Înainte de Crăciun, Sfânta Biserică aminteşte credincioşilor, prin cuvântul Scripturii, că evenimentul covârşitor pe care trebuie să-l sărbătorim – adică Naşterea Domnului – are temeiuri istorice, bazate pe realităţi şi adevăruri înscrise în Cartea Sfântă. Ni se dă astfel încredinţarea că Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, a venit în lume născându-Se cu trup omenesc, pentru ca să împlinească rânduiala din veac hotărâtă şi, astfel, să mântuiască prin jertfa Sa proprie pe omul căzut în păcat.
Pe temeiuri care nu pot fi dezminţite, se dă istoriei şi lumii dovada că Iisus Hristos nu este o născocire, ci este o realitate vie, istorică, care coboară din veacuri, ca să încununeze un arbore genealogic concret, cu nume pe care istoria le-a înscris în paginile ei.
Duminica „Sfinţilor Strămoşi“ aduce aminte de acele personalităţi din veac, care se înscriu în şirul strămoşilor din neamul pământesc al lui Iisus Hristos, care au trăit în lume şi au săvârşit fapte măreţe, pe care istoria le-a păstrat înscrise pe răbojul timpului.
Sfintele Scripturi păstrează şirul acelor neamuri de spiţă nobilă – regi, judecători şi profeţi -, care o leagă pe Fecioara Maria de veacuri trecute.
Naşterea este un fapt biologic. Ca fenomen firesc, ca fapt al începutului, naşterea marchează intrarea în lume a omului. Tot cel ce se naşte ca om nou în lume, vine pe firul coborâtor al neamului său.
Pe cine găsim la capătul acestui catalog, cu cine se deschide această măreaţă spiţă a neamului lui Iisus Hristos? Primul dintre strămoşii lui Hristos şi dintre Sfinţii Vechiului Testament este Adam, strămoşul după trup al tuturor oamenilor. Prin el a intrat păcatul şi moartea în lume, dar tot el a primit cea dintâi făgăduinţă a vieţii şi a mântuirii şi tot el ne dă cea dintâi pildă de pocăinţă şi îndreptare întru Hristos. Adam a greşit o dată, când a călcat porunca Stăpânului, dar a plâns şi s-a pocăit o viaţă întreagă pentru greşeala săvârşită.
Urmează Abel cel drept, întâiul ucis în mod mişeleşte în neamul omenesc, răpus de mâna fratelui său Cain. Abel a adus o jertfă bine primită, iar sângele lui nevinovat a preînchipuit sângele a toate sfinţitor al Fiului lui Dumnezeu.
De minunată pomenire este Enoh, cel ce umbla înaintea lui Dumnezeu (Facerea 5, 22, 24), care îndeletnicindu-se necontenit cu cugetarea despre Dumnezeu, s-a apropiat atât de mult de Creatorul, încât a intrat într-un fel de comuniune strânsă cu Dumnezeu şi a trecut hotarul care despărţea cele vremelnice de cele veşnice; şi a mers aşa de departe în sfinţenie, încât nu s-a mai putut întoarce la viaţa aceasta pământească. Sfânta Scriptură zice că el „a fost strămutat cu trupul la cer“ (Facerea 5, 24).
Însemnat între strămoşi este bătrânul Noe, ultimul drept al „lumii dintâi“ şi primul drept al lumii de după potop. Lui i-a fost dat să propovăduiască dreptatea între oamenii din vremea sa, care se afundaseră în necredinţă, care mâncau, beau şi se veseleau (Matei 24, 37) şi nu se gândeau la viitor, dar care apoi şi-au blestemat ziua naşterii, pierind în năpraznicul potop. În corabia făcută de el, Noe a mântuit lumea toată, căci de la el, din persoana sa, a purces a se zidi o lume nouă (Facerea 9, 19).
La loc de răscruce stă Avraam, tată a multor neamuri sau „părintele credinţei“, cum îl numeşte Sfânta Scriptură. Lui i s-a poruncit să-şi lase casa şi pământul şi să plece într-un loc necunoscut – şi s-a dus! Lui i s-a spus să aducă jertfă pe unicul său fiu şi a făcut aşa! Voia lui Dumnezeu era pentru el poruncă. Din el, din sămânţa lui Avraam, au ieşit două vlăstare puternice – Isaac şi Iacob – care prin fiii lui a întemeiat cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Dintre aceştia cel mai iubit a fost Iosif, cel vâdut de fraţii lui, dar care, prin înţelepciune şi dreptate, s-a izbăvit şi pe sine şi i-a izbăvit de la pieire şi pe fraţii lui (Facerea 50, 20-21).
Nu poate fi uitat dreptul Iov, cel copleşit de suferinţă, dar izbăvit prin bunătatea sufletului său. Nu s-a plâns în faţa necazurilor şi a durerilor, ci, pierzând totul, a dat slavă lui Dumnezeu şi s-a mângâiat cu nădejdea, zicând din gunoiul suferinţei: „Domnul a dat, Domnul a luat… fie numele Domnului binecuvântat“ (1, 21). Iar milostivul Dumnezeu „a binecuvântat pe cele din urmă zile ale lui Iov, mai mult decât pe cele dintâi“ (42, 12).
Pomenim cu evlavie pe dătătorul de lege, Moise, conducător al poporului ales, profet şi făcător de minuni, cu care Dumnezeu a stat de vorbă ca cu un prieten, faţă către faţă (Numeri 12, 6-8), în rugul cel de foc care ardea şi nu se mistuia (Ieşirea 3, 2-6). El a condus poporul spre ţara fericită a Canaanului, împreună cu fratele său Aaron, dar, din pricina unui moment de îndoială, el n-a apucat să intre în pământul făgăduit (Numeri 20, 10-12). Prin Moise, Biserica ne învaţă că, mergând pe calea împărătească a credinţei, să alungăm de la noi îndoiala, care tulbură şi sminteşte inima.
Urmaşul lui Moise în proorocie a fost Iosua al lui Navi, înaintea căruia a secat apa Iordanului, la a cărui trâmbiţă au căzut zidurile Ierihonului şi la strigarea căruia s-a oprit soarele pe cer, încât a fost o zi cât două, până ce s-a terminat lupta. Iosua al lui Navi este unul dintre puţinii care, ieşind din Egipt, au dus poporul lui Israel în pământul făgăduinţei. (Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 46, 1-5).
Dintre judecători pomenim pe Ghedeon cel viteaz, care n-a primit coroana regească, din smerenie, ci a lăsat ca peste poporul lui Israel „să domească Domnul“ (Judecători 8, 23).
Din aceiaşi spiţă binecuvântată face parte şi Samson, cel cu putere trupească multă, care, deşi biruise pe filisteni, nu a putut să biruiască şi pofta păcatului, ci a căzut victimă în mrejele Dalilei (Judecători 16, 1-30), care prin vicleşug i-a adus moartea.
Între regii lui Israel, a strălucit cu virtuţi şi fapte măreţe David proorocul, psalmistul compozitor de cântece frumoase, care au inspirat oamenilor simţăminte înalte, îndemnuri la răbdare şi pocăinţă, aducând mângâiere şi încurajare multor suflete căzute. Dar, cu toate darurile ce i-au împodobit inima, omul a fost împuns de spinii păcatului şi a căzut, dar s-a ridicat cu mult mai sus decât căzuse. Slujba bisericească creştină este plină de rugăciunile de laudă şi premărire a lui Dumnezeu, dar şi de rugăciunile de pocăinţă ale acestui strălucit rege. Cine nu cunoaşte renumitul Psalm 50, care este strigătul disperat şi insistent al sufletului umilit către Creator, cerând iertare prin smerită pocăinţă.
Mai este apoi Solomon, cel care a zidit templul din Ierusalim, cel mai înţelept dintre regi, cu frumoasele lui imne, poezii, paremii, pilde şi parabole, care au uimit popoare şi ţări întregi. Dar, înţelepciunea nu l-a apărat de cădere şi Solomon n-a rămas până la moarte posesor al acestor daruri cu care a fost miruit. El a uitat pe Dumnezeul părinţilor săi şi, ieşind din hotarele credinţei şi ale temerii de Dumnezeu, a început a filozofa după stihiile lumii, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 2, 8).
Pe firul istoriei vine acum rândul marilor profeţi şi apărători ai credinţei; dar nu-i vom putea cita cu de-amănuntul – cu fapte şi virtuţi –, ci îi vom înşira numai cu numele: Ilie Tesviteanul, Elisei, Isaia – care a profeţit despre naşterea Mesiei, Ieremia – proorocul pocăinţei, Iezechiel, Daniel; apoi, bărbaţi viteji: Ezdra şi Neemia – care au mângâiat poporul în timpul robiei babilonice, Eleazar – mare cărturar, Zaharia – tatăl lui Ioan Botezătorul, Iosif – logodnicul Sfintei Fecioare şi dreptul Simeon, care a primit în braţe pe pruncul Iisus la 40 de zile după naştere.
Este momentul să mai amintim că, alături de aceşti străluciţi strămoşi ai lui Hristos, au stat soţiile lor, fiicele lor, mamele şi surorile lor, femei cu bogate calităţi şi virtuţi, începând cu Eva şi încheind cu Fecioara Maria, din care S-a născut Hristos, care au strălucit – cum mărturiseşte Sfântul Pavel – „ca nişte luminători în lume“ (Filipeni 2, 15), gonind întunericul din vremea lor. Ele au trăit mai mult cu duhul, mai mult pentru cele viitoare. Şi-au iubit soţii, copiii, căminul şi ţara. Dar, mai mult L-au iubit pe Dumnezeu şi pe Izbăvitorul lumii, Hristos. Toţi, bărbaţi şi femei din Vechiul Testament, au murit dorindu-L pe Hristos cel făgăduit.
Aceste nume şi vieţi vin din adâncul veacurilor şi al istoriei, sunt zid şi temelie strămoşească a neamului din care S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Omul Iisus Hristos. Avem astfel temeiul nedezminţit al credinţei noastre, că Hristos, începătărul vieţii celei noi, nu vine din neant, nici din închipuire, ci vine pe cale firească, coborând din veacuri, ca să lege trecutul cu viitorul, până în vecii vecilor. Cunoscând şirul sfinţilor strămoşi, în lumina cereştii izbăviri, ne pregătim acum să cinstim şi noi ziua care ne aduce aminte de minunata şi preacurata zămislire a lui Hristos. Vom vesti acest adevăr izbăvitor care ne dă putinţa să ne înscriem numele în cartea vieţii veşnice. Ne vom pregăti să deschidem calea sufletului spre primirea lui Hristos în Sfânta Împărtăşanie, la care ne dă dreptul pocăinţa şi rugăciunea pe care le-am împlinit în răstimpul acestui post. Vom fi părtaşi la ospăţul Stăpânului, la masa cinstei, la ospăţul cel mare la care suntem chemaţi şi la care suntem aşteptaţi. Va trebui să fim prezenţi, căci este unica ocazie când putem să fim în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu. Noi nu vom urma calea acelor oameni pe care ni-i înfăţişează Sfânta Evanghelie din duminica premergătoare Crăciunlui, care, fiind chemaţi la cina Stăpânului, ca nişte suflete fără graţie, au refuzat, punând înainte interesul şi pasiunile lor egoiste: „mi-am luat o ţarină şi mă duc s-o văd;… mi-am cumpărat cinci perechi de boi şi vreau să-i încerc;… m-am însurat şi nu pot veni“ (Luca 14, 18-20).
Cu aceste scuze minore este refuzată onoarea ce li s-a făcut, de a fi chemaţi şi puşi într-o asemenea cinste? Noi, însă, nu vom face aşa. În zilele care au mai rămas până la marele praznic, va trebui să punem ordine în cămara sufletului nostru, să înfruntăm orice piedică ce ni s-ar pune în cale şi să fim gata a-L întâmpina pe Domnul Hristos, Care vine sub chipul smereniei, ca să aducă „pe pământ pace şi bună voire între oameni“ (Luca 2, 14).
