Gânduri și rostiri – Triumful Dreptei Credinţe

 

 

În Duminică întâia a Sfântului şi Marelui Post, Biserica noastră aniversează ziua de biruinţă a Ortodoxiei împotriva tuturor potrivnicilor de care s-a izbit la începutul existenţei sale. Fixat în timp, momentul acesta de triumf al dreptei credinţe se leagă de acele evenimente tulburi din întreg veacul al optulea, când Biserica a ieşit biruitoare din furtuna ce se abătuse asupra ei. Împăraţi necredincioşi, ca Leon Isaurul şi Constantin Copronimul, dăduseră legi de persecuţie a Bisericii şi atacau mai cu deosebire cinstirea sfintelor icoane, a martirilor, a sfintelor moaşte şi a îngerilor. S-au ridicat atunci teologi de mare faimă, asemenea dogmatistului Ioan Damaschin, care au explicat dreptatea creştină. Pustnici şi monahi ai deşertului au exemplificat, cu propria lor viaţă, chipul sublim al învăţăturii lui Hristos. Mănăstirile au fost distruse, iar călugării au fost risipiţi. Însă au rezistat, şi mulţi dintre ei primiră cununa de sânge a muceniciei. Sângeroasa dispută a durat până în anul 780, când împărăteasa Irina, văduva lui Leon al IV-lea Hazarul şi regent împăratului minor Constantin al VI-lea Porfirogenetul, restabili pacea şi convocă, în acord cu Patriarhul Tarasie al Constantinopolului, cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, de la Niceea. Acest sinod a pus capăt ultimei controverse dintre Biserică şi păgânism.

Acum s-a stabilit că „este permis şi chiar util a face şi venera icoane religioase. Venerarea lor să fie o cinstire, iar nu o adorare, căci aceasta se cuvine numai persoanei lui Dumnezeu. Cinstirea e relativă şi se referă la persoana care este reprezentată iconografic, iar nu la icoană însăşi“.          Ieşită biruitoare din această ultimă luptă, Ortodoxia va merge pe drumul de siguranţă indicat de Întemeietorul ei, păstrând neştirbite învăţăturile Lui şi oferind veacurilor măreţul Adevăr, Care este Iisus Hristos.

Un israelitean fără vicleşug, anume Natanael, a rostit în istorie prima mărturisire de credinţă a Ortodoxiei. Convorbind cu Filip sub smochinul din grădina acestuia, Natanael se îndoia că într-adevăr ar fi apărut în lume Acela despre care vorbea Moise în Lege şi despre care Proorocii rostiseră adevăruri. El zicea: „Din Nazaret poate fi ceva bun?“, iar Filip, fără să tăgăduiască, îl invită zicând: „Vino şi vezi!“ De atunci Natanael a plecat să întâlnească pe Iisus şi, văzându-L, I-a zis: „Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!“. Fără să tăgăduiască spusa lui Natanael, Iisus adaugă: „Mai mari decât acestea veţi vedea… De acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului“ (Ioan 1, 46-51).

Dreapta credinţă sau Ortodoxia este un buchet de învăţături drepte şi adevărate, primite de la Mântuitorul Iisus Hristos şi păstrate aşa. Este un fel propriu de viaţă, care cuprinde în sine opera mântuirii. Ortodoxia este credinţa în întruparea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, ca să rostească cu grai omenesc tainele Cerului şi ca să înalţe pe om spre mântuire, îndemnându-l să-şi făurească inima după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu. Ortodoxia este dreapta credinţă, care ridică şi pune pe credincios în starea de smerenie şi de har, de rugăciune şi de sfinţenie. În această stare de măreţie, omul simte prezenţa imediată a lui Dumnezeu, prin puterea rugăciunii şi a adorării.

Este însă ceva mai mult! Ortodoxia este chiar ridicarea întregii lumi către împărăţia de har a sfinţeniei, în bucuria şi nădejdea învierii generale. Cu faţa mai mult spre Dumnezeu şi mai puţin spre lume, Biserica drept-credincioasă a Domnului Hristos are menirea rară de a oferi lumii, insului şi societăţii în general, nepreţuitul dar al sfinţeniei şi fericita stare a mântuirii veşnice. Ca într-o liturghie măreaţă, Dumnezeu revarsă în fiinţa omenească puterea de lămurire şi călăuzire a harului sfinţitor către ţelurile vieţii veşnice. Ortodoxia ne învaţă că viaţa omenească are o zi de naştere rânduită de voinţa Ziditorului nostru şi o zi – nu de anulare sau desfiinţare – ci una de reintegrare conştientă în nesfârşita viaţă dumnezeiască, aşa precum se confesa Fericitul Augustin: „neliniştit este sufletul meu, Doamne, până se va întoarce în sânul Tău“.

În tot acest timp, Ortodoxia l-a ajutat pe omul credincios prin prezenţa graţiei pe care Dumnezeu o revarsă în lume. Căci lumea creştină este o lume a harului. În Ortodoxie, cine caută cu inima sinceră, descoperă o înaltă cunoştinţă de Dumnezeu, află adâncirea miraculoasă a tainelor, simte lumina descoperirilor dumnezeieşti, adevărul învăţăturii şi sfinţenia legii. Sub umbrirea harului divin, apostolii au câştigat biruinţe fără seamăn, mucenicii au înfruntat vrăjmăşia ucigătoare a urii, iar sfinţii au săvârşit minuni ce uimesc pe omul tuturor zilelor. Toate acestea au fost cu putinţă fiindcă Pronia, sau „mâna lui Dumnezeu“, era prezentă în lume.

Dar lumea, cu voinţa ei, s-a cufundat în adâncul păcatului, de unde a trebuit să fie scoasă şi omul să fie ridicat pe culmile sfinţeniei. S-a întâmplat şi aici un miracol: cei înţelepţi, cei puternici şi de neam ales au fost înfruntaţi şi înfrânţi. Dovada ne-o dă istoria, iar minunea o explica Sfântul Apostol Pavel: „Dumnezeu le-a ales pe cele nebune ale lumii ca să-i ruşineze pe cei înţelepţi; pe cele slabe ale lumii, ca să-i ruşineze pe cei tari; şi tocmai pe cele de neam simplu ale lumii, pe cele dispreţuite… şi pe cele ce nu sunt, ca să facă de nimic pe cele ce sunt“ (I Corinteni 1, 27-28).

Doisprezece iudei, pescari săraci şi neînvăţaţi, oameni simpli şi neiscoditori, au plecat, la porunca Stăpânului, ca să predice Evanghelia „la toată zidirea“. Înflăcăraţi de forţa misiunii, au lăsat foişorul din Ierusalim şi au mers să împlinească porunca încredinţată. Petru va merge la Roma, iar Pavel la Atena, ca să înfrunte puterea lumească şi înţelepciunea omenească. Alţii vor merge în India şi Asia, la sciţi sau la arabi, ca să facă auzit cuvântul sacru al Evangheliei. Nu doar către oamenii de jos îşi vor îndrepta învăţătura, ci şi către cei puternici, către oratori şi filozofi, către înţelepţii lumii, ca să-i convingă să-şi lase purpura şi coroanele, să părăsească înaltele catedre şi să primească Crucea. Ţinta lor va fi să facă creştină o lume idolatră, să facă sfântă o lume păgână. Ei vor face aceasta cu ajutorul lui Hristos, Care îi întăreşte.

Iisus le zisese: „Vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor“ (Matei 10, 16), şi ei s-au dus ca nişte oi în mijlocul lupilor. Încolţiţi de urletul înfiorător al haitei, sfârşitul lor părea sigur, dar s-a întâmplat că oile au biruit, au alungat şi au împrăştiat lupii, iar ele s-au înmulţit umplând pământul. Biserica lui Hristos a trăit aceste clipe: trimişi în lume fără traistă şi fără toiag, apostolii au biruit gloata nepotolită a vrăjmaşilor, duşmani văzuţi şi nevăzuţi, furii înverşunate şi nestăpânite. Pescarii şi vameşii au cucerit în scurtă vreme centrele oraşelor, iar un împletitor de corturi, numit Pavel, a convertit toată Grecia. Poporul grec, care şedea în întuneric şi în umbra morţii, a văzut lumină mare! Neamuri barbare s-au botezat, oraşe, provincii şi împărăţii au devenit ortodoxe. Cete nesfârşite de mucenici, şiraguri fără număr de martiri mor pentru dragostea lui Hristos… Evanghelia se predică peste tot, Credinţa biruie pretutindeni!

Şi iată cum, pusă pe temelia mărturisită de Natanael, întemeiată pe Hristos (I Corinteni 3, 11) – „piatra din capul unghiului“ (Matei 21, 42) – întărită pe piatra credinţei şi a dragostei apostolilor pentru Hristos, Biserica a pornit să înfrunte veacurile, să mângâie lumea, să-i deschidă ochii spre veşnicul ideal – Iisus Hristos. A trecut prin umiliri, prin defăimări, invidii şi prigoane, dar a ieşit mereu biruitoare. Opt sute de ani în şir, cele mai aspre potrivnicii, cele mai grele tiranii, persecuţii sângeroase şi vrăjmăşii s-au izbit de neclintitele ei ziduri. În tot acest timp Biserica a oferit Cerului ofranda nouă a credinţei, prin jertfa sfinţilor care împodobesc zilele calendarului nostru. În tot acest timp Biserica a stat tare şi neclintită, pentru că a fost întemeiată pe Piatra – Hristos, pe Care în veci porţile iadului n-o vor birui.

Creştinii calcă de-o săptămână drumul aspru al postului. De-o săptămână, ca şi altădată, bat pe lespezile locaşurilor de cult metania supunerii, rostind ruga „Doamne şi stăpânul vieţii mele…“. Şi se bucură că nu sunt singuri! Căci, în aceste zile de reculegere, de privire înlăuntru, de renaştere spirituală, satana urzeşte şi ţese în jurul nostru întregul lui cortegiu de dezordini, ispite şi prăbuşiri. Unii nu se mai smeresc la picioarele lui Hristos şi nu mai caută la ieslea Betleemului dezlegarea problemelor vieţii. În faţa îmbierilor meschine ale veacului nostru omul capitulează, se lasă robit de patimi, uită idealurile, uită cerul şi, mânat de soartă, alunecă pe povârnişurile vieţii, zadarnice şi fără spor. Există însă speranţa reculegerii!

Aşa încât, în clipele de adâncă şi limpede sinceritate ale vieţii noastre, după atâta zbucium istovitor şi sterp, când vedem cum se topesc în văzduh amăgirile mincinoase şi înşelătoare, sufletul nostru se întoarce tot la Dumnezeu, ca la un liman lin, într-un nestăvilit dor de odihnă, de libertate şi de adăpost, căci „neliniştit este sufletul nostru, Doamne, până ce se va odihni în Tine“.

La sânul cald al veşniciei, în sânurile Tatălui, acolo este sălaşul mântuirii noastre, acolo este fericirea cea adevărată pe care ne-o oferă Ortodoxia, dreapta credinţă, spre slava lui Dumnezeu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și