Gânduri și rostiri – Ziua Domnului

Unul din motivele care au împins pe iudei să hotărască uciderea lui Iisus, a fost acela că El vindeca bolnavi şi învia morţi în zi de Sabat, sau de Sâmbătă. Aşa a fost cazul cu acel om care avea o mână uscată, pe care Iisus i-a vindecat-o, după care fariseii au făcut sfat împotriva lui Iisus ca să-L piardă (Matei 12, 10-14). Aşa s-a întâmplat şi cu orbul din naştere, pe care Iisus l-a vindecat în zi de sâmbătă, pentru care faptă fariseii au cârtit, ajungând la dezbinare între ei, şi au zis: „Omul acesta nu-i de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta“ (Ioan 9, 16). Tot aşa s-a petrecut cu vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, faptă pentru care, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, „iudeii Îl prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, căci făcea asemenea lucruri în zi de sâmbătă“ (5, 16, 18). Mai putem aminti şi minunea unei vindecări petrecută tot sâmbăta, fapt care a iscat o vie dispută între Iisus şi farisei, dacă este îngăduit a vindeca pe cineva sâmbăta (Luca 14, 3). Şi, în sfârşit, vindecarea femeii neputincioase şi gârbovite, petrecută tot sâmbăta, despre care s-a citit în pericopa evanghelică din duminica a XXVII-a după Rusalii (Luca 13, 10-17).

Dârzenia cu care iudeii şi în special fariseii ţineau la respectarea repaosului total în ziua sâmbetei, se explică prin rigoarea cu care legea mozaică impunea acest lucru. Sâmbăta era ziua de odihnă a poporului ales, când nimeni nu putea face nimic, nici în casă, nici afară, ba, mai mult, călătorul aflat pe drum, nu putea merge decât o anumită distanţă – aşa-numita „cale a sâmbetei“. Era o poruncă a legii vechi, prinsă în cartea Exodului, în porunca a IV-a a Decalogului: „Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei, ca s-o sfinţeşti pe ea: şase zile să lucrezi şi să faci toate lucrurile tale, dar ziua a şaptea este sâmbăta Domnului“ (20, 8-10). Era deci justificată grija de a fi păzită litera Legii. Dar ceea ce făcea Iisus, nu era o „călcare a Legii“, ci prevestirea unor vremuri noi, când omul să nu mai fie lăsat sub litera Legii, „care ucide“, ci să trăiască în spiritul Legii, „care dă viaţă omului“ (II Corinteni 3, 6). Legea era închistată în rigoarea ei, dar Iisus voia să-i confere forţa morală a întrajutorării, a facerii de bine, să-i dea un spirit nou, s-o pună sub pecetea iubirii faţă de aproapele. De aceea Iisus rosteşte cuvântul care să deschidă mintea şi să îndulcească inima fariseilor orbiţi de opreliştea rigidă a legii. „Cine e omul acela dintre voi, zice Iisus, care, de-ar avea o oaie şi ar cădea sâmbăta într-o groapă, nu o va apuca şi o va scoate? Dar cu cât e mai de preţ omul decât oaia!“ (Matei 12, 11-12).

Într-o sâmbătă Iisus învăţa în sinagogă. Acolo era şi o femeie care de 18 ani avea duhul neputinţei şi era gârbovă, şi nu se putea ridica în sus. A chemat-o Iisus şi i-a zis: Femeie, eşti izbăvită de boala ta. Şi, punându-şi mâna pe ea, s-a ridicat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar căpetenia sinagogii s-a mâniat şi a zis către popor: sunt şase zile în care se cade să veniţi să vă vindecaţi, nu în zi de sâmbătă… Dar Iisus i-a zis: Făţarnice, nu dezleagă fiecare din voi boul sau asinul de la iesle în ziua sâmbetei şi-l duce să-l adape? Dar această femeie, pe care satana a legat-o acum 18 ani, nu se cădea să fie dezlegată de legăturile acestea în ziua sâmbetei? (Luca 13, 11-16). Şi conchide, ca şi altădată: „Aşa că îngăduit este sâmbăta a face bine“ (Matei 12, 12).

Iată, fraţilor, încă o facere de bine pentru om şi încă o demascare a făţărniciei fariseilor. Ei erau tulburaţi, că se călca litera Legii, dar n-aveau nici un sentiment de compătimire pentru „o fiică a lui Avraam“, chinuită 18 ani de neputinţa ei… De aceea mustrarea lui Iisus i-a ruşinat pe farisei şi a avut ecou în rândul celor prezenţi, care – zice Sfânta Evanghelie – „se bucurau de toate slăvitele fapte săvârşite de El“ (Luca 13, 17).

V-am spus şi mai înainte că sabatul era ziua de repaos, de odihnă a poporului evreu, sfinţită de Dumnezeu la încheierea zilelor creaţiei (Facerea 2, 3) şi statornicită ca sărbătoare prin porunca a IV-a a Decalogului. Ea a fost poruncită ca zi de odihnă în amintirea eliberării poporul evreu din robia egipteană, cum reiese din scrierea biblică intitulată Deuteronomul: „Adu-ţi aminte că rob ai fost în pământul Egiptului şi te-a scos Domnul, Dumnezeul tău, de acolo… pentru aceea ţi-a poruncit ţie Domnul, Dumnezeul tău, să păzeşti ziua sâmbetei şi s-o sfinţeşti“ (5, 15). În ziua sâmbetei, nimeni nu avea voie să facă ceva: „să nu faci în ziua aceea nici o muncă, nici tu, nici fiul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul ce poposeşte la tine“ (Ieşirea 20, 10).

Porunca aceasta a Legii – de a respecta sâmbăta, ca şi celelalte porunci impuse de legea lui Moise sau transmise prin prooroci, au fost respectate de Iisus, dar iată că, dintr-o dată, fariseii şi cărturarii Îl denunţă pe Iisus ca pe un călcător de Lege şi stricător al tradiţiilor iudaice. Îi aduc acuzaţii felurite, unele chiar foarte grave: că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii, că ucenicii Lui nu-şi spală mâinile când se aşează la masă, că vindecă bolnavi şi înviază morţi în zi de sâmbătă, că scoate demonii cu ajutorul căpeteniei lor, că huleşte pe Dumnezeu, numindu-Se Fiul Lui… Din aceste motive, fariseii fac tulburare în popor, se sfătuiesc cum să-L piardă pe Iisus şi hotărăsc chiar să-L omoare, aşa cum se vede din exemplele date.

Nu era vorba însă nici de călcarea Legii, nici de stricarea tradiţiilor, nici de hulirea lui Dumnezeu. Era vorba de împlinirea unui destin. Iudeii şi mai marii poporului nu accepătaseră ideea că Iisus este Mesia, trimisul lui Dumnezeu, ei nu credeau că Iisus este Mântuitorul prezis de prooroci şi cereau încă semne ca să se convingă. De aceea, Iisus a trebuit să purceadă la punerea temeliilor împărăţiei, pe care vrea s-o întemeieze, şi să facă cunoscută „legea cea nouă“ a mântuirii prin jertfa Sa proprie. Iisus a văzut cum Legea era nesocotită, cum poruncile erau călcate în picioare, cum nedreptăţile erau acoperite fără ruşine, cum oamenii neputincioşi sufereau fără ca cineva să-şi îndrepte mila spre ei… Pe scaunul lui Moise şedeau cărturari şi farisei, povăţuitori nebuni şi orbi, făţarnici, care legau sarcini grele de purtat şi le puneau pe umerii oamenilor, lăudăroşi, ce stau pe scaunele cele mai de frunte, care dau zeciuială din lucruri mărunte, dar nesocotesc dreptatea, mila şi credinţa, „şerpi şi pui de vipere“, care se arătau pe dinafară drepţi, dar în inimi erau plini de făţărnicie şi nelegiuire. Capitolul 23 din Evanghelia Sfântului Matei conţine o aspră mustrare, în care Iisus demască pe farisei.

În faţa unei asemenea comportări, ce valoare mai avea Legea şi cât mai preţuiau poruncile? Referindu-ne strict la ziua sâmbetei, ne întrebăm: era Iisus un călcător de Lege? Avea El obiceiul să nu respecte sâmbăta? Nu! Problema era de a şti dacă sâmbăta, sfinţită de Dumnezeu după creaţie, însemna întreruperea şi a facerii de bine, a virtuţii şi a milosteniei! Dacă ea oprea şi înălţarea sufletului către Dumnezeu, sau din contră, dacă în ziua sâmbetei omul n-avea decât grija de a se odihni în partea lui fizică… La această întrebare fariseii n-au dat răspuns, dar Iisus a limpezit lucrurile, aducând şi o îndreptăţire a minunilor făcute de El sâmbăta, zicând: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez… şi precum Tatăl învie pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte… Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-L cinstească pe Fiul, cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5, 17, 21-23). Era clar că Iisus nu călca sâmbăta ca zi de odihnă, ci el ţinea acea Sâmbătă a binelui, a ajutorării omului, ca să arate că El este „Domn şi al sâmbetei“ (Marcu 2, 28). Şi, deoarece fariseii pervertiseră Legea şi denaturaseră religia, Iisus trebuia să pună lucrurile pe făgaşul lor sănătos. Sfătuind pe ucenici şi poporul să se ferească de „aluatul fariseilor“, Iisus declară: „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau profeţii, n-am venit să stric ci să plinesc“ (Matei 5, 17). Adică, am venit să desăvârşesc legea, s-o umanizez, să-i dau tăria faptei bune, să-i dau forţa iubirii… Grija lui Iisus era să cureţe religia de orbirea fariseică şi să arate că adevărata religie este iubirea dintre Dumnezeu şi om, că făţărnicia, formalismul religios sunt nimicuri, atunci când inima omului se umple de iubire.

Reluând această idee, Sfântul Apostol Pavel merge mai departe şi, fără să conteste valoarea legii şi a poruncilor iudaice, afirmă că: „omul nu se mântuieşte din faptele legii“ (Galateni 2, 16). Sfântul Pavel vrea să îndrepte privirea noilor adepţi ai învăţăturii lui Hristos spre lumina mântuirii izvorâte din darul jertfei lui Iisus. El scrie Galatenilor: „Dacă mântuirea se dobândeşte prin lege, atunci Hristos a murit în zadar… Prin faptele legii primit-aţi voi Duhul Sfânt, sau prin ascultarea cu credinţă a învăţăturilor Evangheliei?“ (2, 21; 3, 2). Sfântul Pavel clarifică şi raportul dintre Legea Veche, mozaică, şi noua învăţătură a lui Hristos. El zice: „Legea ne-a fost dată călăuză spre Hristos, ca să ne mântuim prin credinţă; iar după venirea credinţei, nu mai suntem sub povaţa călăuzei… Căci toată legea se cuprinde într-un singur cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Galateni 3, 24-25; 5, 14).

Iată temeiuri nedezminţite din Sfânta Evanghelie, care dovedesc că Iisus n-a nesocotit sâmbăta, ci a ridicat-o, punându-i pecetea milei, a faptei bune şi a iubirii de oameni, ca unul ce era „Domn şi al sâmbetei“.

Cu tot respectul acordat de Mântuitorul sâmbetei, Legea lui Moise, prin care s-a consfinţit sâmbăta ca zi de odihnă, fiind numai o călăuză care a condus pe oameni la Hristos, ea nu mai are putere asupra celor care au crezut în Iisus Hristos şi care au primit mântuirea prin jertfa Lui de pe cruce. Pe bună dreptate Sfântul Pavel spune: „dacă mântuirea se dobândeşte prin lege, atunci degeaba a murit Hristos“ (Galateni 2, 21). Deci Hristos S-a născut, S-a supus legii şi a suferit moarte pe cruce „ca să răscumpere pe cei de sub lege“ (Galateni 4, 5). Căci „ţinta legii a fost Hristos, spre îndreptarea celor ce vor crede în El“ (Romani 10, 4). Această mărturie a Sfântului Pavel este adevărată şi este conformă cu altă mărturie a Evangheliei după Ioan: „celor câţi L-au primit şi cred în numele Lui, le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu“ (1, 12). Deci, legea lui Moise, cu toate poruncile ei, a rămas un îndreptar preţios în conduita morală a oamenilor, pe care Biserica o acceptă şi o recomandă credincioşilor săi.

Acum însă, prin Iisus Hristos, oamenii sunt sub o altă lege, sub o lege nouă, legea iubirii, legea lui Hristos. Acum trăim sub cerul credinţei lui Hristos, sub raza harului divin, sub oblăduirea Duhului Sfânt. Pe bună dreptate şi inspirat cântă Biserica în numele ei: „trecut-a umbra legii şi darul a venit“. Darul acesta este Hristos, Mesia cel prezis de prooroci, Care S-a născut la Betleem şi Care S-a legitimat în faţa lumii ca Fiu al lui Dumnezeu, prin învăţătura Sa, prin semnele şi minunile săvârşite şi mai ales – dovada supremă – prin jertfa Sa de pe cruce şi prin învierea din morţi. Prin Iisus Hristos avem „un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez“ (Efeseni 4, 5). Pe aceste temeiuri şi-a statornicit Biserica rostul şi viaţa ei. În cinstea învierii lui Hristos, ca zi de repaos şi de bucurie duhovnicească, a fost aleasă ziua în care a înviat Hristos, ziua întâia a săptămânii, prima de după sabat. Duminica este ziua Domnului, „ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-ânsa“ (din Stihirile Învierii). Viaţa creştinilor este legată de această zi a duminicii. Căci în această primă zi a săptămânii a început crearea lumii, în această zi a înviat Hristos şi tot în această zi s-a pogorât Duhul Sfânt, Care luminează şi sfinţeşte calea credinţei către Iisus Hristos.

Bunii şi străbunii noştri au cresut în această credinţă, în legea lor strămoşească, ce le-a fost mângâiere şi îndemn în zilele lor grele. Ei au murit în această credinţă, cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, iar noi suntem datori să le urmăm credinţa.

Sale!