. Sfântul dă mărturie cu viaţa sa despre modul în care trebuie interpretat textul biblic: „Daţi, deci, Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22, 21; Luca 20, 25; Marcu 12, 17). A încălcat Sfântul Bretanion principiul canonic al loialităţii faţă de stat şi implicit faţă de conducătorul său? Este vinovat de ofensă adusă împăratului? Poate fi acuzat că a uitat îndemnul Mântuitorului, de a da Cezarului cele ce-i aparţin, sau îndemnul biblic, de a se supune înaltelor stăpâniri? Nu! Sfântul a rezolvat o speţă pentru istorie, printr-un refuz ferm – reluat de Sfântul Vasile cel Mare într-un dialog cu acelaşi împărat, care se plângea că nimeni până atunci nu i-a vorbit în felul acesta. Sfântul Vasile i-a răspuns că, probabil, până atunci nu a vorbit cu un episcop.

Sfântul Bretanion nu încetează să-i dea cinste împăratului sau să-i fie loial, însă cele ce le cerea nu mai erau ale Cezarului, ci ale lui Dumnezeu, iar împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta“. Sfântul transcende istoria cu fermitatea sa de a-şi apăra credinţa, cu forţa curajului de a se opune autorităţii imperiale, şi defineşte, pentru veşnicie, până unde poate puterea lumească să se aplece asupra chestiunilor bisericeşti. Fără teama deportării, apărat de ai săi, de înaintaşii noştri, sfântul Bretanion nu a putut face compromis cu credinţa sa şi a rămas canonic pentru interpretarea vie a modului în care trebuie aplicat textul biblic: „Daţi, deci, Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.