Biblia este cu adevărat cartea cărţilor. Fiecare cuvânt, fiecare expresie comunică polisemantic, îmbogăţeşte spiritual, hrăneşte intelectual. Dacă facem referire strict la denumirea pildei Fiului risipitor, putem avea extracţia unei profunzimi aparte, nu doar în conţinutul istorisirii, ci chiar de la titlu. Un risipitor e mai mult decât un cheltuitor, un nerecunoscător, un desfrânat, etc. Termenul este „acoperitor“, într-un fel sau altul, pentru fiecare dintre noi. Ne regăsim cu mai multă plinătate sau, cel puţin, într-un ciob din el. De aceea, pilda în sine nu este doar a unui fiu, ci a fiilor neamului omenesc.
Sfânta Evanghelie dă exemplul unui fiu, care, cerând de la tatăl său partea de avere ce i se cuvenea drept moştenire, a plecat cu buzunarele pline ca să petreacă într-o ţară îndepărtată. Istorisirea aceasta despre fiul risipitor este atât de populară şi îndeobşte cunoscută şi ea a putut – cu înţelesurile ei adânci – să dea marilor predicatori şi comentatori biblici, posibilitatea de a scoate din ea învăţături pentru viaţa trupească şi pentru viaţa sufletească.
Din toată această întâmplare, din lunga povestire evanghelică, este demn şi de interes să reţinem faptul că acest fiu, pe care Biserica îl numeşte „risipitor“ şi desfrânat, când s-a văzut stăpân pe atâta avere, a uitat de dragostea tatălui, a uitat de căldura căminului părintesc, a plecat şi… dus a fost. Ca un fugar! Acasă, bătrânul tată şi-a înăbuşit durerea în lacrimi. Toată bătrâna lui faţă fu udată de plâns, toate brăzdăturile îmbătrânitului său chip, fură scăldate în lacrimi… Zadarnic, căci fugarul nu mai putea fi oprit!
Ce-a urmat, a fost ca un vis, din care fiul risipitor s-a trezit sărac, singur şi disperat…
Dar, să istorisim:
Ajungând în ţara îndepărtată a plăcerilor, în faţa păcatului, tânărul şi-a luat mai întâi o casă frumoasă cu chirie, şi-a cumpărat câţiva robi şi a început a se îmbrăca întocmai ca regii. Curând au apărut prietenii şi prietenele, care „îl ajutau“ în isprăvirea averii, dar îi întreţineau orgoliul şi nesaţul. Contextul ales dezlănţuise toată furtuna simţurilor, care-l făcea să guste cele mai deznădăjduite chinuri ale plăcerilor. Toate pornirile înfrânate şi înfrânte până atunci, izbucniră şi se revărsară ca un torent pe care nu-l mai puteau nici domoli, nici stăvili zăgazurile.
Într-o zi, averea secă. Tumultul unei vieţi îndestulate devenise scrum şi amintire. Trezirea, revenirea în sine apărea, dar cu vădite semne de tardivitate pentru statutul său economic, social şi moral. Visul începea să se destrame. Risipitorul se cutremură! Pe neaşteptate „prietenii“ cei binevoitori şi simpatici, până atunci, au dispărut. Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, peste locul acela s-a mai abătut şi seceta şi foamea, iar nesocotitul tânăr ajunse pândar la porcii unui bogătaş, fără simbrie, fără mâncare multă, gol şi murdar… O lepădătură, la care nimeni nu se mai uita. Acum visul se sfârşise şi el se văzu sărac, singur şi disperat…
Asemenea exemple de fii risipitori care întinează numele părinţilor, sunt destule şi azi. Sunt însă şi alte chipuri de a risipi averea. Tânărul din Evanghelie, cheltuind în desfrânări şi risipind averea părintească, s-a făcut străin – sălăşluindu-se în oraşul acelor cetăţeni vicleni, care l-au linguşit, pentru ca să-l părăsească atunci când nu mai avea nimic. A rupt inima tatălui şi i-a risipit munca şi strânsura lui de-o viaţă. Ce nu se putea face cu acei bani, ce nu se putea împlini cu acea avere?! Poate că erau bolnavi care aveau nevoie de îngrijire, poate că erau văduve şi orfani care mureau de foame, poate că erau bătrâni neputincioşi şi neajutoraţi!
Dar, să coborâm din lumea parabolei şi să stăm în vâltoarea vieţii pe care o trăim. Vom descoperi atâţia risipitori, vom găsi atâţia desfrânaţi… Sunt oameni şi popoare care, ca şi tânărul din evanghelie, cheltuiesc în nesocotinţă şi risipesc averea părintească. Mânaţi ca de-un duh potrivnic, ei lucrează cu înfierbântare la desăvârşirea propriei lor prăbuşiri. Stăpânind pământul şi marea, văzduhul şi adâncurile, ei scot averea, care nu este numai a lor, şi o îngrămădesc în „viţei de aur“. Lacomi, egoişti şi fără suflet, ei vâră „aurul“ în propria ogradă, dispreţuind pe ceilalţi sau distrugând viaţa aproapelui, „investind“ în ţevi de tun, în bombe atomice şi în rachete, sau „căptuşind“ cu el maşini infernale, ucigătoare. În nesăbuita lor risipă, în nesocotita lor poftă de cucerire, ei se pregătesc să aprindă pământul, să nimicească vieţi, să semene pustiul şi groaza morţii.
Cel puţin risipitorul din Evanghelie, prin fapta lui, a cauzat răul numai la două persoane: tatălui, pe care l-a părăsit şi l-a mâhnit, şi lui însuşi, pregătindu-şi drumul către sărăcie şi excludere socială. Dar risipitorii vremurilor noastre? Dar duşmanii păcii şi semănătorii urii? Dar corupţii de tot felul, care risipesc averea comunităţilor sau a popoarelor? Averile, pe care ei le risipesc şi, odată cu acestea, năruiesc speranţele celorlalţi, nu sunt de fapt ale lor, ci ale celorlalţi, iar ca mandatari ai oamenilor şi le însuşesc fraudulos şi le folosesc, cu deturnarea scopului firesc. Rodul muncii milioanelor de oameni-semeni, care plătesc impozite pentru a fi bine comunităţii, este înghiţit de hămesiţi ai momentului. Banii mamelor şi copiilor, care aşteaptă pe soţii lor şi pe părinţii lor să le aducă o pâine mai îndestulătoare şi să le asigure o viaţă mai demnă, devin, uneori, chete pentru luxul nedemnilor „administratori“ publici. Stăpânind aceste averi, risipitorii veacului nostru nu mai cunosc grija altora, nu mai înţeleg nevoia altora. Sunt oare destule şcoli pe pământ, sunt destule spitale, destule azile pentru bătrâni? Sunt destule instituţii de luminare a oamenilor?
Se vorbeşte despre corupţie generalizată, se aud veşti despre războaie, se vorbeşte de ţări cotropite, despre graniţe străine călcate în picioare. Bunuri materiale şi culturale inestimabile sunt nimicite sau lăsate în paragină. Popoare care gem sub asuprire, oameni care fug de acasă de teama prigoanelor sau din cauza instabilităţii sistemelor politice, economice şi sociale, vieţi care se jertfesc în focul războaielor… De ce? Şi pentru ce?
N-a mai rămas nimic de făcut, decât grija de a se fabrica „soluţii“ de nimicire a vieţii şi umilire a normalităţii? Însă risipitorii veacului nostru nu simt decât gustul aurului, nu cunosc decât pofta sângelui. Pacea şi liniştea lumii au fost încarcerate într-un lagăr de exterminare!
Suntem datori să spunem şi să fim acizi cu lucrurile acestea! Suntem datori să apărăm viaţa, suntem datori să apărăm libertatea, cultura şi civilizaţia, cinstea, onoarea, familia! Suntem datori să luptăm ca să asigurăm copiilor noştri, urmaşilor noştri, un trai demn şi liniştit. Dumnezeu ne-a dat viaţa nu pentru ca să ne-o surpe alţii, ci pentru ca s-o trăim! Dumnezeu ne-a dat priceperea şi puterea de muncă, nu pentru ca roada ei să ne-o nimicească sau să o fure alţii!
Cu tânărul pierdut din evanghelie s-a întâmplat o minune, căci, venindu-şi în fire, adică stând de vorbă cu propria lui conştiinţă, şi-a dat seama de cumplita greşeală în care căzuse şi s-a decis să ia o hotărâre eroică: „Mă voi scula – a zis el – şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre slujitorii tăi“ (Luca 15, 18-19). Mai este nevoie să spunem că tatăl a vărsat lacrimi de bucurie, că şi-a deschis braţele şi l-a strâns la piept? Că l-a sărutat cu duioşie? Este de prisos! Căci numai inima tatălui poate să se înduioşeze de durerea fiului! Tatăl se înseninează văzându-şi fiul şi cu glas răsunător de bucurie porunceşte slugilor: E fiul meu, puneţi pe el haina cea mai frumoasă, daţi-i inel în mână şi încălţăminte în picioare… Faceţi ospăţ, ca să prăznuim bucuria, că fiul meu acesta era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat! (Luca 15, 22-24). Priveliştea era măreaţă: un fiu care-şi cunoaşte greşeala, care se pocăieşte şi-şi cere iertare, şi un tată, care uită şi iartă totul! Iar peste toate acestea, bucuria restabilirii armoniei, a liniştii, a păcii!
Dar parabola nu se sfârşeşte aici.
Mai este vorba şi de fiul cel mare, care, venind de la lucru, n-a privit cu ochi buni primirea făcută de tată fiului celui pierdut. Şi, vrând să-i îndulcească inima, tatăl şi-a arătat mărinimia şi a zis: „Fiule, tu pururea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“ (Luca 15, 31-32).
Plecând de la realitatea istorisirii evanghelice, Dumnezeu va face „curăţenie“ şi în societate. Viţelul de aur al veacului se va prăbuşi, iar „stăpânii“ lui, stând în faţa conştiinţei proprii şi în faţa lumii, vor fi pedepsiţi pentru ingratitudinea lor.
Să ne rugăm lui Hristos, Domnul Păcii, să ne dea fericirea de a putea să trăim şi noi o asemenea zi şi să gustăm plăcerile acestei fericite bucurii şi să ne analizăm pe noi înşine, pentru a elimina tot ce-i risipitor din firea noastră.
