Gânduri și rostiri – Stăruinţa in rugăciune

 

 

Într-o zi, o femeie cerea milă şi ajutor de la Iisus pentru fiica ei, care era chinuită de duhul demonic. Ea era o păgână din ţara Canaan, iar Iisus venea să se îngrijească de fiii lui Israel. De aceea o refuză, spunând că „pâinea fiilor nu se cade a o da la câini“. Femeia însă nu se descurajează şi răspunde cu îndârjire: „Aşa este Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor“ (Matei 15, 26-27).

Iată un răspuns îndrăzneţ la un refuz categoric!

Numai cine a râvnit ceva cu ardoare, numai cel care a jinduit după ceva care să-i dea liniştea şi izbăvirea şi n-a câştigat ceea ce dorea, numai acela înţelege curajul şi dârzenia femeii canaanence, care a vorbit cu Iisus. Totdeauna năzuinţele curate, dorinţele cinstite, cererile drepte, îţi dau curaj, te fac mai îndrăzneţ, de o îndrăzneală sfântă. Sfiiciunea piere şi curajul te înflăcărează.

Avem multe de învăţat din cele întâmplate în părţile Tirului şi ale Sidonului, unde se petrece acţiunea descrisă de textul biblic. Cercetând cu atenţie istorisirea Sfântului Evanghelist Matei, putem constata cât de preţioasă este îndrăzneala şi insistenţa, atunci când este vorba să obţinem câştiguri roditoare pentru viaţa creştină şi pentru mântuirea sufletelor.

Nu este prima dată când Iisus îşi poartă paşii pe alte drumuri decât cele ale Ţării Sfinte. Mântuitorul n-a ocolit niciodată pământul Samariei necredincioase. Lângă oraşul Sihar, pe ghizdurile fântânii lui Iacov, a convorbit cu o femeie samarineancă, făcându-i cunoscută taina mântuirii viitoare. De data aceasta aflăm, prin Sfântul Evanghelist Matei, că Iisus s-a ridicat până spre latura de sus a pământului Palestinei, în ţinutul păgân al Feniciei, ajungând până în preajma oraşelor Tir şi Sidon. Plecase de la Ierusalim, întristat de făţărnicia fariseilor, şi mergea departe, la casa vreunui prieten, unde, cum scrie Sfântul Evanghelist Marcu, „nimeni să nu-L ştie“ (7, 24).

Este sigur că şi în aceste ţinuturi îndepărtate de Ierusalim se auzise despre Iisus, aşa că mergerea Lui acolo nu mai era o taină. Faima învăţăturilor Sale şi faptele Lui minunate însufleţeau demult mica ţară biblică şi trecuseră dincolo, în pământ străin. El învăţase despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de oameni, întărise nădejdea de mai bine în sufletele celor de jos şi pusese în nedumerire pe farisei şi cărturari. Cuvintele Lui erau purtate pretutindeni, se discuta despre El cu înflăcărare în pieţe, acasă şi pe uliţe. Învăţătura lui Iisus se potrivea cu năzuinţele sufletului omenesc, înăbuşit de patimi, răutăţi şi nepăsare. De aceea toţi o primeau cu inima curată, ca pe o învăţătură sfântă. De aceea sufletele chinuite de nelinişti şi oameni cu trupurile zdrobite de suferinţe Îl căutau pe Iisus şi-L rugau stăruitor să le dea izbăvire. Evangheliile sunt pline de asemenea exemple.

Toate aceste lucruri erau cunoscute şi în părţile Tirului şi ale Sidonului, căci vedem, ne spune Evanghelia, că o femeie din partea locului îi iese înainte lui Iisus şi, rugându-se, Îi cere izbăvirea fiicei ei, care era bolnavă: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! fiica mea este rău chinuită de diavol“ (Matei 15, 22). Asemenea vorbe rostite într-un ţinut păgân creau nedumerire, dar arătau, în acelaşi timp, că femeia Îl cunoştea pe Cel Căruia Îi vorbea. Vorbele acesteia puteau să uimească pe concetăţenii ei, dar se vedea bine că este o mamă deznădăjduită, care căuta cu disperare pe adevăratul izbăvitor al fiicei ei. Simţea în inima ei că numai o minune i-o mai poate salva, de aceea aleargă după Acela Care singur poate săvârşi minuni şi strigă stăruitor: „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!“.

La strigătul ei deznădăjduit şi stăruitor, Iisus nu răspunde. El, Care lăcrimase în inima Lui pentru cei morţi, Care-Și plecase ochii cu duioşie compătimitoare asupra suferinţelor omeneşti, Care dăduse lumină orbilor şi întărise mădularele slăbănogilor, Care limpezise mintea şi sufletul celor demonizaţi, nu se arăta acum mişcat de strigarea îndurerată a femeii. De ce? Poate că Domnul Iisus vroia să arate ucenicilor că şi în afara poporului ales sunt oameni capabili de credinţă înflăcărată şi vrednici a moşteni împărăţia lui Dumnezeu! Poate dorea să-I înveţe pe ucenici că nu este de ajuns ca cineva să fie fiu al poporului ales şi, prin aceasta, să se creadă îndreptăţit să câştige împărăţia veşnică. Sau poate că Domnul nu voia să anticipeze chemarea neamurilor la mântuire, câtă vreme poporul ales nu dăduse dovadă deplină că respinge mâna providenţei întinsă asupra lui. De aceea, când ucenicii intervin spunând: „Doamne elibereaz-o, că strigă în urma noastră“, Iisus le dă un răspuns categoric şi lămuritor: „Nu sunt trimis decât numai către oile pierdute ale casei lui Israel“ (Matei 15, 23-24). Era un refuz indirect şi femeia l-a înţeles. Ar fi putut să renunţe, să plece şi să-şi lase fiica mai departe în greaua ei suferinţă. Dar, credinţa nu-i slăbise şi nădejdea nu i se istovise. Îndrăzni, deci, şi mai stăruitor şi strigă: „Doamne, ajută-mă!“. Atunci Iisus îi dădu răspunsul, un refuz categoric şi hotărâtor: „Nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca câinilor“ (Matei 15, 25).

La asemenea vorbe aspre, dar adevărate, la un asemenea refuz, ce putea să mai aştepte această femeie? Putea să mai aibă nădejde, să mai îndrăznească, să mai spere? Ea crezuse că Fiul lui David va revărsa ceva din bunătăţile şi binefacerile Sale şi asupra unei străine care se roagă cu inima zdrobită şi plină de căldură. Însă ea, fără să se supere sau să fie jignită de asemănarea ei cu câinele, credea totuşi în puterea lui Iisus, în mila Lui, în dragostea Lui pentru om. De aceea, cu o îndârjire şi mai stăruitoare, îşi rosti rugăciunea ei: „Aşa este Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor“ (Matei 15, 27).

Răspunsul acesta avu darul să anuleze refuzul rostit mai înainte de Iisus. Era limpede că femeia descoperise în sufletul ei marea taină a mântuirii oamenilor, din care să se împărtăşească nu numai fiii lui Israel, ci toate neamurile de pe pământ. Răspunsul femeii canaanence arată că rugăciunea ei nu putea fi refuzată. Printr-un refuz prelungit, Iisus făcuse să ţâşnească din sufletul femeii izvorul nesecat al credinţei mărturisită cu smerenie. Pentru credinţa ei şi pentru rugăciunea ei stăruitoare, Iisus a răsplătit-o, zicându-i: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!“. Iar Evanghelia se încheie spunând că, acasă, fiica ei se izbăvise de chipul duhului care o muncea (Matei 15, 28).

Vorbind despre viaţa creştină, unii părinţi ai Bisericii noastre şi învăţători au asemănat-o cu o mare răscolită de furtuni, în care păcatul ne covârşeşte şi ne înghite, cum înghite tălăzuirea apelor o corabie mică şi neputincioasă. Alţii au zis că viaţa noastră este un drum ce şerpuieşte printre prăpastii periculoase, pe care, mergând, creştinul este ameninţat de multe şi grele poticneli. Dar, fie una, fie alta, omul creştin are nevoie în viaţă să fie înarmat cu o putere care nu vine de la el, dar care este o răsplată pentru credinţa lui: este puterea rugăciunii. Înarmat cu această putere înfruntă greutăţile, înlătură ispitele, capătă ajutor şi-şi netezeşte drumul către izbăvirea lui trupească şi sufletească. Permanent omul trebuie să aibă în minte acea rugăciune de cerere prin care noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ierte păcatele, să ne izbăvească de pedeapsă şi să reverse asupra noastră harul Lui sfinţitor, şi pentru suflet şi pentru trup. Dumnezeu voieşte să-I cerem tot ce ne trebuie: „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide“ (Matei 7, 7). Dumnezeu vrea ca noi să cerem, căci fără rugăminte El nu ne dă nimic: „vă luptaţi şi vă războiţi – zice Sfântul Apostol Iacob – şi nu aveţi, pentru că nu cereţi“ (4, 2). Dumnezeu vrea nu numai să-L rugăm, ci chiar să-L silim să ne împlinească rugăciunile, cum spune Sfântul Grigore Dialogul.

Desigur, Dumnezeu ştie nevoile noastre (Matei 6, 32) şi ar putea să ni le împlinească fără ca noi să cerem. Dar El vrea să-L rugăm, ca nu cumva să socotim bunătăţile Sale ca pe nişte lucruri ce ni se cuvin şi cu care El ne-ar fi nouă dator. Ci să le socotim ca pe nişte binefaceri, pentru care să-I fim mulţumitori din inimă, cu umilinţă şi cu dragoste. Dumnezeu vrea să avem încredere în ajutorul Lui, să-L rugăm cu stăruinţă: „Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit şi le veţi avea“ (Marcu 11, 24).

Rugăciunea stăruitoare este o datorie a creştinului faţă de Tatăl ceresc şi plata ei este izbăvirea, adică binefacerea pe care Dumnezeu ne-o acordă. Să ne gândim puţin, ce s-ar fi întâmplat cu acea nefericită femeie, canaaneancă, dacă ar fi dat înapoi, în clipa când Iisus nu S-a oprit ca să-i asculte rugămintea?

Ar fi plecat dezamăgită, cu părerea de rău că n-a fost luată în seamă. Vedea cum Iisus îi încearcă răbdarea şi încrederea în puterea dumnezeiască, iar ea, cu mai multă ardoare şi cu sporită nădejde, cerea împlinirea rugăciunii ei. Nici nebăgarea ei în seamă, nici ocara de a fi asemănat-o cu un câine n-au înfrânt stăruinţa ei. Căci ea se credea îndreptăţită să guste din ospăţul Stăpânului. De aceea, zăbovind, s-a rugat: „Aşa este Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor“. Fiindcă a văzut că această femeie se mulţumea cu puţin, Iisus i-a ascultat rugămintea şi i-a împlinit cererea.

Întâmplarea aceasta, petrecută în părţile Tirului şi ale Sidonului, este plină de adânci învăţăminte. Este limpede că femeia canaaneancă aflase de faima lui Iisus, dar ne întrebăm, prin ce minune putuse o femeie păgână să cunoască scopul chemării Mântuitorului, când nici ucenicii Lui nu erau deplin lămuriţi despre această chemare? Cum a putut să înţeleagă această femeie, atât de desăvârşit, marea taină care avea să se descopere omului, când nimeni nu-i desluşise această taină? Răspunsul este şi simplu şi uşor: ceea ce i-a deschis mintea şi a făcut-o să stăruie în rugăciune, a fost puterea lăuntrică a credinţei, care a biruit păgânătatea în care se născuse şi crescuse până atunci. Ea a crezut în puterea lui Iisus, I s-a rugat cu stăruinţă şi a nădăjduit în ajutorul Lui; sufletul ei a fost străbătut de puterea credinţei.

Spre deosebire de femeia canaaneancă, noi, creştinii, Îl cunoaştem pe Iisus deplin, în chip desăvârşit, Îl cunoaştem în toată măreţia Lui, în toată puterea şi sfinţenia Lui. Nouă ni s-a descoperit adevărul prin Taina Sfântului Botez. Din învăţătura Lui am aflat îndemnul de a ne ruga „neîncetat şi în chip stăruitor“. Pentru câte nevoi avem, este datoria noastră să ne rugăm neîncetat şi cu stăruinţă, ca să ne învrednicim de cuvintele: „Fie ţie precum voieşti!“.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și