Trăim vremuri în care verbalitatea excesivă, minciuna, corupţia, lipsa de încredere în noi înşine, în ceilalţi, în instituţii, spulberă speranţe. Pare că totul este pierdut definitiv, iar viaţa nu este decât un timp anost, plin de greutăţi şi de nedreptăţi.
Această stare de lucruri este o restituţio in integrum a atmosferei vechii Rome, unde circul şi pâinea erau din belşug „recomandate”, spre satisfacerea unei existenţe perisabile, fără idealuri, a plebei. Mai puţin inventivi decât latinii, la noi doar circul este gratis. Pâinea costă.
Cadenţaţi de acest spectacol degradant al unei existenţe frugale, zilnic suntem martorii spectacolului mediatic ieftin ce creează iluzia informării, însă, fără dubiu, duce la ignoranţă.
Umiliţi şi de multe ori disperaţi de confuzia şi răsturnarea valorilor, suferim în adâncul nostru şi strigăm cu disperare – Unde eşti, Doamne, să faci dreptate?
Înfricoşata judecată este momentul invocat şi va veni! Până atunci avem un timp de schimbare a vieţii, de reflecţie asupra faptelor noastre. Textul biblic, aflat la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 25, şi citit în „Duminica Înfricoşatei Judecăţi“ în toate bisericile, descrie modul în care „Judecătorul cel nemitarnic“, aşa cum Îl numeşte o cântare bisericească, va împărţi dreptatea la judecata de apoi. Se va restabili adevărul, aparent pierdut în lumea aceasta. Aparenţele din lumea aceasta se vor risipi, măştile vor dispărea, adevărul, crudul adevăr, ascuns cu străşnicie până atunci, va deveni vizibil, accesibil tuturor.
Această duminică, la început de post, este un clopot ce bate pentru conştiinţe. Ne aminteşte de noi şi vrea să ne readucă în noi. Ne cheamă la autoevaluare şi îndreptare urgentă. Timpul nu aşteaptă. Ceasornicul inventat pentru a ajuta omul în periplul său cotidian, nu are cum să nu-l înspăimânte acum la gândul trecerii ireversibile a clipelor, la gândul morţii treptate din fiecare zi, la gândul punctului final. După aceasta, aşa cum spune Sfânta Scriptură, „urmează judecata“.
Judecata lui Dumnezeu nu va fi una a expunerilor scenice, nu va fi una a aparenţelor, ci Dreptul Judecător va pătrunde în culise. O cântare bisericească spune cu tânguire: „O, ce oare va fi atunci când vom sta toţi goi!“ şi va trebui să răspundem.
Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că „noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău“ (II Corinteni 5, 10).
Sfântul Grigorie de Nissa, în Cuvântul său la Psalmi, vorbind despre faptele care vor fi judecate, spune: „Cele mai mici dintre faptele noastre vor fi adunate să fie cercetate. Tot ce am greşit cu mintea – chiar gândurile cele mai mici; tot ce am greşit cu gura – chiar şi vorbele deşarte; tot ce am greşit cu fapta – chiar şi cea mai uşoară greşeală; toate, de la cele dintâi, la cele din urmă, toate vor fi judecate şi cercetate“.
Nu vom putea ascunde nimic, aşa cum se întâmplă acum – fie de ochii oamenilor, fie de noi înşine. „Vom vedea – spune Sfântul Vasile cel Mare – toate faptele noastre deodată, fiecare aşa cum a fost rostită şi săvârşită“.
„Vor fi judecate şi cercetate toate păcatele noastre, cele pe care le-am făcut noi înşine, pe care le-am dat prilej altora să le facă, faptele bune pe care nu le-am făcut şi faptele bune pe care nu i-am lăsat pe alţii să le facă“, rostea cândva predicatorul Ilie Miniat.
Aşa cum putem constata, multe din faptele săvârşite zilnic în viaţa aceasta rămân acoperite de mister, sau sunt bine machiate cu fardul aparenţei. Pe unele le tăinuie noaptea, pe altele le înghite pustiul, iar pe altele le acoperă taina. Uneori un nevinovat poate fi osândit, iar vinovatul tace. Micii făptaşi mor în ştreang, iar cei mari merg aplaudaţi pe stradă.
De la aceste vizibile abuzuri ale prezentului putem aminti alte aparenţe specifice lumii acesteia. Nu ştim care este dragostea adevărată sau falsă, cum este râvna sau invidia, care este lauda sau linguşirea, virtutea sau făţărnicia. Ne înşelăm uneori, crezând că omul poate să acopere totul cu întuneric definitiv. La judecata din urmă, însă, lumina şi adevărul vor birui şi toate se vor arăta aşa cum au fost rostite şi săvârşite.
La această „înfricoşată judecată“ totul se va da pe faţă. Tot ce am gândit, ce am vorbit, tot ce am făcut va deveni vizibil tuturor, lumii întregi. Se va vedea atunci că ceea ce părea virtute era de fapt făţărnicie, ceea ce părea râvnă, era de fapt invidie, ceea ce părea prietenie era un fals, sfatul ce părea bun era de fapt clevetire. Se va cunoaşte atunci, aşa cum spun înţelepţii noştri ţărani, „lupul, care părea miel“ sau „Iuda, care părea apostol“.
Aşadar, Raiul şi Iadul pentru fiecare încep de aici. Sentinţa de dincolo ne aparţine, pana scrierii sentinţei este în propria noastră mână, iar timp de îndreptare ar mai fi. Ruşinea de a rămâne, ca în povestea despre hainele împăratului, goi, fără haina făţărniciei, cu neputinţa salvării aparenţelor, este teribilă şi trebuie să ne dea de gândit.
Abelard, în lucrarea sa „Etica“, spune: „Ce aştepţi aşadar, tu cel rău în pioşenie faţă de ai tăi şi crud în acelaşi timp faţă de tine şi faţă de Dumnezeu, ce aştepţi de la Judecătorul Drept către Care, vrând-nevrând, te grăbeşti spre a fi judecat, şi Care cântăreşte nu numai gândul furtului, ci şi pe cel al cuvântului paşnic. Adam a greşit o singură dată şi, după cum aminteşte Fericitul Ieronim, păcatul său în comparaţie cu ale noastre a fost uşor. Nu a asuprit pe nimeni prin violenţă şi nici nu a luat banul altuia; a gustat doar din fructul care creştea. Şi totuşi, prin această atât de uşoară alunecare, readusă însă tot mereu în întreaga posteritate prin pedeapsă, Dumnezeu a hotărât de la început să demonstreze ce intenţionează să facă în cazul greşelilor mai mari“.
Aşadar, entuziasmul celor care cred că pot totul aici şi că nu vor plăti pentru actele lor este doar o iluzie. Păcatul făptuit va fi plătit, membrana aparenţei, care pare că acoperă totul, va fi penetrată. Dreptatea, realitatea, adevărul vor birui, iar nefericirea celor ce şi-au făcut iluzia salvării definitive a aparenţelor va fi definitivă, veşnică.
