Gânduri și rostiri – Viaţa veşnică

Frumos deziderat! Frumoasă dorinţă! Veşnică preocupare a omului… mult prea muritor pentru aspiraţiile lui veşnice!

În forum, sau undeva la vreo întretăiere de drumuri de pe întinsul Imperiu Roman, un împărat înţelept a pus să se scrie pe o tablă, spre ştiinţa supuşilor săi, aceste memorabile cuvinte: „Călătorule, adu-ţi aminte că trebuie să mori!“ Era o chemare, dar şi un avertisment. Iar omul, ca în faţa unui destin fatal şi de neînlăturat, trebuia să ia măsuri şi să se pregătească pentru neştiutul şi înfricoşatul ceas din urmă. Dar cum trebuia să se pregătească?

De când e lumea, omul a crezut neîndoios că viaţa nu ţine numai până la buza mormântului. Nu era lămurit cum va fi, dar omul avea convingerea că ceva din el rămâne să dăinuiască şi dincolo, într-o altă lume. Omul se bucura să creadă că sufletul lui, cu simţurile şi gândurile sale curate, va putea încă să respire în voie, sub ochii Celui care l-a creat. Nu era bine lămurit Cine este Cel ce l-a creat, dar omul avea sentimentul siguranţei că trebuie să fie cineva mai mare decât el. N-am găsit nicăieri scris, dacă omul acelor vremuri şi-a pus serios problema clipei din urmă. Din paginile citite n-am simţit izbucnind disperatul strigăt după mântuire. Dimpotrivă, mi-a rămas în minte vorba, plină de regret şi voluptate, a omului deznădăjduit că viaţa se sfârşeşte atât de repede. Un filozof al acelor vremuri învaţă astfel pe compatrioţii lui: „mâncaţi, beţi, fraţilor, după moarte nu mai există nici o plăcere“.

A apărut însă în lume un Înţelept, Care a spus: „Adevăr, adevăr vă grăiesc: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică“ (Ioan 6, 47). Fără să ştie Cine este Cel ce îi vorbea, frământat de chinul veşniciei, omul a început să întrebe: „ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ (Luca 18, 18). Din nou în mintea omului a apărut mai puternic ideea morţii…

Singura certitudine a lumii acesteia este moartea. Chiar dacă nu vrem să ne-o spunem, noi simţim cum totul în jurul nostru ne aduce aminte de acest trist şi inevitabil deznodământ. Ne-o şopteşte la ureche un melancolic apus de soare. Vântul toamnei, care pătrunde în casă şi învolburează focul vetrei, spune acelaşi lucru. Ni-l aminteşte fiecare floare ofilită. Fiecare fir de păr albit ne face să simţim cât de aproape este clipa sfârşitului. Toate, ca nişte presimţiri, se unesc ca să ne repete mereu – noi vom muri… Aşteptată cu sufletul tulburat de remuşcări, clipa aceasta a sfârşitului ar putea să ne apară ca un deznodământ grozav sau ca nişte zori ai eternei dimineţi, prin care se deschide cerul, ca să se vadă acolo îngerii, proorocii, sfinţii. În această situaţie, grija noastră este să ştim cum vom muri, iar dorinţa noastră este să murim în duh creştin, în desfătarea raiului şi cu câştigul vieţii veşnice. De aceea, este cazul ca pururea să ne întrebăm cu grijă: „ce să facem ca să moştenim viaţa veşnică?“

Setos de nemurire şi înspăimântat de perspectiva veşniciei, un om s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat: „Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?“ Nu era un om de rând, nici un legiuitor viclean sau un fariseu ipocrit, care vine să ispitească pe Domnul şi să-L prindă în cuvânt. Era un om cinstit, cu firea şi cu intenţia bună. Era o căpetenie a poporului, care, purtând grija altora, o purta şi pe a sa. El vrea să fie împăcat în conştiinţa lui şi dorea să ştie ce are de făcut. Domnul Iisus i-a răspuns: „Să împliniţi poruncile Legii: să nu faci desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta“. Dar omul, plin de curaj şi mângâiat de gândul că a fost în stare să-şi asigure veşnicia, răspunse: „Le-am împlinit toate acestea din tinereţea mea“. Răspunsul a fost binevenit, iar Sfânta Evanghelie spune că Iisus, uitându-se la el, „l-a iubit“. Şi, cum dorinţa Domnului era să ofere oamenilor tot ceea ce căutau sufletele lor, a grăit către iubitul Său prieten: „Îţi mai lipseşte ceva: vinde toate câte ai, dă-le săracilor, şi vei avea comori în cer“.

S-a întâmplat atunci un lucru cutremurător: pe faţa iubitului prieten s-a sălăşluit întristarea, în timp ce pe inima lui a pus stăpânire o altă iubire – iubirea pentru averea pe care o stăpânea! În cuvinte simple, Sfânta Evanghelie povesteşte cum acest căutător al vieţii veşnice a plecat din faţa lui Iisus ducând cu el tristeţea şi dragostea pentru arginţii lângă care îi rămânea inima. Plecarea lui L-a făcut pe Iisus să exprime acea tristă constatare: „cât de anevoie vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii“ (Luca 18, 18-24).

În faţa unei asemenea întâmplări rămâi descumpănit. Nu este acesta omul temător de Dumnezeu care împlinise Legea? Nu este el omul bun şi cinstit care n-a dorit femeia altuia, care n-a luat nimănui vreun lucru, care a păzit cu cea mai mare grijă Legea? Nu părea el un sfânt? După judecata noastră, noi ne-am fi înşelat, dar „sfântul“ acesta era un iubitor de argint, un bogat lacom, care dorea să trăiască şi să moară pe mormanul său de avuţii. Un asemenea om era firesc să nu se poată apropia de Domnul. Un asemenea om nu poate să guste din dulceaţa veşnicilor bunătăţi. El a împlinit faptele Legii, dar a ocolit efortul de a se dezlipi de ceea ce îl ţinea legat pe pământ. Cu gândul la aceasta, vreau să ne oprim şi împreună să aprindem o lumină lângă tristeţea celor ce au avuţii. Căci din aceste pilde noi trebuie să învăţăm totul…

Privită cu ochiul omului setos după o clipă de trupească desfătare, bogăţia pare un dar dat de Dumnezeu, ca să bătătorească drumul omului spre fericire. Câţi oameni n-au trăit şi n-au murit visând un pumn de aur? Câţi oameni n-au făcut eforturi copleşitoare, ca să aibă un palat sau să îmbrace straie de purpură? Iar s-au îmbătat cu iluzia şi s-au hrănit cu zădărnicia… Am văzut că bogăţia este de fapt o pedeapsă, o osândă, a săvârşit fără ştirea lui cine ştie ce faptă nelegiuită, ceva ascuns şi neînchipuit, şi acum se află sub apărarea răzbunării lui Dumnezeu. Sau, poate Dumnezeu vrea să-l pună la încercare, ca să vadă dacă va fi în stare să se ridice până la dumnezeiasca sărăcie. Bogatul este omul care putea să se bucure de fericire, dar a iubit mai mult puterea. Putea să iubească pe cei din jur şi să împartă cu ei prisosul belşugului, dar i-a plăcut mai mult să fie temut şi urât… Este atât de grea situaţia lui, că nimeni nu poate să-l mai ajute, nimeni nu poate să-l mai scape. Banii pe care i-a avut în pumni sunt metalul care-l va îngropa de viu sub povara lui rece. Pentru el nu există decât o singură scăpare: să arunce păcătoasa mizerie a bogăţiei, să ajungă iarăşi smerit şi cu adevărat sărac. Dar mai poate el să ia o asemenea hotărâre, când nu mai este stăpân pe sine şi nu mai poate nici să judece? El şi-a pierdut şi sufletul şi libertatea… De aceea, Domnul Iisus întrebă simplu şi pe înţelesul tuturor: „ce va folosi omului să dobândească toată lumea, şi să-şi păgubească sufletul?“ (Marcu 8, 36).

Dacă adâncim grozava taină a bogăţiei, de abia ne dăm seama de ce binevoitorii sfătuitori ai omului au văzut în ea adevăratul imperiu al diavolului. Şi astfel, iată cum toate nimicurile se plătesc cu viaţa, se plătesc cu sufletul.

Să nu înţelegem însă, că săracii sunt fericiţi. Mulţi săraci sunt deznădăjduiţi pentru că n-au putut să ajungă bogaţi. Mulţi sunt săraci fără voia lor, căci n-au putut să strângă avuţii, dar şi-au pierdut sufletul. Singura sărăcie care dă omului liniştea şi belşugul păcii, este sărăcia de bunăvoie, sărăcia absolută, care scoate pe om din cătuşe şi-l duce spre cucerirea veşniciei. De aceea Iisus îi sfătuieşte pe toţi să accepte sărăcia totală, sărăcia de bunăvoie. Desigur, toţi trebuie să dăm celor nevoiaşi din ceea ce ne prisoseşte, dar bogatului din textul evanghelic i se cere să dea totul: „Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde toate câte ai, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer“ (Luca 18, 22).

Am putea să spunem că nu este de ajuns să fim săraci, pentru ca să avem dreptul de a ne numi cetăţeni ai împărăţiei cereşti. N-ajunge să ne lepădăm de avuţie, ca să devenim îndată desăvârşiţi. Un sărac care se împacă cu sărăcia lui, ca cu o podoabă, şi nu se gândeşte s-o dea în schimbul bogăţiei, acela speră să se mântuiască mai repede decât bogatul. Dar un om avut, care s-a lepădat de bunuri spre folosul săracilor şi s-a învoit să trăiască alături de fraţii lui săraci, acela e mai aproape de desăvârşire. A te lepăda de ceea ce n-ai avut niciodată, adică a rămâne sărac cu dorinţa de a te mântui, acesta poate fi un merit… Dar a te lepăda de tot ceea ce a fost al tău, de tot ce au pizmuit semenii tăi la tine, iată semnul supremei putinţe de desăvârşire. Domnul Hristos i-a iubit pe toţi săracii. Dar mai ales a căutat în inimă pe acel sărac care n-a fost mereu sărac. A căutat pe acel bogat gata să devină sărac, din dragostea pentru Hristos. Pe acela, poate, Iisus nu l-a găsit niciodată. De aceea a zis cu tainică durere: „cât de anevoie vor intra bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu“.

Poate că fiecare din noi suntem în cauză. Nu facem însă proces nimănui, căci nimeni nu ne-a pus judecători peste aproapele nostru. Lăsăm să judece conştiinţa fiecăruia dintre noi. Şi, ca să avem un punct de plecare în răscolirea propriei conştiinţe, putem să spunem că tot ceea ce trece dincolo de necesarul trebuitor la întreţinerea casei şi a familiei noastre, sunt bunuri care nu ne aparţin. Ele constituie bogăţia şi aceasta, după porunca Domnului Hristos, trebuie s-o împărţim cu cei lipsiţi şi nevoiaşi. Aceasta nu este o jertfă, o pagubă sau o pierdere, ci este un câştig, a cărui preţuire cu greu o putem face… Aşa ne învaţă Hristos: fă-ţi pungă ce nu se învecheşte, „adunaţi-vă comori nu pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde tâlharii le sapă şi le fură, ci în cer… că unde-ţi este comoara, acolo îţi va fi şi inima ta“ (Matei 6, 19-21). „Celui care cere de la tine, dă-i; şi celui ce vrea să se împrumute de la tine, nu-i întoarce spatele“ (Matei 5, 42). „Căci mai fericit este a da, decât a lua“ (Fapte 20, 35).

Deznădejdea nu trebuie să pună stăpânire pe sufletele noastre. Bogaţi sau săraci, avem şi noi un loc sub soare şi un drept de a ne iubi Stăpânul. Prin cuvântul grăirii de azi, Domnul Hristos ne-a învăţat să dăm; vom da deci unde trebuie, vom da cât trebuie, vom da cui trebuie… Şi mai ales, vom da când trebuie. Toate acestea, într-un cuvânt, se numesc faptele iubirii creştine, se numesc faptele milei creştine. Dacă vom face astfel, clipa din urmă a vieţii noastre nu ni se va mai părea înspăimântătoare. Ci clipa sfârşitului va fi ca nişte zori ai eternei dimineţi, dincolo de a cărei trandafirie perdea începe liniştită viaţa veşnică…

Reduceri!