Epoca interbelică – o perioadă distinctă în istoria României.

Sistemul legislativ al uni stat este cel mai bun martor al realităţii, martor ce nu lasă loc speculaţilor, ci prezintă realitatea fără posibilitatea de a o tăgădui.

Una din raportările cele mai frecvente din ultimii ani, face referire la perioada istorică cuprinsă între cele două războaie mondiale. Această perioadă estre privită astăzi în mod diferit. Există voci care idealizează epoca interbelică, dar există şi atitudini critice.

Din punct de vedere legislativ, epoca interbelică poate constitui un model în multe domenii de activitate şi mai cu seamă în cel al vieţii religioase.

Studierea sistemului legislativ privitor la Biserică şi instituţiile ei poate fi utilă atât pentru identificarea tipului de raport pe care statul îl avea cu Biserica cât şi pentru identifica unor noi perspective, într-o perioadă în care Statul are o politică incoerentă şi lipsită de o orientare clară.

Perioada de timp cuprinsă între cele două războaie mondiale începe şi se desfăşoară având ca motto cuvintele rostite în parlamentul ungar de Al. Vaida-Voievod: ˝Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţă naţională .˝ [1]

 Evenimentul care a produs cele mai mari mutaţii în societatea românească a timpului a fost Marea Unire de la 1918.

În urma acestui eveniment transformări importante s-au produs în domeniul legislativ. Problema fundamentală care s-a pus în perioada 1918-1938, pe planul reglementării juridice, a fost aceea a unificării sistemului legislativ.[2]

Dacă procesul făuririi statului naţional unitar român s-a desăvârşit încă din anul 1920, cel al unificării legislative a fost de mai lungă durată, prelungindu-se în unele domenii până în preajma celui de-al doilea război mondial.

După realizarea unirii s-a constatat că în toate ramurile dreptului existau reglementări paralele. Spre exemplu, în domeniul dreptului civil, pentru provinciile din vechea Românie a continuat să se aplice Codul din 1864, dar în Transilvania era în vigoare Codul Civil austriac din 1911, completat cu unele cutume şi chiar cu unele dispoziţii adoptate în Austria şi Ungaria. De aceea a fost necesară o amplă activitate în vederea extinderii dispoziţiilor Codului civil român, precum şi în vederea adoptării unor noi reglementări de drept[3].

Aceeaşi problemă s-a pus în cazul celorlalte ramuri ale dreptului[4].

Biserica, asemenea întregii societăţi, parcursese o perioadă foarte frământată[5]. În epoca interbelică, Biserica trece prin profunde transformări instituţionale generate de noua situaţie de facto creată după Marea Unire şi dorite de membri clerului şi de oamenii politici.[6] Organizarea şi unitatea bisericească a mers mână în mână cu unitatea de stat.[7]

Aceste transformări se regăsesc cuprinse în legislaţia de stat şi ele culminează cu ridicarea mitropolitului primat la rangul de patriarh.

După o perioadă în care Biserica a fost nevoită să se  reorganizeze, în urma reformelor lui Cuza, a urmat această perioadă în care contextul confesional s-a schimat, prin înmulţirea cultelor recunoscute legal.

Biserica Ortodoxă Română cunoaşte o apropiere puternică faţă de stat, clericii participând în mod activ la viaţa politică, iar statul emiţând un mare număr de legi în scopul reglementării vieţii religioase[8].

Sistemul legislativ privitor la culte este unul complet şi diversificat, cuprinzând reglementări constituţionale, o lege a cultelor şi legi ordinare privitoare la viaţa cultelor.

Tot în această perioada Biserica Ortodoxă prinde forme instituţionale ce şi le păstrează, cu perfecţionările de rigoare, până astăzi.

 

Norme şi dispoziţii ale legislaţiei de stat ce privesc Biserica şi instituţiile ei

Reglementări constituţionale.

Constituţia din 1923.

În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare, până la 1923, Constituţia de la 1866. Imediat după încetare primului război mondial, alături de vechile dispoziţii constituţionale, s-au introdus unele dispoziţii noi, care decurgeau din tratatele de pace sau din tratatele semnate de România în cadrul Societăţii Naţiunilor.[9]

Noua Constituţie era o modificare şi completare a vechii Constituţii din 1866[10] şi are ca model Constituţia belgiană de la 25 feb. 1885.

Noua lege fundamentală cuprindea 8 titluri: (Despre teritoriul României, Despre drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe, Despre puterea armată, Dispoziţii generale, Despre revizuirea Constituţiei, Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare) şi 138 articole.[11]

În Constituţia din 1923 se întâlnesc următoarele principii de drept: egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea individuală, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiţionare etc.

Discriminarea pe temeiuri religioase, etnice şi de altă natură este înlăturată, după cum menţionează un număr de texte (art. 7, art. 8, pct. 2,28, 29 etc.).

Articolele ce abordează problemele religioase au făcut subiectul unor dezbateri publice organizate de preoţi şi toate revistele bisericeşti au tratat chestiunea.[12]

Art. 22 face referire expresă la culte, având următorul conţinut: „Libertatea de conştiinţă este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere onoarei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.

Biserica creştin ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti.

Biserica Ortodoxă Română fiind religia marii majorităţii a românilor, este biserica dominantă în Statul Român iar Biserica Greco-Catolică are întâietate faţă de celelalte culte.

Biserica Ortodoxă română este şi rămâne neatârnată , de orice chiriarhie străină păstrându-şi unitatea cu Biserica Ortodoxă a răsăritului în privinţa dogmelor.

În tot regatul României, Biserica Ortodoxă Română va avea o organizaţie unitară, cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, cler şi mireni.

O lege specială va stabili principiile fundamentale de organizare unitare precum şi modalitatea după care Biserica îşi va regulamenta, conduce şi administra prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti.

Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericii Ortodoxe se vor regula de o singură autoritate sinodală.

Mitropoliţii şi Episcopii Bisericii Ortodoxe Române se vor alege potrivit unei singure legi speciale.

Raporturile dintre diferitele culte din stat de urmau să se stabilească prin lege“.[13]

Din aceste texte Prof. Gr. Popescu Prahova, marele specialist în domeniul relaţiilor Biserică-Stat[14], extrage următoarele principii ce urmau să cârmuiască viaţa cultelor:

1) Libertatea absolută a conştiinţei, principiu care este considerat ca un bun câştigat al dreptului public modern şi care îşi are originea în distincţia dintre spiritual şi temporal, realizată de creştinism.

2) Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţie, cu condiţia ca exerciţiul lor să nu aducă atingere ordini publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare al statului.

3) Constituţia declară că Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Declaraţia aceasta este exactă în ceea ce priveşte Biserica ortodoxă; este inexactă în ceea ce priveşte Biserica greco-catolică. Fără a tăgădui meritele naţionale ale acestei Biserici, Prof. Gr. Popescu-Prahova o considera un ˝organism hibrid: trupul este românesc, capul ei (Papa) este însă străin. De altfel, chiar concordatul încheiat între Statul Român şi Vatican, prin art.: 2 înglobează pe uniţi în “ierarhia catolică”.

4) Constituţia mai declară că Biserica Ortodoxă Română, fiind religia mari majorităţi a Românilor, este biserică dominantă în Statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte. Această declaraţia este sterilă şi lipsită de conţinut precum şi de urmări practice.

Privind retrospectiv formula aceasta de Biserică dominantă, formulă îndelung contestată de catolici,[15] se poate constata că nu exprima situaţia juridică a Bisericii Ortodoxe, ci exprimă sub o sintagma acceptată cu multă diplomaţie, faptul că este majoritară, constatare ce nu avea nici un rost într-un text constituţional, ce proclama deplina egalitate a tuturor cultelor.[16]

În afară de acest aspect se poate constata că textul constituţional încalcă prevederile canoanelor. Astfel, textul abrogă în mod tacit art. 22 din regulamentul pentru disciplină bisericească privitor la jurământul preoţilor[17]. După ezitări îndelungate, jurisprudenţa a sfârşit prin a declara că preoţii, ca şi ceilalţi cetăţeni, nu puteau fi dispensaţi de jurământ, deşi Codul de procedură civilă prin articolul 241 oferea această posibilitate.

5) Legea fundamentală a statului recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, pe care o declară neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmei.

6) Constituţia declară unitatea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române cu participarea  elementelor ei constitutive, clerici şi mireni.

7) Actul constituţional creează premiza apariţiei unei legi organice în care să se statornicească principiile fundamentale ale organizării unitare, precum şi modalitatea după care Biserica îşi va reglementa, conduce şi administra, prin organele sale proprii şi sub controlul statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti.

8) Legea recunoaşte unitatea de conducere la nivel sinodal central.

9) Constituţia amintea de apariţia unei viitoare legi speciale care să reglementeze alegerea mitropoliţii şi episcopilor Bisericii Ortodoxe Române. Multă vreme episcopii şi mitropoliţii au fost aleşi în conformitate cu dispoziţiile art. 12 din legea pentru organizarea Bisericii ortodoxe române şi art. 117–121, 154–155 din statutul acestei legi. Patriarhul se alege în conformitate cu dispoziţiile art. 4 şi 5 din legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca primat al României la rangul de scaun patriarhal, publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 25 Februarie 1925.

10) Raporturile dintre diferitele culte şi stat erau lăsate de actul constituţional pe seama unei legi speciale.

Una din prevederile cele mai discutate în epocă a fost autonomia bisericească. Reglementările de principiu nu puteau fi aplicate decât dacă Biserica ar fi avut posibilitatea autofinanţării[18].

Această situaţie împiedica Biserica Ortodoxă Română să se bucure de autonomie deplină. Faţă de legea clerului mirean şi a seminariilor din 1893, care impune dominaţia statului asupra Bisericii, sistemul legislativ interbelic a făcut un pas înainte. Biserica se bucura de independenţă în administrarea propriilor afaceri, fără nici o distincţie, dar sub controlul Statului. De aceea forma de autonomie creată este una relativă.

Art. 23 din Constituţie face de asemenea o menţiune necesară prevăzând următoarele: ˝actele stării civile sunt atribuţia legii civile.

Întocmirea acestor acte va trebui să preceadă totdeauna binecuvântarea religioasă.˝[19]

Acest text neglijează prevederile canonice cu privire la căsătorie. Constituţia din 1866 (art. 22), considera căsătoria ca un act mixt: civil şi religios. Potrivit acestei concepţii orice căsătorie civilă spre a fi valabilă trebuia să fie urmată de binecuvântarea religioasă. Acest articol a dat naştere multor controverse la vremea respectivă. Constituţia din 1932 rezolvă diferendul printr-un mod defavorabil religiei, suprimând obligativitatea căsătoriei religioase. Prin urmare căsătoria devine cu ajutorul textului constituţional un act pur civil.

Nu mai puţin pronunţate au devenit divergenţele dintre canoane şi legile civile în privinţa impedimentelor la căsătorie, deoarece legea civilă nu recunoaşte acelaşi număr de impedimente[20].

Prevederile constituţionale fac referire şi la componenţa celor două camere ale legislativului şi la modul în care era reprezentată Biserica în forul legislativ suprem al Statului. În componenţa Senatului pe lângă senatorii aleşi exista şi un număr de senatori de drept. Aceştia sunt menţionaţi în art. 72. Pe lângă membrii casei regale şi preşedintele Academiei erau senatori de drept şi reprezentanţi ai  cultelor religioase. Astfel, mitropoliţii ţării şi episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Bisericii Greco-catolice erau senatori de drept întru-cât erau aleşi conform legii ţării. Capii confesiunilor religioase recunoscute de Stat, câte unul din fiecare confesiune, erau aleşi sau numiţi, conform legii ţării, senatori de drept, deoarece reprezentau un număr de peste 200.000 de credincioşi. Acelaşi statut îl deţinea şi reprezentantul superior al musulmanilor[21].

Ca şi în timpurile de astăzi şi atunci bisericile minoritare erau nemulţumite de statutul lor şi reclamau acest lucru în ţările europene. Cu toate acestea, deşi clasa politică era preocupată de ce zice Apusul, totuşi legea  consideră Biserica Ortodoxă ca ˝ Biserică în stat ce trebuia sprijinită de stat˝[22].

 

Constituţia din 27 feb. 1938.[23]

Prevederile referitoare la viaţa religioasă sunt aproape identice cu cele ale Constituţiei din 1923.

Este reafirmată egalitatea tuturor în faţa legii, fără a se face discriminări pe motive religioase (art. 5).

Art. 19 are următorul conţinut: ˝Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi siguranţei statului.

Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică sunt biserici româneşti. Religia ortodoxă fiind religia marii majorităţi a românilor, Biserica Ortodoxă este biserică dominantă în Statul Român, iar cea Greco-Catolică are întâietate faţă de celelalte culte.

Biserica Ortodoxă este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea în privinţa dogmelor cu Biserica Ortodoxă a orientului.

Raporturile dintre diferitele culte şi stat sunt de domeniul legilor speciale.

Actele stării civile sunt de competenţa legii civile.

Întocmirea acestora va trebui să preceadă întotdeauna binecuvântarea religioasă, care este obligatorie pentru toţii membrii cultelor(art. 20)“.

Acest articol, spre deosebire de cel din Constituţia de la 1923, reafirmă cu mai multă fermitate obligaţia pentru toţi membrii cultelor de a săvârşi binecuvântările religioase numai după întocmirea actelor de stare civilă[24].

Constituţia face referire şi la modul în care membrii confesiunilor religioase luau parte la viaţa politică a Statului. Art. 64 lit. b-e face referire la senatorii de drept ce reprezentau cultele. Aceştia erau: Patriarhul şi mitropoliţii, episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi cei greco-catolici, deoarece erau aleşi conform legii ţării.

Capii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul din fiecare confesiune, întrucât erau aleşi şi numiţi conform legii ţării şi reprezintau un număr de peste 200.000 de credincioşi, erau senatori de drept.

Articolul stabileşte durata mandatelor acestora pe perioada ocupărilor respectivelor demnităţi.

Articolul nu aminteşte de reprezentantul evreilor şi al musulmanilor.

În concluzie, statul avea pârghiile necesare unei intense participări a reprezentanţilor Bisericii la viaţa politică a ţării.

Patriarhul Miron Cristea, a ocupat în această perioadă atât fotoliul de prim ministru cât şi acela de membru al regenţei[25], aşa cum se poate deduce din legile ţării.

Ierarhii erau membrii de drept ai Senatului, alături de reprezentaţii celorlalte culte recunoscute, protoiereii erau membrii de drept în consiliile ce funcţionau pe lângă prefecturi, însă cu vot consultativ, iar preoţii erau membrii de drept în consiliile locale.

Alături de reprezentanţii Bisericii ce luau parte, ca membrii de drept, în forurile conducătoare,  au existat şi un număr important de preoţi ce făceau parte din Adunarea Deputaţilor – poziţie ocupată în urma alegerilor parlamentare.[26]

Participarea reprezentanţilor Bisericii în forurile de conducere nu a fost una  decorativă ci una extrem de activă, mai ales în probleme religioase. Discursurile clericilor parlamentari dau mărturie despre aceasta.

Clericii aveau unu cadru legal pentru a participa la viaţa politică. Cei ce se abăteau de la acest cadru legal erau sancţionaţi prin legi cu caracter penal sau erau sancţionţi administrativ, prin ridicarea contribuţiei oferite de Stat.

 

Codurile de legi din epoca interbelică.

Codul penal ˝Carol al II-lea˝18 mart. 1936.[27]

Codul penal mai sus amintit a avut ca scop uniformizare a întregii legislaţii penale din ţările române.

Reglementări cu privire la viaţa cultelor se găsesc în art. 308-312.

Art. 308 prevede următoarele: Acela care în orice mod, împiedică sau tulbură exerciţiul cultului unei religiuni recunoscute de Stat, comite delictul de tulburarea a liniştii cultului şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 6 luni la doi ani s-au cu amendă de la 2000 la 5000.[28]

Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care împiedică o persoană să exercite propriul său cult, dacă acesta nu contravine ordinii publice şi bunelor moravuri, sau care o constrânge să exercita alt cult. ˝[29]

Art. 309 prevede următoarele: ˝Acela care primeşte şi înscrie între credincioşii săi vreo persoană aparţinând altui cult, fără a fi asigurat mai înainte că a îndeplinit formalităţile necesare de trecere de la cultul căruia îi aparţinea, comite delictul de convertire ilegală şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 1 la 3 luni.

În caz de infractorii ar fi chiar conducătorii unui cult sau ai unei asociaţiuni religioase, instanţa poate aplica măsura de siguranţă a dizolvării cultului sau asociaţiunii religioase˝.[30]

Art. 310 are următorul conţinut: ˝Acela care, în public, prin orice mijloace, îşi exprimă dispreţul faţă de un cult recunoscut de stat, sau faţă de obiectele consacrate sau destinate unui cult, comite delict de ultraj, contra cultului şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 1 la 6 luni˝.[31]

Următorul articol îi protejată şi pe clericii: „Acela care, în public, săvârşeşte fapta prevăzută în art. 310, faţă de ministrul unui cult recunoscut de Stat, care se găseşte în exerciţiul funcţiunii sale, comite delictul de ultraj contra ministrului unui cult şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la una la şase luni şi amendă de la 2000-5000 lei˝( art.311)[32]. Articolul următor prezintă formă agravantă a delictului menţionat mai sus.

Art. 313-314 se ocupă de delictele contra respectului datorat morţilor.[33]

˝Acela care, prin orice mijloace, profanează un mormânt funerar, comite delictul de profanare de mormânt şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 luni la 1 an sau cu amendă .˝

Aceiaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care, prin violenţă sau ameninţare, tulbură un cortegiu sau serviciu funebru ori împiedică îngroparea sau incinerarea unui mort.˝[34](art. 313)

˝Acela care, prin orice mijloace, săvârşeşte un act de profanare asupra unui cadavru, comite delictul de profanare a cadavrului şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la luni la 2 ani.“[35](art. 314).

Codul penal ˝Carol al-II-lea˝ are prevederi ce se referă la delictele contra liniştii publice comise de clerici.

Art. 349 prevede următoarele: ˝orice preot, călugăr sau predicator al unui cult, care în adunările credincioşilor sau cu ocazia slujbei sale religioase, rosteşte o cuvântare prin care ameninţă pe credincioşi cu pedepse spirituale, dacă se vor supune autorităţii sau legilor, ori le acordă sau promite beneficii spirituale, dacă nu se vor supune, sau care leagă prin jurământ, luat individual sau colectiv, pe enoriaşi să urmeze anumite credinţe politice, comite delictul de abuz de putere spirituală şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 6 luni la 2 ani când instigarea nu a fost urmată de efect, iar dacă a dat naştere la nesupunere, se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 1 al 3 ani.“[36]

Când această nesupunere a condus la o rebeliune, ce ar da loc de aplicarea de pedepse mai aspre,  contra unuia sau mai multora dintre culpabili, slujitorul cultului se pedepseşte cu aceleaşi pedepse ca făptuitorul.[37]

˝Pedepsele prevăzute de art. 349 se aplică ministrului cultului şi în cazul în care delictul de mai sus s-a comis prin scris sub formă de instrucţiuni pastorale, sau prin răspândirea de publicaţiuni˝ (art. 350).

Art. 351 prevede o altă modalitate a infracţiunii de tulburare a liniştii publice: ˝orice ministru al unui cult care, prin mijloacele arătate în articolele precedente, face propagandă pentru a provoca ura unei naţionalităţi sau confesiuni religioase recunoscute de Stat în contra alteia, comite delictul de învrăjbire confesională şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda de la 3000 la 10000 lei˝[38].

Codul penal din 1936 mai avea prevederi şi referitoare la cerşetoriei (art. 341-343), infracţiuni contra pudorii (art. 420-429), contra traficului cu publicaţii obscene (art. 430)[39].

Sancţiuni penale sunt prevăzute şi pentru alte fapte imorale: homosexualitatea[40] (art. 431), zoofilia (art.432), prostituţia şi proxenetismul (art. 433-440).[41]

Art. 433-444 combat bigamia, incestul, adulterul.[42]

Art. 433-447 se referă la infracţiunile contra stării civile.

Art. 450 prevede sancţiunea pentru ne respectarea de către clerici a art. 23 din Constituţia din 1923: ˝Preotul de orice cult recunoscut de Stat, care celebrează o cununie mai înainte de îndeplinirea actelor şi formelor cerute de legea civilă, comite delictul de neregulată celebrare a cununiei şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 1 lună la 6 luni şi amendă de la 2000 la 5000 mii de lei.˝[43]

Art. 482-485 sancţionează avortul.[44]

Art. 501-506 prevăd sancţiuni pentru violarea de secrete.

Art. 505 se referă la secretul profesional a cărui divulgare era sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.[45]

Art. 507-511 sancţionează calomnia iar art. 512-513 injuria admiţând proba verităţii şi condiţionând urmărirea penală de plângerea prealabilă.[46]

Codul de procedură penală, ˝Carol al – II-lea˝, 19 mart. 1936.[47]

În acest cod sunt întâlnite 3 articole ce au legătură cu viaţa bisericească.

Art. 146 prevede următoarele: Preşedintele consiliului de miniştrii şi Patriarhul pot fi ascultaţi ca martori în cursul instrucţiei preparatorii, însă numai la locuinţa lor şi numai după prealabilă încunoştinţare.

Art. 147 are următorul conţinut:˝Preotul avocatul notarul public, medicul, farmacistul, moaşa, colaboratorii precum şi persoanele ajutătoare ale acestora, nu pot fi admişi ca martori asupra faptelor care le-au fost încredinţate în calitate lor profesională.˝ [48]

Membrii completului în jurământul lor făceau apel la divinitate astfel. ˝ juraţi şi vă legaţi înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor…˝[49]

Decretul-lege pentru aplicarea în Basarabia a dispoziţiilor din Codul civil Român asupra desfacerii căsătoriilor, asupra celei de a doua căsătorii şi asupra despărţeniei din 19 nov. 1919.[50]

Acest decret lege diminua importanţa instanţelor de judecată ale Biseiricii. Acestea nu mai judecau precesele civile aşa cum se întâmplase până atunci.

Art. 2 care modifică art. 219 face referire la autorităţilor religioase ce aveau rol de împăciuire aşa cum prevedeau vechile texte din dreptul românesc.[51]

Această tradiţie se mai păstra încă în Basarabia şi este confirmat de următorul text: ˝Judecătorul după ce va fi ascultat pe reclamant şi îi va fi făcut observaţiunile ce ar fi socotit de trebuinţă, va parafa cererea şi dovezile alăturate şi va încheia procesul verbal pentru primirea lor.

Acest proces verbal se subscrie de judecător şi reclamant, afară dacă nu va şti să scrie pentru care va face menţiunea în procesul verbal.

Prin el se va mai dispune suspendarea acţiunii pe termen de 30 de zile, ordonându-se în acelaşi timp trimiterea unei copii de pe acţiun,e autorităţii superioare religioase din Basarabia a ritului în care s-a celebrat căsătoria.

Autoritatea superioară religioasă va găsi cu cale prin organul subaltern a delega un reprezentant, după primirea copiei de pe acţiune va da sfaturi ce va crede de cuviinţă şi va încerca împăcarea soţilor, pe care îi va chema înaintea sa.

Chemarea se face prin adresă ce va fi înmânată părţilor în comunele urbane prin comisarul de poliţie, iar în comunele rurale prin primăria sau jandarmeria comunei.

De rezultatul încercărilor sale va încheia un proces verbal pe care îl va înainta tribunalului respectiv în timpul termenului de 30 de zile de la suspendarea acţiunii, oricare ar fi fost rezultatul acestor încercări.˝

După expirarea termenului preşedintele tribunalului fie că primea sau nu rezultatul autorităţii bisericeşti trebuia să se constate printr-o ordonanţă rezultatul intervenţie tribunalului pe lângă autoritatea religioasă şi apoi dispunea citarea părţilor (art. 220).

Acest text scoate la iveală buna colaborare ce exista între puterea judecătorească a statului şi autorităţile eclesiastice în sprijinul unei instituţii fundamentele a societăţii, familia.

Acest text al decretului modificator prevede şi transferarea proceselor civile pendinte la consistoriul ortodox din Chişinău, odată cu publicarea acestui decret, prin îngrijirea autorităţilor bisericeşti, la tribunalele de întâia instanţă.

Acelaşi lucru se întâmpla şi cu procesele la care s-a făcut apel şi se aflau la Consistoriul bisericesc. Acestea treceau prin grija autorităţilor de apel la Curtea de apel din Chişinău (art. 4).

Acest regulament trece toate procesele civile în sarcina autorităţilor de stat dispărând posibilitate de a opta între o instanţă de judecată civilă sau una religioasă. Nu erau puţini cei ce optau pentru tribunalele religioase, deoarece normele canonice erau mult mai umane.[52]

În privinţa membrilor celorlalte confesiuni, catolici, protestanţi, armeni dar şi evrei care aveau procese pendinte la diferitele instanţe consistoriale, aceştia trebuiau să intenteze iarăşi acţiune de divorţ la tribunalele de primă instanţă ( art.6).

 

Codul Comercial ˝Carol al-II-lea˝.[53]

Legea pentru completarea art. 123 din Codul de procedură civilă în vigoare în Vechiul regat, Basarabia şi Bucovina, 27 feb. 1942.[54]

 

Norme şi dispoziţii legale privitoare la regimul general al cultelor.

Legea pentru regimul general al cultelor, 22 april. 1928. [55]

Această lege a cultelor a fost ultima în istoria vieţii noaste religioase ea fiind înlocuită cu Decretul nr. 177/15 dec. 1948,[56] Decret care, aşa cum vom vedea, deşi nu mai este în actualitate din punct de vedere juridic, se află şi astăzi în vigoare.

Legea a apărut în executarea dispoziţiilor art. 22 din Constituţie şi are următorul conţinut:

Art. 1 al legii reproduce textul articolului constituţional mai sus amintit: ˝Statul garantează tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecţiune cu condiţia ca exerciţiul lor să nu aducă atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor Statului˝.

Art. 2-4 cuprind măsuri necesare aplicării principiului libertăţii de conştiinţă şi a principiului de egală ocrotire a cultului.

Împiedicarea liberului exerciţiu al unui cult era pedepsit conform dreptului penal (art. 2).

Credinţele politice nu pot împiedica pe nimeni să dobândească drepturile civile şi politice (art. 3).[57]

Independenţa cultelor nu putea şi nu trebuia să stânjenească activitatea Statului: de aceea credincioşii nu pot fi urmăriţi de autorităţile religioase pentru motivul că şi-au îndeplinit obligaţiile lor faţă de stat (art. 4).

Pentru păstrarea păcii, între confesiuni, legea prevede că nimeni nu poate fi constrâns să participe la serviciile religioase ale unui cult (art. 5).

Art. 6 interzice constituirea de partide politice pe bază confesională, măsură considerată de către o parte din comentatorii timpului vexatorie, deoarece cetăţenii nu ar fi trebuit să fie opriţi să se constituie în partide pentru apărarea drepturilor lor religioase, atunci când erau încălcate de stat. Contestările se bazau şi pe argumentul existenţei unor asemenea partide în alte ţări (Partidul Centrului German şi Partidul Catolic din Belgia).[58]

Tot acelaşi articol prevede pedepse neobişnuit de aspre împotriva clerului, a călugărilor şi predicatorilor, care îndemnau sau provocau direct sau indirect la nesupunere faţă de Constituţie, autorităţile statului sau a legilor, regulamentelor sau a ordonanţelor în vigoare, precum şi împotriva organelor de conducere ale cultelor, care puneau la dispoziţie locaşuri sfinte pentru întruniri convocare în scopurile menţionate mai sus. Faptul că asemenea reglementări se întâlnesc frecvent şi în legislaţia anilor următori duce la concluzia că sau produs destul de dese încălcări ale acestui articol.

Concepţia despre suveranitatea Statului nu îngăduia ca şefi ai cultelor din străinătate să exercite jurisdicţia spirituală pe teritoriul ţării noastre şi nici ca jurisdicţia autorităţilor religioase ale cultelor din ţară să se extindă dincolo de frontierele ţării. Excepţie de la această reglementare făceau romano-catolici(art. 7 şi 8), ale cărui relaţii cu Statul Român au fost stabilite printr-un acord – Concordatul – încheiat în cetatea Vatican la 10 Mai 1927 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 Iunie 1929.

În legătură cu acest principiu legea interzicea cultelor şi asociaţiilor religioase să primească ajutorare materiale din străinătate, direct sau indirect, fără a le aduce la cunoştinţa Guvernului. Legea prevedea, de asemenea, ca membrii clerului, ai organelor de conducere şi funcţionarii de orice categorie, trebuie să fie cetăţeni români, care se bucură de drepturile civile şi politice (art. 9 şi 10).

Pentru ca să poată în chip legal poseda averi şi să se prezinte în Justiţie pentru apărarea drepturilor lor, legea recunoaşte calitatea de persoană juridică organizaţiilor cultelor istorice, create şi reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare şi prevăzute în statute: comunităţile, parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc. (art. 11).[59]

În conformitate cu principiile Dreptului public modern, legea nu recunoaşte calitatea de persoană juridică Bisericii romano-catolice în întregimea ei. Totuşi, în chip indirect, Biserica romano‑catolică a obţinut această recunoaştere prin redactarea insidioasă, neobservată de diplomaţii noştri în timpul tratativelor, a art. IX din Concordat.

Prin acest articol Biserica romano-catolică şi-a salvat şi proprietatea averilor bisericeşti în cazul când comunităţi sau fracţiuni de comunităţi romano-catolice ar trece la un alt cult. Prin concordat Statul Român recunoaşte Bisericii romano-catolice, în întregimea ei, un ˝dominium eminens˝ asupra averilor bisericeşti, teorie ce, desigur, era favorabilă Bisericii romano-catolice, dar care nu este împărtăşită de toţi canoniştii romano-catolici.[60]

Biserica ortodoxă, în întregimea ei, fost recunoscută ca persoană juridică mai ales că la momentul respectiv îi lipsea organul permanent, care să o reprezinte.

Legea de organizare a Bisericii Rrtodoxe Române, din 6 Mai 1925, acordase Bisericii Ortodoxe Române, în întregimea ei, calitatea de persoană juridică (art. 27).

Sub influenţa presiunilor romano-catolicilor, care cu prilejul dezbaterii proiectului de lege pentru regimul general al cultelor pretindeau aceeaşi recunoaştere şi pe seama Bisericii romano-catolice, vechiul articol 27 a fost modificat, iar expresia “Biserica întreagă ca atare” a fost înlocuită cu termenul de “Patriarhie”. Prin urmare, Patriarhia, ca parte constitutivă a Bisericii ortodoxe române, devenea persoană juridică[61].

Legea cultelor acordă independenţă subiecţilor vieţii religioase (termenul de autonomie nu este în lege) în conducerea afacerilor lor interne, pe care trebuie să le administreze în conformitate cu statutul lor de organizare, aprobat în condiţiile prevăzute de lege (art. 12).[62]

Hotărârile instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale cultelor se execută prin organele lor proprii. Biserica era sprijinită de stat în executarea hotărârilor instanţelor bisericeşti (art. 13).

Legea permitea cultelor să înfiinţeze şi administreze instituţii culturale şi de binefacere precum şi institute speciale pentru pregătirea clerului lor (art.14 şi 15).

Din punct de vedere legal instituţiile de învăţământ nu au avut o situaţia clară. În ce priveşte conducerea, ele erau sub exclusiva jurisdicţie a autorităţilor bisericeşti respective. Programele de studii se stabileau de autoritatea bisericească şi numai se comunică Ministerului; numai programul studiului istoriei, al limbii şi literaturii române şi al constituţiei ţării se alcătuia de către autoritatea bisericească de acord cu Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii. Rezultă deci că ele erau şcoli confesionale cu caracter particular întreţinute din bugetul Statului. Aceste institute speciale aveau prin urmare o situaţia juridică neclară.[63]

Cultele aveau dreptul să facă educaţie religioasă elevilor de confesiunea lor ce studiau în şcolile publice şi particulare şi de a săvârşi prin preoţii lor, în armată, în spitalele civile şi militare, orfelinate, şcoli corecţionale şi penitenciare[64], pentru credincioşii lor, servicii religioase de orice natură (art. 16).

Cultele puteau întreţine cimitire proprii pentru credincioşii lor. Autorităţile comunale erau datoare să înfiinţeze şi întreţină cimitire proprii (art. 17 ).

În conformitate cu dispoziţiile art. 1310 din codul civil, legea pentru regimul general al cultelor enunţă că ˝bisericile (casele de rugăciuni), curtea, cimitirele şi odoarele sacre nu pot fi nici urmărite, nici sechestrate, sub nici o formă˝ (art. 19 ).

Art. 20 din legea cultelor reproduce dispoziţiile cuprinse în Constituţie, potrivit căruia actele stării civile sunt de atribuţia legii civile şi că întocmirea acestor acte trebuie să preceadă totdeauna binecuvântarea religioasă.

Partea a doua a legii pentru regimul general al cultelor se ocupă de raporturile dintre Biserică şi Stat.

Legea determină poziţia juridică, pe care diferitele culte o ocupă în stat.

Din acest punct de vedere legea împarte cultele în culte ˝istorice˝ (pe acestea legea maghiară le numea ˝recepte[65]˝) şi în simple asociaţii.

Cultele istorice sunt: 1) cultul ortodox, 2) cultul român greco-catolic (unit), 3) cultul catolic (de rit latin, grec-rutean şi armean), 4) cultul reformat (calvin), 5) cultul evanghelic-luteran, 6) cultul unitarian, 7) cultul armeano-gregorian, 8) cultul mozaic (cu diferitele sale rituri) şi 9) cultul mahomedan. (art. 21)[66].

Toate cultele, afară de cel ortodox, care-şi are statutul său votat şi promulgat prin legea din 6 Mai 1925, erau datoare să-şi pună în concordanţă statutele lor de organizare cu dispoziţiile legii pentru regimul general al cultelor, în termen de un an de la publicarea regulamentului ei de aplicare[67], înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare şi confirmare prin decret regal. Modificările ulterioare în statutele de organizare trebuiau întocmite cu respectarea aceleiaşi proceduri. (art. 51).

Lista cultelor ce puteau obţine recunoaşterea statului rămânea deschisă. Cultele puteau fi recunoscute în Stat, dacă mărturisirea de credinţă şi principiile lor religioas-morale nu erau potrivnice ordini publice, bunelor moravuri şi legilor tării. Pentru obţinerea recunoaşterii aveau obligaţia să prezinte Ministerului Cultelor un statut, cuprinzând mărturisirea de credinţă, principiile religioas-morale şi sistemul de organizare, conducere şi administrare. Acestea erau examinate de Ministerul Cultelor, care le supunea aprobării Corpurilor legiuitoare.

Cultelor istorice nu li s-a cerut pentru recunoaşterea, mărturisirea de credinţă şi nici expunerea principiilor lor morale. Ele erau deja cunoscute, iar îndelungatul trecut al acestor culte constituia o garanţie de concordanţă a principiilor lor cu scopurile superioare urmărite de Stat.

Potrivit principiului simetriei actelor juridice, recunoaşterea unui cult nou putea fi revocată pe aceiaşi cale, dacă organele şi membrii lor contraveneau în mod făţiş dispoziţiilor legii pentru regimul general al cultelor şi ale statutului aprobat (art. 22).

Cultele noi recunoscute aveau o capacitate juridică limitată: Nu puteau dobândi decât imobilele şi bunurile necesare pentru serviciul divin (case de rugăciuni), locuinţe pentru slujitori şi cimitire (art. 23).

Asociaţiile religioase stăteau sub regimul legilor privitoare la asociaţii în genere şi la întruniri publice. Autorizaţiile pentru funcţionarea asociaţiilor religioase se acorda de Ministerul Cultelor. Autorizaţiile de funcţionare puteau fi anulate în caz de neobservate a condiţiilor stabilite cu prilejul acordării lor (art. 24).

Una din consecinţele acestei clasificări juridice a cultelor era că numai cultele istorice se bucură, prin părţile lor constitutive, de calitatea de persoane juridice de drept public, cu obligaţiile şi drepturile prevăzute în legile de organizare bisericească.

Statul român şi-a rezervat asupra Bisericilor dreptul de supraveghere şi control (Jus inspiciendi cavendi)[68]. ˝Statul, conform art. 25 din legea pentru regimul general al cultelor, are asupra tuturor cultelor dreptul de supraveghere şi control, care se va exercita prin Ministerul Cultelor˝.

Controlul Statului se exercită chiar şi asupra chestiunilor de natură religioasă. Acest lucru rezultă şi din articolul 4 al legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe. ˝Biserica Ortodoxă Română, îşi reglementează, conduce şi administrează, prin organele proprii şi sub controlul Statului, afacerile sale religioase, culturale, fundaţionale şi epitropeşti˝ -, dispoziţie care nu este de cât o reproducere a alineatului 7 din art. 22 al Constituţiei.

Pentru exercitarea dreptului de supraveghere şi control şi pentru a preveni acţiuni împotriva intereselor Statului, legea cerea ca toate instrucţiunile şi ordinele de interes obştesc, date de autorităţile cultelor slujitorilor sau credincioşilor lor, să se aducă în acelaşi timp şi la cunoştinţa Ministerului Cultelor (art. 26).

O altă formă a controlului de Stat se referă la confirmarea în funcţiune a şefilor cultelor şi la numirile membrilor clerului şi ale funcţionarilor cultelor.

Şefii cultelor, aleşi sau numiţi în conformitate cu statutele lor de organizare, nu erau recunoscuţi şi introduşi în funcţiune de cât după aprobarea Regelui, dată pe baza recomandării Ministerului de Culte şi după depunerea jurământului de fidelitate către Suveran şi de supunere faţă de Constituţie şi legile ţării. Funcţionarii publici ai cultelor erau şi ei obligaţi, la intrarea în funcţie, să depună acelaşi jurământ de credinţă (art. 27).

Numirile membrilor clerului şi funcţionarilor de orice categorie ai cultelor în posturi subvenţionate de Stat erau în prealabil comunicate Ministerului Cultelor (art. 35).

Această măsură era de natură să slăbească raporturile dintre Stat şi Biserici. Vechiul sistem al numirilor ˝bilaterale˝ corespundea mai bine raporturilor de strânsă colaborare, ce trebuie să existe între Statul român şi Bisericile care există pe teritoriul lui. Obligativitatea consimţământului statului avea şi un aspect pozitiv – împiedica dacă nu complet, în mare măsură, abuzurile, semnalate în unele eparhii, cu prilejul numirilor.[69]

Dreptul de supraveghere al statului mai implica şi cooperarea acestuia la înfiinţarea sau modificarea circumscripţiile bisericeşti. În ceea ce priveşte eparhiile, legea impunea principiul potrivit căruia înfiinţarea de noi eparhii nu se poate face de cât numai prin lege (art. 28).[70]

Statul nu mai era consultat însă la înfiinţarea şi de limitarea protopopiatelor şi a parohiilor. Delimitarea protopopiatelor şi a parohiilor intra în competenţa Consiliului şi Adunării eparhiale.

În această neparticipare a statului la delimitarea protopopiatelor şi a parohiilor se vede o detaşare a statutului unele probleme interne ale Bisericii.

Statul nu se implica în aceste activităţi interne, însă nici nu acorda sprijin financiar parohiilor care aveau un număr mai mic de 400 familii în comunele urbane şi 200 în comunele rurale (art. 33).

Când se cerea ˝ajutorul˝ Statului pentru întreţinerea parohiei, înfiinţarea acesteia trebuie admisă şi de Ministerul Cultelor.[71] Dacă nu se cerea sprijin bugetar autoritatea eparhială putea înfiinţa oricâte parohii credea de cuviinţă.

De această facultate, îngăduită de lege, unele eparhii au abuzat, înfiinţând parohii cu un prea mic număr de credincioşi, care nu puteau să asigure existenţa personalului parohiei şi întreţinerea bisericii respective.

Din dreptul general de supraveghere a statului, face parte şi dreptul acestuia de a limita creşterea averilor bisericeşti. În acest scop legiuitorul român prevedea: ˝Achiziţiunile cu titlul gratuit de averi mobile şi imobile de către culte, până în valoarea de lei 50000, vor fi comunicate Ministerului Cultelor, iar cele mai mari de 50000 se vor putea face numai cu aprobarea acelui Minister˝(art. 12).

Statul îşi mai rezervă şi dreptul de a reţine salariile clericilor, care se împotrivesc dispoziţiunilor lui: ˝Ajutoarele vor putea fi retrase sau suspendate de Ministerul Cultelor celor vinovaţi pentru agitaţiuni împotriva ordini şi siguranţei Statului şi pentru violarea dispoziţiunilor acestei legi˝(art. 31). Legea nu spune, dar se poate deduce, că măsura retragerii salariilor nu putea fi luată decât împotriva celor definitiv condamnaţi de tribunalele competente pentru una din cauzele indicate în art. 31. Persoana bisericească acuzată de săvârşirea vreunei crime sau a unui delict putea oricând, în conformitate cu legile în vigoare, să fie suspendată din serviciu cu oprirea salariului până la pronunţarea sentinţei de către tribunalele competente.

Pe lângă relaţia de colaborare existentă între Biserică şi Stat, se poate întâlni şi o atitudine de ocrotire juridică a Statului. Ocrotirea Bisericilor de către stat, între altele, se manifesta prin aceea că, statutele Bisericilor, ca corporaţiuni publice, alcătuiau o parte constitutivă a dreptului public iar oficiile bisericeşti erau oficii publice. Statul interbelic sprijinea acţiunea bisericilor, le pune la dispoziţie forţa sa publică, menţinea raporturi paşnice între diferitele religii, apără onoarea Bisericilor şi a averile lor, asigurând liberul exerciţiu al tuturor cultelor. Astfel, aşa cum aminteam, art. 181 din Codul penal român pedepsea pe cei care provoacă dispreţ ˝către religiunea domnitoare sau către celelalte religiuni˝, iar art. 209-212 din acelaşi Cod pedepsea împiedicările la liberul exerciţiu al oricărei religii, tulburările sau dezordinile făcute în biserică, lovirea şi ultragierea reprezentantului unui cult oarecare.

În al doilea rând, ocrotirea bisericilor de către stat se manifesta prin ajutorul financiar, pe care acesta li-l acordă.

În ceea ce priveşte salarizarea, legea pune principiul ˝ajutorării˝ Bisericilor de către stat. Este principiul moştenit din legile ungureşti, care au inspirat pe legiuitorul român, cu singura deosebire că Statul român se arată mai generos decât cel unguresc, căci el ˝nu se mărgineşte numai la completarea salariilor funcţionarilor bisericeşti, ci are în vedere şi acoperirea celorlalte lipsuri ale cultelor˝.[72]

Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor, a slujitorilor şi instituţiunilor lor, conform legii, se acopereau în primul rând din mijloacele proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor de organizare (art. 29).

Legiuitorul român a fost călăuzit de dorinţa ca Bisericile să dobândească un patrimoniu suficient, care să le permită să se întreţină singure.

În acest scop legea prescrie ca Ministerul Cultelor să pună la dispoziţia Bisericii ortodoxe toate averile, fondurile, care aparţin diferitelor ei părţi constitutive, spre a fi repartizate acestora[73] – bunuri de neînsemnată valoare – şi ia măsuri pentru înfiinţarea unui fond general bisericesc, la care Statul nu contribuie cu nimic.

Tot în acelaşi scop – al creării de averi bisericeşti – legea admitea ca impozitele impuse de către cultele credincioşilor lor, pentru întreţinerea bisericilor şi a instituţiunilor lor, să fie percepute, pe seama cultelor, de către organele fiscale ale Statului în condiţiile fixate de Ministerul Cultelor şi de cel al Finanţelor (art. 30). Biserica Ortodoxă nu a făcut uz de această dispoziţiile a legii, pe care cultele minoritare, familiarizate cu practica din ţările austro-germane, au continuat să o folosească.

Statul ˝ajută˝ Bisericile cu sumele necesare pentru a completa veniturile clerului, plata funcţionarilor ecleziastici şi a acoperirea şi altor lipsuri materiale.

Ajutoarele pe care Statul le acorda erau în raport cu: 1) numărul procentual al credincioşilor cetăţeni români 2) situaţia materială a cultelor respective şi 3) nevoile lor reale, constatate şi verificate în prealabil de către Stat (art. 31).

Cum este şi firesc, statul îşi rezerva controlul asupra întrebuinţării sumelor, pe care le varsă cultelor. Acestea trebuie să ţină în evidenţă conturile de gestiune spre a putea fi cercetate de Ministerul Cultelor, care controla dacă sumele acordate au fost întrebuinţate potrivit destinaţiunii lor şi cu respectarea legii contabilităţii publice (art. 34).

Completarea veniturilor clerului şi plata funcţionarilor cultelor se făcea după norme generale, stabilite prin lege şi armonizare cu salariile funcţionarilor publici (art. 32 ).

Cum o astfel de lege n-a fost votată multă vreme în aplicarea principiului subvenţionării cultelor domnea nesiguranţa şi arbitrarul.[74]

Sistemul de contribuţii bugetare instituit de legiuitorul român nu era compatibilă cu statul clericilor. Pe baza art. 1 şi 33 din legea pentru statutul funcţionarilor publici preoţii erau încadraţi în categoria funcţionarilor publici.[75] Tot astfel îi numeşte, deşi incidental, art. 27 şi 7 din legea pentru regimul general al cultelor. Aceasta este şi soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie, soluţie justă ce se întemeia atât pe considerente de ordin juridic cât şi pe natura serviciilor, pe care le prestează clerul, servicii ce sunt de natură publică.[76]

Este evident că statul trebuia să salarizeze integral clerul ortodox şi pentru motivul, că secularizarea averilor Bisericii a născut pe seama tatului obligaţiea valabilă juridiceşte de a întreţine clerul şi bisericile.[77]

Preoţi fiind deci – pe baza legilor în vigoare la acea dată – consideraţi ca funcţionari publici, sistemul ˝ajutorării˝ de către Stat, devenea incompatibil

Neconstituind un just titlu, “ajutorul” are un caracter precar: el se acorda după posibilităţile financiare ale Statului şi după capriciile puterii executive.

Chiar dacă nu se schimba fondul problemei, comentatorii politici ai vremii cereau ca sumele primite de preoţi să poarte tot numele de salarii, iar nu ˝ajutoare˝.

Parohiile, ale căror venituri erau suficiente spre a acoperi cheltuielile respective de personal şi material, nu primeau, cel puţin teoretic, nici un fel de plată de la Stat.

În ceea ce priveşte regimul ordinilor şi congregaţiilor religioase, Statul recunoaşte existenţa acelora, care existau pe teritoriul român înainte de promulgarea legii pentru regimul general al cultelor. Superiorii şi membrii lor aveau obligaţia să fie cetăţeni români şi să locuiască în ţară, iar case şi mănăstiri noi nu puteau deschide decât cu autorizaţia Guvernului. Ordine şi congregaţiuni noi nu se puteau aşeza în ţară decât pe baza unei aprobări dată prin lege (art. 36).

Ca urmare a ideii de egală protecţie a cultelor, în conformitate cu disciplina romano-catolică (art. 1450 din codex juris canonici) şi cu măsura identică luată mai înainte cu privire la Biserica Ortodoxă[78], legea pentru regimul general al cultelor, prin art. 38, desfiinţează fără nici o despăgubire instituţia patronatului, iar prin articolul următor dispune verificarea situaţiei juridice a imobilelor şi bunurilor bisericeşti, care până la promulgarea legii fuseseră patronate. Legiuitorul a dispus ca în toate cazurile, chiar atunci când proprietatea nu le aparţine, averile foste patronate să rămână pe mai departe în posesiunea comunităţilor respective (art. 39).

În conformitate cu art. 126 din Constituţie corespondenţa organelor bisericeşti cu autorităţile statului trebuie să se facă în limba română (art. 40).

În partea III-a legea pentru regimul general al cultelor abordează problema relaţiilor interbisericeşti. Prin acest act normativ Statul delimitează raporturilor dintre el şi culte şi dintre diferitele culte între ele. Puterea de stat ţinea un echilibru între diferitele culte, înlăturând fricţiunile şi menţinând între ele un ˝statu-quo˝. În acest scop statul urmărea să împiedice sau să reducă cât mai mult prozelitismul, menţinând cultele într-o situaţiune statică.

În legătură cu aceste preocupări stau dispoziţii, pe care statul le lua cu privire la determinarea religiei copiilor şi a condiţiunilor de trecere de la un cult la altul.

Oricine a împlinit vârsta de 18 ani putea trece de la un cult la altul; iar femeile căsătorite puteau să-şi schimbe religia chiar înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (art. 44.).

Oricine dorea să treacă la alt cult, face cunoscută această intenţie, în persoană şi însoţit de doi martori ofiţerului stării civile al comunei unde domicilia.

Ofiţerul stării civile încheia proces-verbal[79] despre declaraţia de trecere, semnat de cel ce făcea declaraţia şi de martori, şi-l înainta în copie, în termen de cel mult opt zile de la data declaraţiei, preotului căruia aparţine declarantul. Dacă în termen de 30 de zile de la înştiinţarea preotului autorul declaraţiei nu revnea asupra ei trecerea se considera făcută de plin drept de la această dată.

Formalităţile acestea se aplicau şi acelora care doreau să părăsească vre-un cult fără a trece la altul (art. 45). În acest articol apare legiferarea ateismului.

Oricine trecea de la un cult la altul, era dator a suporta toate sarcinile materiale impuse de statute şi de angajamentele luate faţă de cultul părăsit până la sfârşitul anului, în care s-a făcut trecerea (art. 46).

Art. 47-50 din aceiaşi lege determină religia copiilor legitimi, nelegitimi, găsiţi şi a celor adoptaţi.[80]

 

*

* *

 

Din această expunere rezultă că în relaţiile dintre el şi culte, Statul Român practica sistemul ˝parităţii˝. Potrivit acestui principiu, toate cultele recunoscute primeau o protecţie egală. Cultele astfel ocrotite erau egale în faţa legilor, iar adepţii lor se bucură în stat de acelaşi drepturi civile şi politice.

˝Paritatea˝ este un sistem intermediar între sistemul uniunii celor două puteri şi sistemul separaţiei.

Nu poate fi confundat cu sistemul separaţiei, căci Statul pariterist nu se dezinteresează de chestiunile religioase şi de cult. Sistemul separaţiei Biserică-Stat, dimpotrivă, proclamă libertatea şi independenţa diferitelor comunităţi religioase şi incompetenţa puterii civile faţă de ele.

Paritatea nu se confundă nici cu sistemul uniunii. În acesta se stabileşte o legătură intimă, o alianţă cu una din Biserici, care devine astfel ˝dominantă˝ în Stat, celelalte fiind pur şi simplu tolerante; în sistemul parităţii toate religiile sunt deopotrivă ocrotite şi supravegheate de Stat.

Acest sistem era privit totuşi cu neîncredere deoarece lăsa să se strecoare în suflete un oarecare sentiment de scepticism, deoarece statul considera toate formele de religie ca deopotrivă de adevărate şi de bune, fără a poseda vre-un titlu în baza căruia să se pronunţe.

Sistemul parităţii este în realitate o etapă pregătitore a separaţiei.

Legislaţia politico-bisericească a Statului român din perioada interbelică cuprinde în ea măsuri, ce cu drept cuvânt pot fi privite ca germenii unei eventuale separaţii.

Instrucţiuni pentru aplicarea art. 45,47,48,49 şi 50 din Legea pentru regimul general al cultelor, 10 iul. 1928.[81]

Regulamentul descrie pe larg procedura juridică de trecere de la un cult la altul.

Nimeni nu se putea înscrie decât la unul dintre cultele recunoscute la momentul respectiv: cultul ortodox, cultul greco-catolic, cultul catolic de latin (grec-rutean sau armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul armean georgian, cultul mozaic (cu diferitele sale rituri), cultul mahomedan. În Transilvania se admitea şi trecerea la asociaţiile baptiste (art. 1).

Puteau trece la alt cult persoanele care au vârsta de 18 ani împliniţi. Femeia măritată chiar dacă nu a împlinit 18 ani, puteau trece la un alt cult. Consimţământul soţului nu era necesar.[82]

Nebunii (indiferent dacă indiferent dacă erau sau nu puşi sub interdicţie) nu puteau trece de la un cult la altul.

Declaraţiile colective de trecere de la un cult la altul sau de părăsire a unui cult nu erau valabile (art. 2).

Schimbarea cultului avea efect asupra cultului copiilor, care dacă erau minori îşi schimbau cultul împreună cu părintele lor (art. 3).

Principala prestaţie ce trebuiau îndeplinite erau următoarele: Declaraţia verbală care trebuia făcută în mod personal înaintea ofiţerului stării civile de la locuinţa persoanei. În momentul declaraţiei respectiva persoană trebuia să fie însoţită de doi martori, rude sau nu, care să confirme hotărârea sa.

Ofiţerul stării civile se asigura de identitatea persoanei prin buletinul de înscriere la biroul populaţie s-au prin cunoaşterea personală, iar respectivul trebuia să facă dovada că este major.

Ofiţerul stării civile lua act de declaraţia solicitantului care avea obligaţia să arate prenumele şi numele copiilor născuţi în căsătorie dar şi in afara căsătoriei.

Aceiaşi declaraţie făcea şi cel ce părăsea un cult fără să treacă la altul.

Ofiţerul stării civile încheia un proces verbal care în afara datelor amintite mai sus cuprindea: prenumele, vârsta, profesia şi domiciliul, precum şi referinţele martorilor, care erau membrii ai cultului părăsit. Procesul verbal era semnat de ofiţerul stării civile, de declarant şi de martori.

Respectându-se cerinţele de mai sus actele stării civile se puteau face şi în formă autentică, fiind trecute apoi într-un registru special.

Om altă formalitate ce trebuia îndeplinită în demersul unei persoane de a trece de la un cult la altul consta în încunoştinţarea reprezentantului cultului ce urma să fie părăsit.

În termen de 8 zile ofiţerul stării civile trimitea o copie de pe procesul verbal încheiat reprezentantului legal al cultului (preot, pastor, rabin, hogea), căruia declarantul aparţine.

Trimiterea se făcea pe cale administrativă şi se menţiona într-un registru special.

Dacă ofiţerul stării civile care a primit declaraţia era reprezentant al cultului (Bucovina şi Basarabia până la 1930), atunci declaraţia nu mai era trimisă.

Acelaşi lucru se întâmpla şi cu cei ce deveneau aconfesionali.

Trecerea se considera realizată după scurgerea unui termen 30 de zile de la înmânarea procesului verbal făcută reprezentantului cultului ori în cazul amintit mai sus de la data declaraţiei şi dacă nu se revenea asupra hotărârii.

După prescrierea termenului ofiţerul stării civile făcea menţiune pe certificatul de naştere despre schimbarea cultului. Menţiunea se făcea şi pe actul de căsătorie în cazul persoanelor căsătorite şi pe certificatele de naştere ale copiilor minori.

Se făcea de asemenea menţiune despre cultul la care se făcea trecerea.

O altă formalitate ce trebuia îndeplinită, prin încunoştinţarea, după expirarea termenului de 30 de zile atât a reprezentantului cultului părăsit cât şi a celui pentru care a optat solicitantul.

Despre această schimbare ofiţerul stării civile era obligat să elibereze o dovadă.

Aceste instrucţiuni de aplicarea legii fac referire directă şi la religia copiilor (cap. II).

Astfel, copii născuţi din căsătorie, urmau cultul părinţilor, dacă ambii părinţi aveau acelaşi cult.

Dacă părinţii erau de diferite confesiuni, copii urmau, indiferent de sex, cultul tatălui. Orice convenţie contrară era nulă de drept.

La declararea copilului, tatăl făcea menţiunea direct, sau prin act autentic, cărui cult vrea să aparţină copilul. Dacă tatăl nu era în viaţă acest drept aparţinea mamei.

Copilul născut de o mama care nu mai coabita cu soţul său era scris în registrele stării civile ca aparţinând cultului indicat de cel ce făcea declaraţia .

Copilul născut în afara căsătoriei urau religiei mamei, chiar dacă era recunoscut de tată( art. 2).

Tatăl şi mama care aveau nemulţumiri puteau cere rectificarea actelor (art. 3).

Copiii găsiţi fără a se cunoaşte cultul căruia aparţin primeau cultul persoanei care se ocupa cu creşterea lor.

Dacă copilul a fost încredinţat unui azil, întreţinută de stat urma cultul ortodox, iar dacă a fost încredinţat unei instituţii confesionale adopta cultul acesteia.

Dacă era încredinţat unui azil întreţinut de judeţ îmbrăţişa cultul majorităţii populaţiei din judeţ; aceeaşi prevedere aplicându-se şi cultelor întreţinute de comună. Această determinare era făcută de Ministerul Cultelor şi era obligatorie pentru ofiţerul stării civile (art. 4).

Instrucţiunile de aplicare prevăd următoarele în cazul copiilor adoptaţi: când copilul era adoptat de o singură persoană, lua cultul acesteia; în cazul adoptării copilului mai mic de 18 ani de ambii părinţi acesta lua la cererea acestora cultul adoptatorului de acelaşi sex cu el.

În cazul în care era adoptat de către o singură persoană un copil ai cărui părinţi erau în viaţă, copilului şi ambilor părinţi li se cerea acordul pentru schimbarea cultului adoptatorului; dacă unul dintre părinţi este în viaţă acordul acestuia este îndestulător (art. 5).

Schimbarea cultului se făcea pe baza  actului de adopţie şi prin întocmirea unui proces verbal.

Legea pentru modificarea unor articole din Legea pentru regimul general al cultelor, 3 aug. 1929.[83]

Art. 1 al legii modifică art. 6 şi se referă la anumite atitudini ale slujitorilor cultelor, având următorul conţinut: ˝Membrii clerului, călugării, predicatorii, care în locaşurile de cult ori în adunările credincioşilor convocaţi pentru practici religioase, prin răspândirea de scrieri, prin cuvinte, strigări, cuvântări, cântece, ameninţări rostite în public, prin viu grai sau prin aparate de orice fel vor îndemna sau provoca direct la nesupunere către Constituţie, autorităţilor statului sau a legilor în vigoare, ori le vor acorda beneficii spirituale dacă nu se vor supun, se vor pedepsii cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.˝

Condamnarea atrăgea şi pierderea subvenţiunii (salariului) de la un 1 la 5 ani.

De aceeaşi pedeapsă erau pasibile şi persoanele sau autorităţile eclesiastice care puneau la dispoziţii celor ce tulburau liniştea publică locaşuri de adunare.

Legea nu îi sancţionează numai pe clerici ci şi pe credincioşii care agitau spiritele, la adunările convocate contra autorităţile laice sau religioase.

Legea mai modifica şi alineatul ultim al art. 12 care prevedea că achiziţiile cultelor ce depăşeau valoarea de 50.000 lei se făcea numai cu aprobarea Ministerului.

Legea modifica şi alin. 4 şi 5 al art. 24. Potrivit modificării, asociaţiile religioase funcţionau numai cu aprobarea Ministerului.

Art. 4 aduce completări art. 54 din lege şi face referire la cultul mozaic şi la cultul musulman.

Art. 5 completează art. 55 din lege şi se referă exclusiv la cultul mozaic.

Decretul-lege pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din legea pentru regimul general al cultelor, 3 mart. 1940.[84]

Decretul modifică art. 36 care face referire la ordine şi congregaţii. Astfel se impunea superiorilor şi membrilor acestora să dobândească cetăţenie română pentru a rămâne în ţară.

Casele şi mănăstirile nu mai puteau fi deschise decât cu autorizaţia Guvernului, iar ordinele şi congregaţiile noi nu se puteau aşeza în ţară decât cu autorizaţia executivului.

Ordinele şi congregaţiile romano-catolice erau persoane juridice.

Se înfiinţa la Ministerul Cultelor şi Artelor un registru special al ordinelor şi congregaţiilor religioase romano catolice. Decretul impune şi condiţiile cerute pentru funcţionare acestor instituţii.

Art. 39 impune o verificare şi schimbare a situaţiilor în Cartea funciară a imobilelor bisericeşti (biserici, case parohiale, dependinţe) şi bunurilor bisericeşti care până la această lege erau patronate.

Bunurile imobiliare, care au aparţinut parohiilor romano-catolice din Transilvania Banat şi Maramureş, ca susţinătoare de şcoli confesionale, indiferent dacă au fost înscrise sau nu în cartea funciară pe numele şcolii confesionale, a fondului şcolar a învăţătorului, din sesiunea învăţătorească sau orice altă denumire şi al căror caracter confesional rezulta în mod evident din cartea funciară sau din orice altă probă scrisă, rămâneau proprietatea parohiei de confesiune catolică, care a înfiinţat respectiva şcoală.

 

Acte legislative privitoare la viaţa şi organizarea Bisericii.

Legea pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, 6 mai 1925.[85]

Cele două acte normative, Legea şi Statutul Bisericii Ortodoxe Române, sunt intim legate între ele şi au fost votate şi promulgate împreună[86]. Ele au apărut în executarea dispoziţiilor art. 22 din Constituţia de la 1923.

Biserica Ortodoxă Română, fiind religia marii majorităţi a Românilor purta titulatura de biserică dominantă în Statul Român.[87]

Biserica Ortodoxă a fost declarată autocefală, adică neatârnată de orice chiriarhie din afară, păstrându-şi însă, în privinţa dogmelor, unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului (art.1).

Legea prezintă în art. 2 Biserica Ortodoxă Română sub raportul orânduirii canonice şi administrative.

Biserica se conducea potrivit dreptului canonic şi în conformitate cu Constituţia ţării. Legea îi acorda posibilitatea să îşi reglementeze, conducă şi administreze, prin organele sale proprii şi sub controlul Statului, afacerile sale religioase, culturale şi epitropeşti.

Controlul statului asupra Bisericii şi organelor sale se exercita, în mod constituţional, prin Ministerul Cultelor (art. 4).

În fruntea Bisericii Ortodoxe Române stă Sf. Sinod, cea mai înalta autoritate pentru chestiunile spirituale şi canonice şi for suprem pentru chestiunile bisericeşti de orice natură, care după legi şi regulamente intră în competenţa lui.

Sf. Sinod se compune din toţi mitropoliţii, episcopii şi arhiereii-vicari în funcţiune şi e prezidat de mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (art. 5).

Conducerea centrală reprezentativă pentru întreaga Biserică, în afacerile administrative, culturale şi epitropeşti, era asigurată de Congresul Naţional Bisericesc, compus din câte 6 reprezentanţi ai fiecărei eparhii (2 clerici şi 4 mireni), delegaţi de adunările eparhiale prevăzute la art. 9 al acestei legi, pe termen de 6 ani dintre membrii lor sau dintre alţi credincioşi ai eparhiilor respective.[88]

Membrii Sf. Sinod intrau în alcătuirea Congresul Naţional Bisericesc.

Congresul era abilitat să stabilească, în cadrele legii de faţa şi ale statutului ei, pe cale de regulament, norme obligatorii pentru întreaga Biserică.

Congresul naţional bisericesc a primit dreptul să aleagă un Consiliu central bisericesc, compus din 1/3 clerici şi 2/3 mireni, care era organul superior administrativ pentru afacerile întregii Biserici şi totodată organul executiv al Sf. Sinod şi al Congresului naţional bisericesc (art. 7).

Principalele instituţii bisericeşti ce făceau parte din organizarea bisericească a Bisericii Ortodoxe Române erau: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, Episcopiile, Arhiepiscopiile şi Mitropoliile.

Fiecare din părţile constitutive ale Bisericii primeşte dreptul a reglementa, conduce şi administra, independent de altă parte constitutivă de acelaşi grad, afacerile sale religioase, culturale şi epitropeşti şi totodată de a participa, prin reprezentanţii săi, la lucrările părţilor constitutive superioare.

Acest drept se exercită prin intermediul unor organe cu componenţă mixtă:

1. a) în parohii, din bărbaţii majori, de sine stătători, nepătaţi, cari îşi îndeplinesc obligaţiile lor morale şi materiale faţa de biserică şi aşezămintele ei;
2. b) în protopopiate, episcopii şi arhiepiscopii, din reprezentanţi ai clerului şi ai poporului credincios în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni (art.8).[89]

Modul de constituire şi de funcţionare a acestor adunări reprezentative şi al consiliilor lor executive era acelaşi pentru întreaga Biserică (art. 11).

Alegerea episcopilor şi arhiepiscopilor-mitropoliţi se face de un colegiu electoral compus din membrii Congresului Naţional Bisericesc şi din cei ai Adunării eparhiale din eparhiei vacante.

La alegere luau parte, ca membri de drept, –dacă erau ortodocşi – şi Preşedintele Consiliului de miniştri, Ministrul de culte, Preşedintele Senatului, Preşedintele Adunării Deputaţilor, Prim-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Preşedintele Academiei Române, Rectorii Universităţilor, şi Decanii Facultăţilor de Teologie.

Examinarea canonică a celor aleşi se face de Sf. Sinod. Confirmarea celor aleşi se făcea, la propunerea Ministerului de Culte, de către Rege, urmând apoi, potrivit datinilor ţării, învestitura regală (art. 12).

Prin derogarea de la Codul civil, Legea stabilea condiţii speciale privitoare la dreptul succesoral. Aceste condiţii erau aplicate ierarhilor şi monahilor (art.13-15).

Articolele 16-18 au în vedere organizarea şi competenţa instanţelor bisericeşti. Cheltuielile pentru întreţinerea cultului, a slujitorilor şi a aşezămintelor Bisericii erau planificate a se acoperi în primul rând din propriile sale mijloace, create şi administrate prin organele reprezentative şi executive ale diferitelor ei părţi constitutive (art. 19). Statul avea rolul de a completa prin aportul său aceste venituri şi avea dreptul de a verifica modul de întrebuinţare a lor (art. 21).

Toate alegerile şi numirile în posturi subvenţionate de Stat erau comunicate Ministerului de Culte (art. 22).

Pentru a se diminua cât mai mult obligaţiile financiare ale Statului şi pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini cât mai bine misiunea sa religioasă, culturală şi filantropică, s-a înfiinţat un fond general bisericesc.

Fondul acesta era alcătuit din averile comune ale întregii Biserici, din donaţiuni, din contribuţiuni aprobate de Congresul Naţional Bisericesc, din economiile realizate de Eforia Bisericii (creată prin dispoziţiunile prezentei legi) şi din impunere procentuale, pe care Congresul Naţional Bisericesc le  stabilea, pentru fiecare eparhie în parte, asupra veniturilor ei (art. 23-24).

Art. 27 reglementa situaţia juridică a instituţiilor Bisericii (parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile), declarându-le persoane juridice[90].

Ele primeau dreptul şi datoria de a păstra tot ceea ce deţin azi şi de a deţine averi, mobile şi imobile, de orice fel, spre a le întrebuinţa pentru Biserică şi aşezămintele ei.

Fiecare eparhie, singură sau în unire cu altele din cadrul mitropoliei sub jurisdicţia căreia se afla, primea dreptul de a înfiinţa tipografii bisericeşti, fabrici şi ateliere pentru confecţionarea obiectelor de cult necesare bisericilor şi aşezămintelor lor (icoane, lumânări, vestminte, odoare)[91].

Beneficiile realizate serveau la acoperirea trebuinţele eparhiei sau eparhiilor respective (art. 28).

Art. 29- 30 fixează condiţiile de inalienabilitate a bunurilor eclesiastice.

Legea reglementa împărţirea impozitele în funcţie de numărul credincioşilor( art. 31).

Legea desfiinţa drepturile şi obligaţiile de patronat existente în Biserica Ortodoxă Română (art. 32).

Art.32-36 amintesc obligativitatea Biserici de a-şi desfăşura activitatea misionară în şcoli, spitale, unităţi militare, penitenciare şi orfelinate.

Art. 37-43 reglementează unor situaţii particulare din Biserica Ortodoxă Română.

În domeniul funciar Statul sprijinea Biserica prin acordarea unor suprafeţe întinse de teren spre folosinţă:

Erau atribuite câte 200 hectare fiecărei Mitropolii şi câte 100 de hectare fiecărei Episcopii, teren de cultură, ca sesiune mitropolitană şi episcopală, care erau administrate conform art. 125 din Statut.

Terenurile de cultură date Mitropoliilor şi Episcopiilor din Ardeal, ca “sesiune” mitropolitana şi episcopala, conform legii agrare se vor socoti în aceste suprafeţe.

Se acordau, de asemenea, câte 500 hectare fiecărei Mitropolii şi câte 300 hectare fiecărei Episcopii de pădure . Acestea erau supuse serviciului silvic. Plata personalului tehnic, administrativ şi de paza a acestor păduri rămâne în sarcina Statului.

Posibilitatea lor anuală de exploatare, stabilită prin amenajament se folosea de Mitropolii şi Episcopii, cum vor crede ele de cuviinţă, pentru satisfacerea nevoilor lor.

Statutul Bisericii Ortodoxe Române , 6 mai 1925.

Este documentul care prezintă modul de organizare a instituţiilor bisericeşti, atribuţiile ce le au şi relaţia dintre ele.

Organele cârmuirii centrale sunt: Sfântul Sinod (art. 1-7), Congresul Naţional Bisericesc (art.8-13), Consiliul Central Bisericesc (art.14-18), Consistoriu spiritual (art. 19-21)[92], Eforia bisericească (art. 22-25).

Părţile constitutive ale bisericii sunt: Parohia (art. 26-58) şi organele sale: Adunarea parohială (art. 37-43), Consiliul parohial (art. 44-52), Comitetele parohiale (art. 52-54), Epitropii parohiali (art. 55-58); Protopopiatul (art. 59-65), cu organele sale: adunarea protopopească (art. 66-72), consiliul protopopesc(art. 72-77) şi epitropii protopopeşti (art.78); Mănăstirile[93] (art.84-115), Episcopiile (art. 115-152) şi instituţiile lor Adunarea eparhială (art. 129-135), Consiliul parohial (136-149), Consistoriul spiritual episcopal (art. 150-152). Mitropoliile (153-158).

Statutul face referire edificiile bisericeşti (159-167), la cimitirele rurale (168-172).

Statutul se încheie prin a prezenta un număr de incompatibilităţi (art. 153-174).

Legea pentru modificarea art. 27 din legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, din 3 mai 1928.[94]

Modificarea este foarte importantă şi este în concordanţă cu prevederile dreptului canonic fiind aplicată şi astăzi.

Alin I din art. 27 primeşte următoarea modificare: ˝Părţile constitutive ale Bisericii: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile şi patriarhia sunt persoane juridice˝.

Legea pentru adăugarea unui alineat la art. 20 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, 14 mart. 1931.[95]

Legea are un articol unic al cărui conţinut este următorul: ˝Fundaţiunile şi imobilele afectate pentru scopuri culturale, artistice ştiinţifice, istorice şi naţionale (muzee, pinacoteci, arhive) precum şi tot materialul şi obiectivele ce le adăpostesc îşi păstrează destinaţia dată şi se conservă de Ministrul Instrucţiunii şi Cultelor, prin îngrijirea Comisiei monumentelor istorice, care are singură dreptul de a priveghea la menţinerea în situaţia actuală a oricăror obiecte de acest fel ori unde s-ar afla.˝

Legea pentru modificarea art. 19 şi 21 din legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, 4 mai 1936.[96]

 

Acte normative privitoare la patriarh şi Patriarhia Română.

Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României la rangul de Scaun Patriarhal, 55 feb. 1925.[97]

Noua situaţie politică creată după războiul de reîntregire a determinat ridicarea a uni număr însemnat de voci care cereau schimbări şi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. Astfel pentru Biserică ridicarea la rangul de patriarhat devenise nu numai un drept ci şi o datorie.[98]

Momentul ridicării la treapta de patriarhat a fost pregătit de alte acte legislative, de regulamente si reglementări necesare procesului de unificare legislativă.[99]

Legea are 5 articole ce sunt în concordanţă cu noua situaţie de fapt creată în urma unirii principatelor.

Art. 1 decretează ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, la rangul de Scaun Patriarhal.

Art. 2 îl desemnează ca fiind primul patriarh pe Mitropolitul primat Miron Cristea; iar art. 3 afirmă că acesta se bucură de toate drepturile ce decurg din acordarea noului statut.

Ultimele două articole se ocupă de alegerea viitorilor patriarhi. Aceştia trebuie aleşi de colegiul Adunării Naţionale bisericeşti (art. 4), dintre episcopii şi mitropoliţii în funcţie (art.5).

Legea pentru fixarea stemei Sfintei Patriarhii a Bisericii Ortodoxe Române, 3 mai 1928.[100]

Legea are un articol unic cu următorul conţinut: ˝Pe scut albastru, un scut mic roşu, încărcat cu crucea patriarhală de aur şi susţinut de doi vulturi de aur ce stau pe cinci coline de argint. De sus se coboară în zbor un porumbel din argint ţinând în cioc o ramură verde de măslin. Scutul cel mare este timbrat de mitra patriarhală de aur, însoţită la dreapta de o cruce de aur, amândouă încrucişâdu-se sub scut. De ele atârnă pe laturile scutului un şir de metanii negre ce se termină jos printr-un ciucure negru. Doi îngeri de argint cu nimburi de aur şi omofoare de aur presărate cu cruciuliţe negre, susţin de o parte şi de cealaltă scutul mare, iar dedesubt pe o eşarfă este scris cu litere de aur:˝Paşte oile mele.˝

Legea pentru împărţirea şi atribuirea succesiunii celui dintâi Patriarh al Bisericii ortodoxe Române, 17 mai 1939.[101]

Legea are 11 articole. Art. 1-7 reglementează înfiinţarea fundaţiei ˝Patriarhul Miron˝.

Întreaga bibliotecă a sa rămânea Patriarhiei Române (art. 7). Patriarhul lăsa de asemenea sumele necesare pentru înfiinţarea unui muzeu la Patriarhie (art. 8).

Bunurile din Topliţa rămâneau în proprietatea Mănăstirii ˝Sf. Ilie˝.(art.9).

Bunurile din Muşcel intrau în posesia unei persoane particulare (art. 9), iar celelalte se administrau de către organele Arhiepiscopiei de Bucureşti.

 

Legi ce privesc aspecte din viaţa unor eparhii.

Lege pentru restatornicirea în Ardeal a vechii episcopii din Oradea Mare, 30 aug. 1920.[102]

Articolul unic al Legii prevede restatornicirea acestei Episcopii din ţinutul Bihor.

Lege pentru reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Vadului şi a Feleacului cu reşedinţa la Cluj, 18 iul. 1921.[103]

Legea pentru înfiinţarea episcopiei Constanţa, Hotin şi Cetatea-Albă şi Izmail, 8 mart. 1923.[104]

Art. 1 al legii are următorul conţinut:˝în urma aprobării Sfântului Sinod al bisericii Ortodoxe Române, se înfiinţează următoarele eparhii episcopale:

Eparhia Constanţa, cu reşedinţa în oraşul Constanţa, cuprinzând judeţele. Constanţa, Caliacra, Durostor şi Ialomiţa.

Eparhia Hotinului. Cu reşedinţa în oraşul Bălţi, cuprinzând judeţele Bălţi, Hotin, Soroca.

Eparhia Cetăţii-Albe şi a Ismailului cu reşedinţa în oraşul Cetatea-Albă, cuprinzând judeţele Cetatea-Albă, Ismail şi Cahul˝.

Art. 2 reglementează problema alegerii ierarhilor acestor episcopii.

Legea pentru fixarea stemelor Mitropoliei Bucovinei şi Basarabiei, precum şi Episcopiilor Constanţei, Hotinului, Oradea-Mare, 30 iun.1930.[105]

Legea pentru înfiinţarea unei episcopii misionare pentru cetăţenii ortodocşi din ţările neortodoxe apusene, 8 mai 1934.[106]

Legea se înscrie între iniţiativele Statului şi ale Bisericii de a asigura asistenţă religioasă românilor din diaspora.[107]

Art. 1 prevede înfiinţarea unei Episcopii misionare pentru creştinii ortodocşi români din ţările neortodoxe apusene, sub jurisdicţia canonică a Sf Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (art. 1).

Episcopul era ales de Sfântul Sinod şi participa la şedinţele acestuia (art. 2).

Funcţionarea urma să se reglementeze printr-un regulament special (art.3).

Regulament pentru alegerea, titulatura şi numirea arhiereilor-vicari în Biserica Ortodoxă Română, 25 ian. 1935.[108]

Regulamentul apare ca o completare a art. 157 din Statut, care se referă la instituirea arhiereilor-vicari mitropolitani; şi art. 124 din Statut care se referă la instituirea arhiereilor – vicari destinaţi ajutării episcopilor înaintaţi în vârstă sau bolnavi.

Pentru înfiinţarea postului Episcopia elibera o cerere către Sfântul Sinod, care delibera şi decidea în şedinţă plenară înfiinţarea şi darea titulaturii locului nou creat, preferându-se pentru titulatură numele unuia dintre oraşele mai însemnate în care urma să slujească arhiereul (art. 2).

Propunerile se făceau de către o comisie de cinci membrii. Din comisie făceau parte mitropoliţii şi episcopul respectiv şi alţi trei membrii ai Sfântului Sinod. Vârsta minimă a celor propuşi trebuia să fie de 35 de ani. (art. 3).

Alegerea sa făcea de către Sfântul Sinod prin vot secret (art. 4). Dacă la votare nici unul nu îndeplinea majoritate absolută de voturi, votarea se repeta şi câştiga acela care avea majoritate relativă (art. 5).

Cel ales era supus comisiei canonico-juridice care făcea un raport asupra constatărilor (art. 7).

Alegerea se înainta prin Ministerul Cultelor Regelui care trebuia să o confirme iar după confirmare urma hirotonirea (art. 8). După hirotonie, cancelaria mitropolitană respectivă înainta Sfântului Sinod toate actele necesare pentru hirotonie, împreună cu mărturisirea de credinţă a noului hirotonit spre a fi înscris în Condica Sfântului Sinod (art.8).

Fiecărui arhiereu hirotonit i se elibera o gramată semnată de preşedintele Sfântului Sinod (art. 9).

Cercul de competenţe fixat de episcop, având obligaţia de a locui în oraşul de reşedinţă al Episcopiei (art.10).

Art. 11 se ocupă de destinaţia arhereilor-vicari ce au fost instituiţi în conformitate cu art. 124. Astfel, la încetarea cauzelor care au generat numirea aceştia erau trimişi acolo unde era nevoie de ei, după prealabila înţelegere a celor interesaţi.

Legea pentru ratificarea convenţiei relativ la Bisericile din Iugoslavia, 20 iul. 1935.[109]

Legea are la bază principiul reciprocităţii şi instituie două vicariate unul românesc şi unul sârbesc pentru etnicii celor două popoare. Vicarii aveau îndatorirea de a se consulta reciproc. Textul legii confirmă bunele relaţii existente între Patriarhia Română şi cea sârbă. Legea instituia punte trainică de legătură între cele două biserici autocefale.

Decret-lege de asimilarea funcţionarilor Mitropoliei Bucovinei cu aceia din Mitropolia Ardealului, 29 april. 1937.[110]

Articolul unic al textului de lege prevedea posibilitatea funcţionarilor din Bucovina de a beneficia de Legea generală a pensiunii de la 1 april. 1937, în condiţiile aplicării ei în Transilvania.

Decret-lege pentru înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului, 23 iul. 1937.[111]

Legea fixa reşedinţa acestei episcopii în oraşul Sighet (art. 2).

Articolul 3 se ocupă de organizarea protopopiatelor.

Clerul noii episcopii era salarizat de către Stat (art.4).

Noua Episcopie primea o parte din bunurile Episcopiei Fadului Feleacului şi Clujului (art. 5).

Regulament pentru alegerea şi constituirea organelor reprezentative şi executive în parohiile, protopopiatele şi eparhiile din Patriarhia română, 15 sept. 1937.[112]

Regulamentul reglementează alegerea organelor executive şi reprezentative din cadrul principalelor instituţii bisericeşti.

Parohia este amintită în art. 2-28 cu principalele sale organe: Adunarea parohială (art. 21-14); Consiliul parohial (art. 15-25); Comitetul parohial (art. 26). Art. 29 are în vedere protopopiatele. Eparhia este amintită în art. 30-100 cu principalele sale organe eparhiale.

 

Instituţia clerului militar în lumina legislaţiei interbelice.

Legea pentru organizarea clerului militar, 8 iul. 1921.[113]

Motivaţia existenţei preoţilor militari este arătată în art. 1 al legii şi are în vedere necesităţile confesionale şi dezvoltarea sentimentului religios.

Preoţii militari erau numiţi prin decret regal şi existau la fiecare regiment, respectâdu-se principiul majorităţii confesionale (art. 2).

Pentru necesităţile confesionale ale minorităţilor religioase în fiecare garnizoană, de cel puţin 4 corpuri de trupă, se numea câte un preot, sau pastor, sau iman, sau rabin de garnizoană.

Garnizoanele cu un număr mai mic de 4 corpuri se ataşau pentru cultul religios al minorităţilor, garnizoanelor mai apropiate.

Slujitorii altor confesiuni puteau fi dintre cei ce au fost în serviciul armatelor străine şi erau asimilaţi în grad şi drepturi cu preoţii militari de regiment ( art.3).

Preoţii militari erau asimilaţi în gradele ofiţereşti ca ierarhie, ca poziţie. Aveau aceleaşi îndatoriri şi drepturi şi aceiaşi soldă.

Preotul de regiment era asimilat cu gradul de căpitan, iar cel de divizie cu gradul de maior sau locotenent colonel.

Preotul de corp de armată şi şefii religioşi militari ai celorlalte culte erau asimilaţi cu gradul de locotenent-colonel sau colonel (art. 4).

Inspectorul clerului militar era un arhiereu, membru al Sf. Sinod ales în înţelegere cu Ministerul de război şi purta titlul de ˝Episcop de Alba-Iulia˝.

Episcopul militat avea jurisdicţie dublă, una spirituală şi alta administrativă. Atribuţiile administrative le exercita asupra întregului cler militar, inclusiv preoţii, pastorii, rabinii şi imanii. Din punct de vedere spiritual avea atribuţii numai asupra preoţilor de rit greco-oriental (art. 5).

Din punct de vedere spiritual slujitorii celorlalte confesiuni depindeau de şefii lor religioşi (art.6).

Condiţiile de selecţie a confesorilor militari erau: vârsta (nu trebuia să depăşească 32 de ani), pregătirea (licenţiaţi sau doctori în teologie) şi o experienţă pastorală de minim 3 ani (art.7). Înaintarea se făcea în funcţie de vechime la propunerea şefilor ierarhici (art. 8).

Toţi preoţii până la 60 de ani, în deplină stare de sănătate, formau cadrele de rezervă ale clerului militar (art. 9).

Clerul militar din punct de vedere administrativ era supus regulamentelor pentru ofiţeri (art. 10).

Regulament pentru aplicarea legii privitoare la organizarea clerului militar, 29 mai 1924.[114]

În art. 2-11 sunt fixate condiţiile de recrutare. În articolul 12 se menţionează că numirea se face prin înalt decret regal. Art. 13 face referire la locurile unde funcţionau preoţii militari (la fiecare corp de trupă, stabiliment militar cu efectiv de forţa unui regiment). Fiecare comandant de divizie aveau pe lângă el un preot militar (art.14).

Art. 16 se referă la dreptul de asistenţă religioasă ce îl au membrii confesiunilor religioase. Art. 17-18 este reglementată această chestiune.

Art. 19-23 fac referire la îndatoririle clericilor militari; iar art. 30-38 fac referire la abateri şi penalităţi.

Art. 39 descrie uniforma militară.

Preoţii militari ortodocşi aveau în fruntea lor un episcop militar (art.41), iar preoţii militari activi ai celorlalte confesiuni recunoscute de stat, depindeau din punct de vedere spiritual de şefii religioşi ai riturilor lor (art.44).

Regulament pentru aplicarea legii privitoare la organizarea clerului militar cu modificările din 16 iun 1925.[115]

Lege pentru organizarea clerului militar, 22 mart. 1937.[116]

Legea are un numără de 19 articole şi aduce câteva precizări terminologice dar şi câteva modificări Legii pe care o abrogă.

Art. 2 menţionează două categorii de preoţi care puteau asigură asistenţa religioasă, împărţirea fiind determinată de modul de plată. Astfel, preoţii militari activi erau numiţi numai în limitele alocaţiunilor bugetare, după trebuinţele garnizoanelor şi aprecierea Ministerului Apărării Naţionale.

În garnizoanele pentru care nu exista prevederi bugetare puteau fi numiţi prin decizie ministerială, preoţii confesori diurnişti, pentru trebuinţele ostaşilor de confesiune: ortodoxă sau unită, romano catolică, protestantă. Prevederea era valabilă şi pentru evrei şi mahomedani.

Condiţiile cerute confesorilor diurnişti erau: cetăţenia română, posedarea unei diplome de licenţiat sau doctori în teologie. Vârsta maximă admisă era de 60 de ani (art. 2).

Trecerea în rezervă intervenea la 60 de ani pentru preoţii militari şi la 65 de ani pentru inspectorii militari (art. 4).

Cetăţenia română devine una din condiţiile fundamentale pentru primirea în clerul militar (art. 5).

Preoţii militari erau justiţiabili din punct de vedere penal de tribunalele militare (art. 6). Toate abaterile de ordin spiritual săvârşite de preoţii militari activi erau supuse Consistoriului spiritual sau şefilor cultelor respective (art. 7).

Pentru abaterile grave ca: erezia. schisma, apostazia, preoţii militari în funcţie erau suspendaţi de către Episcopul Armatei, până la soluţionarea definitivă a cazului de către Consistoriul spiritual, eparhial, mitropolitan, sau central (art. 8).

Preoţii militari erau desemnaţi pentru toate unităţile militare aparţinând armatei de uscat apă şi aer (art. 10).

Preoţii militari nu puteau avea nici parohie nici catedră, exceptându-se catedrele de la liceele militare şi şcolile de ofiţeri, pentru care nu erau remuneraţi (art. 10-11).

Averea Episcopiei militare şi a tuturor capelelor şi bisericilor militare de orice rit era administrată şi controlată de un Consiliu administrativ, compus din Episcopul militar, din 2 preoţi militari activi şi din 3 ofiţeri superiori.

Membrii Consiliului erau numiţi pe o perioadă de 3 ani de către Ministerul Apărării Naţionale (art. 13-14).

Art. 17 reglementează înaintarea în grad a preoţilor militar în rezervă. Aceasta se făcea după aceleaşi norme ca şi a ofiţerilor, diferenţa consta în faptul că preoţii erau scutiţi de concentrări şi manevre (art. 17).

În ansamblu, legislaţia ce face referire la clerul militar poate constitui un model pentru reglementările actuale.

 

Reglementări privitoare la viaţa monahală.

Regulamentul pentru vizitarea sfintelor mănăstiri, 11 iul 1923.[117]

Art. 2 prevede că orice oaspete poate fi primit 3 zile fără a i se pretinde întreţinere. În art. 3 este fixată interdicţia călugărilor de a închiria camere. Articolul 4 impune păstrarea liniştii iar art. 5 interzice vizitarea chiliilor.

Regulamentul mai sus amintit interzice comerţul în mănăstiri (art.8).

Cercetătorii nu puteau să-şi desfăşoare activitatea decât cu binecuvântarea chiriarhului (art.9).

Art. 10 prevedea înregistrarea veniturilor întru-un registru al contribuabililor.

Legea pentru ratificarea convenţiei cu Grecia, 14 april. 1932.[118]

Legea pentru administrarea averilor călugăreşti, 10 august 1924.[119]

Legea are în vedere eliminarea ultimilor influenţe străine asupra mănăstirilor româneşti.

Articolul unic are următorul conţinut: ˝Pe teritoriul Statului român nu pot exista aşezăminte călugăreşti române, aparţinând bisericii creştine ortodoxe care să fie conduse şi a căror avere să fie administrată de mireni şi călugări numiţi din afara de ţară fără a avea aprobarea chiriarhului respectiv din ţară şi a Ministerului Cultelor sub al căror control vor sta şi căruia vor trebui să prezinte anual inventarul averii lor din Regatul Român şi gestiunea financiară.˝

Legea privitoare la reintegrarea Mănăstirii Neamţ-Secu, în folosinţa vetrei înconjurătoare, 4 april. 1935.[120]

Legea autoriza atribuirea Sfintei Mănăstiri Neamţu-Secu în folosinţă perpetuă terenul denumit vatra înconjurătoare, astfel cum a fost delimitat pe baza Decretului domnesc nr. 4381/10 iul. 1859 şi cum a fost individualizat prin lucrările comisiunii tehnice mixte din vara anului 1934 (art. 1).

Destinaţia veniturilor era exclusiv pentru refacerea duhovnicească, materială, culturală şi de caritate creştină a mănăstirii, adică pentru restaurarea celor 18 bisericii ale mănăstirii şi schiturilor ei, a incintelor arcadelor şi tuturor chiliilor călugăreşti; pentru instituirea şcolilor de educaţie călugărească necesare atât mănăstirii cât şi tuturor celorlalte mănăstiri; pentru dezvoltarea tipografiei existente şi a diverselor ateliere de pictură bisericească, sculptură, legătorie de cărţi, ţesătorie, îmbrăcăminte călugărească, etc.

Fondurile mai aveau ca scop reorganizarea spitalului de bătrâni, a farmaciei existente, menţinerea în bună rânduială a casei de oaspeţi şi pentru crearea altor instituţii de asemenea natură (art. 2).

Mănăstirea era scutită de orice contribuţie sau taxe către Biserică (art. 3).

Prin derogare de la dispoziţiile Legi pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi a Statutului ei, administrarea averii mănăstireşti se făcea dintr-un comitet compus in 4 persoane şi era sub directul control al Patriarhului (art.4).

Tot printr-o derogare de la legile de organizare ale Bisericii Ortodoxe Române Mănăstirea Neamţu-Secu, împreună cu toate schiturile ei forma o singură persoană juridică (art.5).

Ultimul articol din Lege aminteşte apariţia Regulamentului de aplicare (art.6)

Regulamentul pentru aplicarea legii privitoare la reintegrarea mănăstirii Neamţ-Secu, în folosinţa vetrei înconjurătoare, 2 aug. 1935.[121]

Regulamentul prezintă anumite aspecte ignorate în lege precum: detalierea atribuţiilor comitetului de conducere (art. 5), componenţa şi competenţa comitetului ajutător( art.6-21).

Din punct de vedere spiritual, Mănăstirea împreună cu schiturile ei se afla sub supravegherea Sfântului Sinod (art.25).

Stareţul mănăstirii trebuia să aibă peste 30 de ani, să fie absolvent al unei şcoli teologice şi să aibă o activitate misionară şi culturală.

Alegere se făcea la iniţiativa obştii care propunea 3 candidaţi dintre care Mitropolitul alegea unul (art. 26). După aceiaşi procedură era ales şi egumenul (art. 27).

Decret-lege relativ la administrarea averilor călugăreşti străine, 17 mart. 1938.[122]

Decretul se înscrie pe linia celor care urmăreau reducerea influenţelor bisericeşti venite din afara ţării.

Averile aşezămintelor călugăreşti din străinătate care se găseau pe teritoriul românesc, puteau fi administrate numai de mandatari care trebuia să fie aprobaţi de Patriarhia Română şi Ministerul Cultelor (art. 1).

Patriarhia Română îşi păstra dreptul său de inspecţie, acordat de art. 4 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române(art. 2).

Patriarhia putea înlătura pe cei ce încălcau prezenta reglementare (art. 3).

Decret-lege pentru modificarea legii înzestrării mănăstirilor cu păduri şi tern agricol, 30 mart. 1938.[123]

Decretul-lege are ca principal scop publicarea unui tablou cu mănăstirile, şi terenurile ce urmau să fie date mănăstirilor.

Legea mai avea în vedere şi modul de administrare şi întrebuinţarea veniturilor.

 

Legi ce fac referire la unele instituţii economico – financiare.

Regulament pentru administrarea afacerilor epitropeşti din parohii şi eparhii, 8 sept. 1927.[124]

Regulament pentru organizarea şi funcţionarea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române, 8 feb. 1927.[125]

Sfera de activitate a Eforiei bisericeşti este fixată în art. 6-7. Art. 8-9 scrie despre modul de exploatare a bunurilor. Posibilitatea instituţiilor bisericeşti de a primi donaţiuni şi legate este prevăzută în art. 21. Art. 22 aminteşte existenţa casei de asigurări a imobilelor bisericeşti şi art. 23 de existenţa casei de credit, economie şi ajutor a personalului bisericesc.

Modul de întocmire a bugetului de gestiune a eforiei bisericeşti este prezentat în art. 24-31, creditele suplimentare sunt prevăzute în art. 32-33 iar contul de gestiune în art. 34-35.

Modul de organizare al Eforiei, atribuţiile şi îndatoririle personalului administrativ al Eforiei (art.36‑38).

Regulamentul pentru asigurarea imobilelor bisericeşti, 16 iun. 1928.[126]

La acest fond participau în mod obligatoriu toate părţile constitutive ale Bisericii aşa cum prevedea art. 24 lit. i din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

Scopul înfiinţării fondului era asigurarea contra incendiilor a imobilelor a bisericeşti: biserici, mânăstiri, schituri, reşedinţe patriarhale, mitropolitane, arhiepiscopeşti, episcopeşti, protopopeşti, parohiale, seminarii, institute teologice şi pentru educaţie religioasă, case producătoare de venit (art. 2).

Sumele necesare fondului anual se alimentau din cotizaţiile anuale. Aceste cotizaţii erau trecute în bugetele anuale ale părţilor constitutive (art. 3).

Fondul de asigurare se administra de către Eforie, potrivit normelor acestui regulament şi dispoziţiile Consiliului central bisericesc (art. 5-8).

Daunele cauzate de incendii se despăgubeau până la valoarea lor reală dar nu o puteau depăşi pe aceasta (art. 8).

Orice daună cauzată de incendii se anunţa în cel mul 8 zile (art. 10) iar constatarea se făcea de către reprezentantul Eforiei (art. 10).

Legea pentru recunoaşterea Cassei de economie şi credit a clerului ortodox ca persoană morală,21 iul. 1929.[127]

Una dintre instituţiile bisericeşti existente în perioada interbelică a fost această Casă de economie care prin această lege obţinea calitatea de persoană juridică.[128]

Sediul Cassei era în Bucureşti (art. 2).

Scopul Cassei era acela ˝de a fructifica economiile şi de a oferii membrilor săi, care ar avea nevoie, împrumuturi cu dobândă ieftină de ajutoare ˝(art.4).

Casa putea face următoarele operaţiuni: să primească în depozit bani spre păstrare şi fructificare; să acorde membrilor săi împrumuturi pe poliţe; să facă împrumuturi pe gaj; să cumpere şi să vândă prin burse efecte publice, însă numai pentru contul şi din ordinul clienţilor săi, să cumpere imobile, să reinvestească profitul său al orice altă instituţie unde ar găsi convenabil; să contracteze împrumuturi cu autorizarea consiliului de administraţie; să primească donaţiuni şi legate conform dreptului comun, iar din veniturile sale să poată întreţine instituţiuni de cultură şi educaţie, înfiinţarea unui fond din care se vor da împrumuturi pentru înlesnirea construcţiilor de clădiri de biserici.

Art. 6-12 are reglementări privitore la membrii, depuneri, împrumuturi şi restituiri.

Conducerea şi administrarea precum şi controlul sunt reglementate în art. 13-20. Forma de conducere era mixtă şi se compunea din 9 membrii (6 clerici şi 2 mireni), dintre care 3 numiţi de Consiliul central bisericesc (2 clerici şi un mirean) cu aprobarea preşedintelui iar 6 aleşi de Adunarea generală (4 clerici şi 2 mireni). Ei nu puteau fi rude până la al-IV-lea grad inclusiv. Durata constituirii consiliului de administraţie era de 5 ani, iar membrii consiliului trebuia să fie membrii ai cassei (art. 13).

Veniturile Cassei şi sursele lor sunt reglementate prin art. 31, iar art. 32 reglementează modul de ajutorarea a celor ce au nevoie.

Modul de împărţire a veniturilor este prevăzută în art. 34.

Regulamentul instituie o comisie de control ai căror membrii sunt menţionaţi în art. 51-60.

Regulamentul pentru înstrăinarea bunurilor imobile bisericeşti, 20 ian. 1930.[129]

Acest regulament vine în completarea art. 29 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române care prevede că bunurile aparţinând instituţiilor eclesiastice nu pot fi schimbate înstrăinate sau grevate cu sarcini în orice formă decât în condiţiile regulamentului din 20 ian 1930.[130]

Regulamentul reglementa şi cumpărarea de bunuri imobile de către Biserică.

Parohia putea vinde un imobil cu acordul Adunării parohial, care trebuia convocată în acest scop şi care trebuia să decidă prin vot nominal în proporţie de 2/3. Dacă la prima convocare nu se întrunea numărul de membrii se făcea o nouă convocare în termen de 8 zile.

În urma votului se încheia un proces verbal conţinând toate menţiunile de mai sus ( art. 5). Protopopul examina lucrările şi găsindu-le în regulă le înainta Consiliului eparhial. Acesta putea examina la faţa locului cazul ( art.6). Consiliul eparhial analiza în comisia sa economică respectiva situaţie şi se pronunţa asupra ei. Hotărârea trebuie să aibă aprobarea chiriarhului (art. 7).

În cazul în care consiliul aproba în principiu vânzarea comunica, prin intermediul protopopiatului decizia sa (art. 8).

Vânzarea nu se putea face decât prin licitaţie(art. 10) care era ţinută de către epitropii parohiei (art.11). Procesul verbal încheiat la licitaţie urma aceiaşi cale pe care o urma şi hotărârea Adunării parohiale(art. 12-15).

O copie după contract era înaintată Consiliul Central Bisericesc spre a scoate imobilul respectiv din inventarul general (art.16).

La protopopii bunurile se înstrăinau, cumpărau, schimbau sau grevau după aceleaşi norme (art. 17).

În anumite cazuri se putea crea o comisie de expertiză (art. 30).

Odată cu înaintarea actelor spre aprobarea unei vânzări, schimb sau grevări, partea constituită trebuia să trimită autorităţilor superiore situaţia imobilului precum şi evaluarea aproximativă (art. 31).

Edificiile mănăstirilor, protopopiatelor, episcopiilor şi mitropoliilor, precum şi curtea acestor edificii şi cimitirele fiind lucruri sfinţite, conform articolului 30 din legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române nu puteau înstrăinate, urmărite, grevate sau sechestrate deoarece sunt lucruri scoase din comerţ (art. 32).

Înstrăinarea imobilelor aparţinând bisericilor ctitoriceşti particulare, paraclielor sau bisericilor înfiinţate de fundaţiuni filantropice şi care nu făceau parte din parohie se vindeau după aceiaşi procedură însă numai dacă actele de înfiinţare permiteau înstrăinarea (art. 33).

Înstrăinarea pe cale de donaţiuni se putea face numai în cazuri excepţionale şi numai către biserici sau instituţii bisericeşti cu caracter bine definit. Procedura urmată era similară celor amintite mai înainte (art. 35).

Prezentul regulament abrogă toate celelalte prevederi legislative în domeniu (art. 36).

Regulamentul are un număr de 39 de articole şi este împărţit pe cinci capitole (dispoziţii generale, afacerile epitropeşti şi parohiale, administrarea fondurilor protopopiale, administrarea averilor în eparhie, casa de contabilitate eparhială).

˝Parohia, protopopiatul şi eparhia administrează toate averile bisericeşti, şcolare şi fundaţionale ale tuturor aşezămintelor bisericeşti de pe teritoriul lor, în mod autonom, pe temeiul Legii şi Statutului pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi al dispoziţiunilor regulamentului prezent, sub controlul şi expresia autorităţilor superioare indicate în Legea şi Statutul pentru organizarea Bisericii ortodoxe Române ˝(art. 1).

Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Statutul Casei de economie, credit şi ajutor a clerului ortodox, 9 mai 1934.[131]

Reglementarea a apărut în conformitate cu art. 24 din Statutul Legii.

Sediul Cassei era în Bucureşti, şi putea înfiinţa filiale la Eparhii (art. 2).

Principalul scop al Cassei era acela de fructifica economiile membrilor ei şi de a oferii membrilor ce avea nevoie, împrumuturi cu dobândă ieftină (art.3).

Legea pentru inventarierea averilor şi veniturilor aparţinând bisericilor naţionale şi celorlalte culte, 17 iul. 1934.[132]

Regulament pentru funcţionarea Eforiei bisericeşti, 24 nov. 1934.

Eforia bisericească avea ca domeniu de activitate fondul general bisericesc, a tuturor averilor comune ale Biserici foste ale Ministerului Cultelor şi a sumelor acordate de Stat, pe seama Bisericii (art.1).

Eforia era organul executiv al Consiliului general bisericesc ( art. 2).

Preşedintele Consiliului Central Bisericesc, prin delegatul său reprezenta Eforia în faţa instanţelor de judecată (art. 3).

Conducerea eforiei era asigurată de 3 efori, aleşi pe 6 ani, dintre care unul numit de Ministerul Instrucţiunii şi al Cultelor în acord cu Ministerul Finanţelor iar 2 (un cleric şi un mirean), erau aleşi de Congresul naţional bisericesc.

Controlul era dublu, atât al Ministrului cât şi al Consiliului Central (art.4).

Sfera de activitate a Eforiei era prevăzută în art. 6.

Art. 8 şi 9 au în vedere modul de administrare a bunurilor; iar articolele 10-21 aveau în vedere dreptul bisericii de a primi donaţii şi legate.

Art. 22 instituia o Casă de asigurări a imobilelor bisericeşti iar art. 23 instituia Casa de ajutor, credit şi economie, a personalului bisericesc.

Modul în care era întocmit bugetul şi contul de gestiune al parohiei este prezentat în art. 24-35.

Ultimele articole (art. 36-39) se referă la atribuţiile şi îndatoririlor personalului administrativ.

Regulamentul Casei de ajutor şi credit a clerului ortodox, 4 mai 1935.[133]

Decretul-lege relativ la renta de despăgubiri pentru organizaţiile bisericeşti şi culturale, 27 mai 1937.[134]

Legea stabileşte cota de valoare minimală de despăgubire.

Ministerul Finanţelor fixa cifra exactă a despăgubirilor pentru pagubele create de legea datoriilor agricole şi urbane Patriarhiei Române, organizaţiilor bisericeşti şi culturale din Bucovina.

Decretul-lege pentru organizarea Fondului bisericesc al Bucovinei, 20 nov. 1937.[135]

Legea prezintă organizarea fondului în toată complexitatea sa. Art. 8-13 reglementează organizarea fondului. Serviciile fondului sunt reglementate de art. 14-40.

Legea pentru modificarea unor dispoziţii cuprinse în Decretul-lege relativ la despăgubirea organizaţiilor bisericeşti, 28 iun. 1938.[136]

Legea are în vedere pagubele suportate în urma legii datoriilor agricole şi urbane.

Decret-lege pentru aplicarea Legii Fondului Bisericesc din Bucovina, 16 mart. 1938.[137]

Decretul-lege de organizare a Fondului Bisericesc ortodox român al Mitropoliei Bucovinei, 2 april. 1938.[138]

Art. 1-7 al legi cuprinde dispoziţii generale. Organele de conducere ale fondului sunt instituite prin art. 8-13 iar serviciile fondului reglementează art. 14-15. Organizarea fondului este reglementată în art. 19-25. Serviciile fondului sunt prezentate în art. 26-44.

Convenţia pentru aprovizionarea autorităţilor publice din cuprinsul Bucovinei, cu lemne de foc de către Mitropolia Bucovinei, administrarea fondului bisericesc pe exerciţiul financiar 1938/1939, 13 april. 1938.[139]

Decretul-lege privitor la modificarea unor dispoziţii din Legea pentru organizarea Fondului bisericesc din Bucovina.[140]

Decretul-lege are 2 articole şi se referă la anumite aspecte organizatorice ale Fondului.

Decretul-lege pentru expropriere de terenuri necesare Mitropoliei Bucovinei, 14 april. 1938.[141]

Legea reda suprafeţele de teren ce urmau să fie expropriate precum şi locurile de amplasament al acestora. Pământul se obţinea prin exproprierea pentru utilitate publică (art. 1).

Legea pentru împărţirea averilor bisericeşti din Basarabia, 24 iul. 1938.[142]

Averile mobile şi imobile ca şi fondurile de comerţ pe care uniunea clericilor ortodocşi basarabeni le deţinea din patrimoniul fostei Arhiepiscopii, reveneau celor trei eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcpia Hotinului şi a cetăţii Albe-Ismail (art. 1).

Art. 2-3 reglementează procentele în care era împărţită averea.

Decretul-lege de organizare a Fondului Bisericesc ortodox român din Bucovina, 29 iun. 1940.[143]

Art. 6-19 face referire la administrarea fondului. Art. 20-27 reglementează situaţia bugetului, contabilităţii, operaţiunii financiare, bilanţului, fondurilor de bilanţ.

Art. 28-31 fa referire la controlul financiar.

Reglementarea situaţiei fondului este prevăzută de art. 32-49.

Decretu-lege pentru aprobarea bugetului Fondului Bisericii Ortodoxe Române din Bucovina pentru exerciţiul financiar 1941/1942.[144]

 

Legi ce se referară la aspecte disciplinare.

Regulamentul pentru funcţionarea inspectorilor misionari ai Mitropoliei Bucovinei, 17 mart. 1925.[145]

Pentru intensificarea controlului asupra îndeplinirii din partea clerului şi a episcopilor a dispoziţiilor mitropolitului şi a Consistoriului cât şi pentru combaterea sectarismului care tulbură pacea şi buna ordine, se înfiinţau pentru Mitropolia Bucovinei 3 posturi de inspectori (art. 1).

Numirea acestora se făcea prin decret regal (art. 2) iar în activitatea lor erau supuşi Consistoriului şi arhiepiscopului (art. 3).[146]

Îndatoririle inspectorilor misionari erau de ordin didactic, pastoral şi cultural şi disciplinar – administrativ (art. 7).

Regulament de procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii Ortodoxe Române, 30 dec 1926.[147]

Regulamentul are un număr de 316 articole şi este un adevărat cod penal şi de procedură penală al Bisericii.

Acestui Regulament erau supuşi toţi membrii clerului de mir, călugării, cântăreţii şi paracliserii (art. 1).

Articolul 2 redă care erau abaterile disciplinare iar art. 3 care sunt delictele disciplinare iar art. 4 prevede pedepsele ce puteau fi aplicate.

Art. 5-54 redau în mod detaliat care sunt faptele ce pot fi sancţionate.

Art. 59-60 vorbesc despre instanţele disciplinare şi judecătoreşti.

Art. 61-67 prezintă judecata protopopiatului.

Art. 69-131 redau componenţa atribuţiile şi modul de organizare a consistoriilor. Consistoriu spiritual mitropolitan este prezentat în art. 235-263; iar Consistoriul Spiritual Central este prezentat în art. 264-291. Despre recursul la Sfântul Sinod vorbesc art. 191-303.

Procedura chemării în judecată este reglementată de art. 132-136.

Art. 137-263 prezintă în detaliu desfăşurară proceselor (şedinţele, instrucţia şi judecarea proceselor, administrarea probelor şi proba cu martori, despre sentinţe, organizarea acuzării şi apărării, despre recuzarea membrilor consistoriului).

Despre revizuirea sentinţelor date de instanţele judecătoreşti vorbesc art. 304-305; iar perioadele de prescripţie sunt prevăzute în art. 309-310.

Art. 311-312 redau existenţa unor instanţe judecătoreşti pentru monahi.

Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii Ortodoxe Române, 30 dec. 1926.[148]

 

Alte legi ce reglementează viaţa instituţiilor bisericeşti.

Legea pentru modificarea art. 42 şi 43 din Legea clerului mirean, 19 mai 1921.[149]

La art. 42 din Decretul-lege mai sus amintit era modifiat astfel:˝preoţii şi diaconii de la bisericile fără enorie, preoţii şi diaconii din Dobrogea şi Cadrilater, vor primi un spor de 30% la lefurilor prevăzute în numitul decret lege nr. 2.712 de la 1 iun.1919˝.

Alin. 4 al acestui art. 43 se suprima.

Decret pentru modificarea art. 232 din Regulamentul clerului mirean şi seminariilor, 13 sept. 1922.[150]

Salarizarea preoţilor a fost înlocuită cu sistemul contribuţiilor de la stat. De aceea salariul preotului era compus ca şi astăzi dintr-o sumă oferită de stat şi una primită de la credincioşi.

Din acest motiv, taxele pe care le plăteau credincioşii erau stabilite prin lege, impozitul fiind global.[151]

Decretul are ca scop reactualizarea taxelor pentru unele servicii religioase şi acordă dreptul preoţilor, diaconilor, cântăreţilor şi paracliserilor de a primi şi alte sume decât cele fixate prin buget. Enoriaşii puteau oferi şi mai mult decât sumele fixate sau puteau fi scutiţi cei ce nu aveau posibilităţi financiare.

Toate celelalte slujbe cu excepţia botezului, cununiei şi înmormântării erau remunerate benevol, personal şi direct.

Legea, în concordanţă cu principiile canonice[152], prevedea obligativitatea preotului de a nu pretinde nici un fel de taxă pentru Sfânta Împărtăşanie.

Textul legii aminteşte unele facilităţi de transport pe trebuiau create preoţilor de către enoriaşi, dar şi obligaţia acestora ca în ajunul Botezului să meargă în casele enoriaşilor pentru a le sfinţii.

Legea are o prevedere expresă şi cu privire la ofrande. Astfel 3/4 din acestea reveneau în mod egal preoţilor şi diaconilor iar 1/4 cântăreţilor şi paracliserilor. Textul aminteşte şi posibilitatea respectării obiceiului locului.

Legea pentru hirotonirea învăţătorilor în Dobrogea-Nouă din 8 iunie 1924.[153]

Legea mai sus amintită are caracter de excepţie în această perioadă de timp însă are rolul de a răspunde unor necesităţi spirituale fireşti ortodocşilor din teritoriul amintit.

Art. 1 al legii are următorul conţinut: ˝ Se admite în mod excepţional numai pentru Dobrogea-Nouă şi numai pe timpul cât seminarul nou înfiinţat la Constanţa, va începe să dea absolvenţi, hirotonirea după o prealabilă pregătire de 6 luni la sediul Episcopiei, a acelor învăţători normalişti absolvenţi, care cu viaţa şi cu ocupaţia lor au dat dovezi suficiente că merită preoţia.˝

Ultimul articol al legii admite hirotonirea şi a absolvenţilor de patru clase seminariale care la aplicarea legii clerului mirean au rămas ne hirotoniţi şi nu au impedimente canonice.[154]

Regulamentul interior pentru Congresul Naţional Bisericesc, 3 feb. 1927.[155]

Convocarea Congresului Naţional Bisericesc se făcea potrivit dispoziţiilor art. 11 şi 12 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române (art. 1).

Art. 2-7 fac referire la constituirea provizorie a Congresului iar art. 10-12 fac refere la constituirea definitivă.

Congresul era organizat şi lucra pe comisii (art. 13).

Modul de desfăşurare a şedinţelor era prezentat în art. 16-23 iar normele după care se purtau discuţiunile în art. 25-35.

Art. 36-43 reglementează ordinea în care erau votate propunerile, modalităţile de votare, votarea nominală şi votarea secretă.

Regulamentul pentru funcţionarea Consiliului Central Bisericesc din 10 mart. 1930.[156]

Consiliu Central Bisericesc era organul superior administrativ pentru afacerile întregii Biserici Ortodoxe Române; şi totodată organul executiv al Sfântului Sinod şi al Congresului naţional Bisericesc (art. 1).[157]

Consiliul Naţional Bisericesc se compunea din 15 membrii aleşi de către Congresul Naţional Bisericesc ( câte 3 de fiecare mitropolie – 2 mireni şi un cleric)- art. 2.

Membrii mireni ( onorifici) erau aleşi pe 6 ani iar cei clerici, care formau delegaţia permanentă, erau salarizaţi (art. 3). Aceştia din urmă erau supuşi la un an de probă, după care prin decizia preşedintelui deveneau definitivi (art. 5).

Preşedinţia Consiliului era îndeplinită de Patriarh, iar în lipsa sa preşedinţia era îndeplinită de Mitropoliţi în ordinea arătată în art. 2 din lege (art. 5).

Modul de lucru al Consiliului era în şedinţe plenare ce aveau loc o dată la două luni sau ori de câte ori era nevoie (art. 6).

Mitropoliţii şi episcopii participau cu vot deliberativ în Consiliu (art. 7), iar lipsa de la şedinţe era motivată de preşedinte (art. 8).

Consiliul Bisericesc avea atribuţia de a aducea la îndeplinire toate hotărârile Sfântului Sinod şi ale Congresului Naţional Bisericesc în afacerile administrative, culturale, fundaţionale şi epitropeşti.

Consiliu Central Bisericesc pentru a-şi putea împlini funcţiile exercita şi atribuţii judecătoreşti (art. 12).

Consiliul avea ca nucleu de bază Delegaţia permanentă.

Aceasta era compusă din cei 5 membri, salarizaţi, în frunte cu Patriarhul. Eforii luau parte în mod obligatoriu la şedinţe (art. 13).

Delegaţia permanentă îşi desfăşura activitatea în numele Consiliului permanent (art. 14).

Art. 15-29 prezintă în mod concret atribuţiile şi terenul de activitate al delegaţiei permanente, iar art. 30-37 reglementează funcţionarea serviciilor centrale ale Patriarhiei Române.

Modul în care se desfăşurau şedinţele Consiliului Central este reglementat în art. 38-57. Aceste articole  prezentau Consiliul ca pe un organ foarte eficient în atingerea scopurilor propuse.

Lege pentru ratificarea convenţiei cu Grecia, 14 april. 1932.[158]

Această Lege a apărut împreună cu 3 Convenţii anexate şi protocolul privitor la şcolile şi bisericile greceşti din România.

Bisericile care erau cuprinse în listele anexate şi care funcţionau în România în conformitate cu propriile lor acte de fondare erau considerate în mod definitiv persoane morale (juridice) şi continuau să funcţioneze ca şi şcolile care depindeau de ele, conformându-se legilor şi regulamentelor existente în regat în acea perioadă.

Aceste biserici nu puteau dobândi în viitor alte bunuri decât conformându-se aceloraşi legi.

Şcolile aveau în continuare o autonomie sporită din toate punctele de vedere şi nu puteau fi urmate decât de copii greci.

Lege pentru autorizarea Ministerului Industriei şi Comerţului să cedeze unele imobile, terenuri şi grădini, parohiilor primăriilor şi autorităţilor din Petroşani, Gherla, Rotna, Slatna şi Baia Mare, 31 mart. 1937.

Au beneficiat de astfel facilităţi: Parohiile ortodoxe din Petroşani şi Zlatna şi parohiile greco-catolice din Petroşani, Gherla, Rotna, Zlatna, precum şi Episcopia unită de Baia-mare.

Regulamentul pentru executarea construcţiilor de biserici, capele, dependinţa, case parohiale, atenase, reparaţiuni, transformări, etc, pentru uzul bisericii ortodoxe române, 5 april. 1937.[159]

Art. 1 al legii prevede următoarele˝Orice construcţie de biserici, mănăstiri, capele, clopotniţe, case parohiale, chilii, imobile bisericeşti, muzee bisericeşti, atenase, împrejmuiri, reparaţii, transformări, lucrări de întreţine şi restaurare, etc. în comunele urbane şi rurale din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, trebuie să îndeplinească condiţiile ce se stabilesc prin prezentul regulament.˝

Nimeni nu putea construi o Biserică nouă-fie în locul alteia vechi – fără aprobarea chiriarhului.

În cazul în care biserica proiectată se construia în locul alteia vechi, care este monument istoric, dărâmarea acesteia nu se putea face decât cu aprobarea Comisiei Monumentelor istorice [160](art. 2).

Art. 3 reglementează o situaţie care nu mai este întâlnită astăzi în Biserica Ortodoxă Română:˝Cine doreşte să construiască o biserică nouă care nu înlocuieşte o biserică existentă şi doreşte să aibă la aceea biserică personal clerical permanent, altul decât cel al bisericii din parohie, trebuie să asigure pe lângă obţinerea autorizaţiei eparhiale respective, prin act autentic aprobat de eparhie, un venit suficient pentru întreţinerea personalului bisericii, care doreşte a se construi.

În cazul când biserica, casa parohială sau orice altă construcţie se află lângă un monument istoric, planul de construcţie trebuia supus aprobării comisiei Monumentelor Istorice, care decidea depărtarea la care se făcea construcţia.˝

Art. 4 prevede condiţiile cerute terenului pe care urma să fie amplasată construcţia. Suprafaţa trebuia să fie suficientă astfel încât să rămână o suprafaţă de cel puţin 15 metrii de la vecinătăţi sau de la orice construcţie ce ar aparţine Bisericii. Eparhia avea dreptul de a deroga de la acest regulament în cazuri speciale.

Alegerea terenului ţinea şi de sondajele ce se făceau la nivelul solului.

Toate construcţiile se făceau cu aprobarea chiriarhului şi cu consultarea serviciului tehnic al Episcopiei (art.5-6). Dacă se organiza concurs de proiecte, arhitectul trebuia să fie membru în corpul arhitecţilor, cetăţean român şi creştin ortodox iar la licitaţie era obligatorie prezenţa unui membru al corpului tehnic al Consiliului Central Bisericesc (art. 7-8). Parohiile, comitetele de construcţii, etc., dacă nu aveau bani suficienţi pentru angajarea unui arhitect puteau cere proiecte tip de la Consiliul Central Bisericesc (art.9).

Proiectele erau aprobate de Episcopie pe baza avizului dat de serviciul tehnic eparhial. Dacă proiectul era de o valoare mai mare se cerea aprobarea Consiliului Central Bisericesc (art. 10-11).

Piesele pe care trebuia să le conţină dosarul erau prevăzute în art. 10.

Proiectele de bisericii trebuiau să aibă arhitectura religioasă a ţării. Arhitectul proiectant purta întreaga răspundere artistică şi era considerat singurul răspunzător de executarea devizului de întocmirea constructivă a planurilor clădirii (art.13).

Câteva recomandări generale le întâlnim în art. 14-15. Prima dintre ele se referă la uşi şi cere ca acestea să fie suficient de mari şi să se deschidă în afară, iar la Altar se prevedea uşă laterală în mod obligatoriu.

Construcţiile din lemn la bisericii (bolţi, tavane, turle) nu erau permise decât în zonele cu material lemnos sau în comunele foarte sărace.

Excepţie făceau numai monumentele istorice care existau la acea dată (art. 15). Monumentele istorice (construite înainte de 1850) se reparau după norme speciale (art. 16)

Modul tehnic de organizare a licitaţiilor era prevăzut de art. 17-21, iar normele de executare erau menţionate în art. 22-31.

Supravegherea era făcută atât de persoana care a întocmit proiectul cât şi de serviciile tehnice parohiale, comunale, judeţene sau al Consiliului Naţional Bisericesc.

Normele după care se făcea recepţia lucrării sunt prevăzute în art. 32-33, iar modul de aprobare a lucrărilor în regie era reglementat în art. 34.

Decretul-lege de emitere de rente spre despăgubiri organizaţiilor bisericeşti, 24 iul. 1937.[161]

Decretul-lege face referire la termenul de scadenţă al datoriei către instituţiile bisericeşti şi culturale din Ardeal, Banat, Bucovina, Patriarhia şi Episcopia Ungro-Vlahiei.

Paguba a fost cauzată de legea pentru datoria agricolă.

Decret-lege de organizare a fondului bisericesc din Bucovina, 20 nov. 1937.[162]

Decretul-lege pentru prelungirea mandatului reprezentanţilor bisericeşti, 17 mart. 1938.[163]

Acest decret-lege se înscrie între măsurile autoritare iniţiate de autoritatea de stat. Legea nu modifică regulamentele în vigoare ci impune o derogare de la ele.

Decretu-lege pentru înfiinţarea Fundaţiei Maglavit, 14 iun. 1938[164]

Prin această reglementare se căuta legalizarea unei situaţii de fapt, care devenise foarte populară în preajma celui de al doilea război mondial.

Fundaţia era declarată persoană juridică şi devenea stavropighie a Patriarhiei Române (art. 2).

Art. 3 reglementează scopul fundaţiei; iar art. 4 reglementează situaţia veniturilor fundaţiei.

Conducerea fundaţiei era asigurată de un Comitet al cărui preşedinte era desemnat stareţul mănăstirii Maglavit (art. 6-11).

 

Norme şi dispoziţii ale statului privitoare la învăţământ.

Legi ce privesc şcolile teologice.

Învăţământul teologic a cunoscut o mare dezvoltare aşa cum arătau statisticile[165] vremii iar în perioada interbelică au fost emise un număr important de legi, ce au avut ca scop organizarea şi modernizarea sistemului de învăţământ.

 Legea pentru aplicarea legii învăţământului superior şi la Universitatea din Cernăuţi şi Cluj şi modificarea art. 83 din aceiaşi lege, 23 sept. 1922.[166]

Art. 83 care a fost modificat se referea al componenţa comisiilor de examinare pentru admitere. Pct. d se referă în mod direct la Facultăţile de Teologie. Din numărul de şapte membrii ai comisiilor, patru erau delegaţi de consiliul facultăţii, dintre profesorii titulari specialişti, doi de către senatul universităţii cu menţiunea că trebuia să fie membrii ai Sfântului Sinod şi unul de la cealaltă facultate de teologie.

Regulament pentru numirea maiştrilor de muzică religioasă de la Seminariile Teologice, 21 august 1923.[167]

Legea pentru înfiinţarea unei catedre universitare şi pentru fixarea normelor tranzitorii de numire a primilor profesori la Facultatea de Teologie de la Universitatea din Iaşi, 28 aprilie 1928.[168]

Legea prevede despărţirea catedrei de la Universitatea Bucureşti în Liturgică şi Pastorală şi Catehetică şi Omiletică.

La Facultatea din Cernăuţi numirea profesorilor se făcea de Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor.

Decizia pentru echivalarea cursurilor seminariilor cu liceul, 11 ian. 1928.[169]

Regulament pentru numirea profesorilor de ştiinţe religioase la Seminariile Teologice, 18 ian. 1929.[170]

Vacanţa postului era anunţată de Ministerul cultelor în şedinţă publică în termen de 30 de zile în Monitorul Oficial (art. 1).

Candidaţii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fie români, să fie creştini ortodocşi, să aibă titlu de licenţiat sau doctor în teologie sau titlurile unor academii din străinătate şi să fie preoţi (art. 5).

Candidaţii dădeau un concurs din toate chestiunile predate ˝ cu extensiune universitară ( art. 6). În decursul examenului se susţinea o probă scrisă şi una practică (art. 10) în faţa a trei profesori de teologie sau asimilaţi şi unul de pedagogie (art.18). Candidaţii de la secţia practică aveau codiţii speciale de examen (art. 20).

Legea pentru organizarea Academiei de muzică religioasă de pe lângă Sfânta Patriarhie Ortodoxă din Bucureşti, 27 mai 1930.[171]

Academia religioasă era recunoscută ca o instituţie de învăţământ superior specială (art. 1) şi era întreţinută din fondurile Ministerului Instrucţiunii publice şi cultelor.

Scopul Academiei era cultivarea tuturor ramurilor muzicii religioase din punct de vedere artistic şi ştiinţific, pregătind elementele muzicale necesare cultului şi învăţământului: profesori de muzică pentru seminarii şi şcolile normale confesionale, profesori pentru şcolile de cântăreţi, cântăreţi pentru bisericilor catedrale, dirijori de coruri bisericeşti (art.3).

Materiile de studiu sunt prezentate la art. 4.

Corpul didactic al Academiei se bucura de aceleaşi drepturi ca cel de la Conservator (art.7).

Legea privitoare la numirea profesorilor de studii naţionale la Institutele (academiile) teologice, 4 april. 1931.[172]

Regulamentul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, 8 iul. 1931.[173]

Regulamentul are un număr de 66 de articole împărţite pe următoarele capitole: programa de studii erau prezentă în cap. 1-6, condiţiile înscrierii şi frecvenţa erau prevăzute în art. 7-20, despre modul de examinare şi diplome vorbesc art. 21-59. Art. 60-65 fac referire la echivalarea şi recunoaşterea diplomelor universitare obţinute la facultăţile de teologie de peste hotare. Art. 66 cuprinde dispoziţiile finale şi tranzitorii.

Decizia pentru admiterea studenţilor în universităţi, 27 iun. 1935.[174]

Art. 1 publică numărul de locuri disponibile (200 la Facultatea de Teologie.)

Art. 3 al legii publică materiile de examinare: Istoria Bisericii Universale; Istoria Bisericii Române; Apologetică; traducere dintru-un autor latin(liceenii din C. Nepos şi seminariştii din Seneca).

Lege pentru extinderea efectelor art. 98 din legea generală a pensiunii asupra învăţătorilor confesionali români din Transilvania, 15 april. 1937.[175]

Legea se referă la învăţătorii ortodocşi şi greco-catolici şi statutul lor dobândit după unire şi după trecerea lor în categoria funcţionărilor publice (art. 1-2).

Lege se referă la drepturile de urmaş (art. 3).

Regulamentul Facultăţii de Teologie al Universităţii Mihăilene din Iaşi cu sediul la Chişinău, 16 dec. 1937.[176]

Regulamentul are 73 de articole.

Art. 1-8 tratează chestiuni generale privitoare la studii şi materiile de studii. Art. 9-24 reglementează situaţia înscrierilor şi a frecvenţei. Modul de examinare şi diplomele obţinute sunt prevăzute în art. 25-59 bis.

Echivalarea şi recunoaşterea diplomelor universitare la facultăţile de teologie ortodoxă din străinătate este reglementată de art. 59-64.

Art. 65-68 au în vedere administraţia facultăţii.

Regulamentul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, 15 feb. 1938.[177]

Art. 2-21 prezintă condiţiile de înscriere şi materiile de studiu. Cursurile şi lucrările practice sunt prezentate de art. 25-29. Diplomele de facultate sunt prevăzute de art. 30-31. Art. 32-88 se referă la grila de examinare.

Învăţământul cu taxă este reglementat de art. 96-100. Administraţia facultăţii este prezentată de art. 101-109.

Decretul-lege pentru învăţământul teologic şi seminarial al Bisericii Ortodoxe Române, 19 mai 1938.[178]

Art. 1-3 reglementează modul de recrutare a profesorilor de la Facultăţilor de teologie.

Facultăţile de teologie confereau titlurile de licenţiaţi, magiştrii şi doctori în teologie (art. 4).

Pe lângă facultăţi mai existau şi Academii teologice (Sibiu, Arad, Caransebeş, Cluj). Acestea ofereau titlul de licenţiat şi magistrand în teologie (art. 9).

Pe lângă Academiile existente se mai înfiinţau la: Mitropolia Ungro-Vlahiei, Moldovei, Bucovinei şi Basarabiei (art. 6).

Art. 8-13 fac referire la condiţiile cerute candidaţilor la aceste Academii.

Seminariile teologice treceau sub conducerea Bisericii. Asemenea licee seminariale se înfiinţau tot sub jurisdicţia Bisericii (art. 14).

Decret-lege pentru reglementarea cumulului între funcţia de profesor şi conferenţiar definitiv la Teologie practică şi aceea de paroh, 23 mart. 1942.[179]

Legea se referă la catedrele de liturgică, omiletică, catehetică şi pastorală şi la titularii lor care puteau ocupa funcţia de preot paroh fără drept la salariu şi venitul epitrahilului (art. 1).

Aceştia aveau dreptul de folosinţă al casei parohiale.

Decretul-lege nr. 3566/1940 publicat în M.Of. nr.25/23 oct. 1940 i-a pus pe titularii acestor catedre în situaţia de a opta pentru parohie sau pentru catedră. Aceştia erau reprimiţi în termen de două luni acolo unde au funcţionat. La parohii reprimirea se făcea de către chiriarh pe locurile vacante iar reprimirea în învăţământ se făcea prin decizia Ministerului Cultelor.

Raportul ministrului justifică legea prin strânsa legătură ce există între aceste catedre şi viaţa liturgică.[180]

 

Legi privitoare la predarea religiei în şcoli.

Decretul-lege pentru modificarea art. 42 din Legea învăţământului primar şi normal, 6 iul 1919.

Acest articol se referă la obligativitatea predării religiei în şcolile primare şi normale.

Legea pentru modificarea art. 55 din Legea asupra învăţământului secundar, 4 august 1923.[181]

Articolul a cărui modificare face obiectul textului de lege se referă la condiţiile cerute unui candidat pentru a fi admis la o catedră de ştiinţe religioase. Acestuia i se cere să fie creştin ortodox cu titlu de licenţiat, doctor în teologie, candidat sau magistru al unei academii ortodoxe din străinătate şi să fie de naţionalitate română. Pentru o catedră de muzică bisericească i se cere să fie român, creştin ortodox, licenţiat în teologie sau absolvent al unui conservator.

Art. 2 al textului modificator impune şi condiţia de a fi hirotonit cel ce aspiră la o astfel de catedră.

Legea pentru învăţământul primar al statului şi învăţământul normal primar din 26 iul. 1924.[182]

Legea cuprinde şi anumite informaţii cu privire la educaţia religios – morală.

Regulamentul de învăţământ cuprinde obligativitatea de instruire cu ajutorul unor scurte rugăciuni ( art. 46). Printre materiile cu caracter obligatoriu există şi instrucţiuni religioase şi morale (art. 54). Materia de studiu era stabilită de autorităţile religioase superioare în înţelegere cu Ministerul instrucţiunii ( art. 61). Ea se preda în localul şcolii, două ore pe săptămână de învăţător, dacă este de aceiaşi confesiune cu elevii, dar poate fi predată şi de preot.

Când învăţătorul este de o altă confesiune, sau elevii aparţin mai multor confesiuni, eclesiasticii cultelor respective, se îngrijeαθ în mod gratuit de educaţia religioase, având rezervate ore speciale din cursul şcolii, astfel ca învăţământul obişnuit să nu fie tulburat, nici şcolarii să fie împiedicaţi de a veni exact la orele hotărâte pentru predarea celorlalte ore.

Legea învăţământului particular, 22 dec. 1925.[183]

În secţiunea VII, cap. XII, Legea reglementează problema ˝azilelor evreieşti şi musulmane˝.

Art. 1 aminteşte şi de profesorii de la şcolile confesionale. Legea reglementează situaţia celor găsiţi la data de 14 august 1918, sau numiţi ulterior şi care erau absolvenţi ai academiilor teologice din Rusia.

Acestea aveau scop educativ pentru copii între 5-7 ani şi erau în dependenţă de organizarea cultului respectiv funcţionând cu acordul Μinisterului Cultelor (art. 75). Toate azilele unei confesiuni aveau o programă unică (art. 76) iar limba de predare era turca sau ebraica şi română ( art. 78).

˝Catihetul˝ trebuia să îndeplinească condiţiile oricărui director de şcoală (art. 79).

În scopul de prevenire a prozelitismului era interzisă prin lege frecventarea acestora de către copii de alte culte sau religii ( art. 80).

Din reglementarea acestei legi se poate observa că învăţământul confesional a avut un caracter privat.

Forma sub care trebuie să se desfăşoare învăţământul confesional a fost obiectul celor mai diverse amendamente la proiectul de lege a cultelor, Astfel, unitarienii, reformaţii, evangheliştii şi romano-catolicii au propus finanţarea de către Stat a acestuia iar Biserica Ortodoxă a propus finanţarea din fonduri proprii, ceea ce înseamnă ca va avea un caracter privat.[184]

Decizia pentru încadrarea corpului didactic secundar din teritoriile alipite, 3 ian. 1928.[185]

Prezenta lege aminteşte şi de cursurile de adulţi la care puteau preda şi preoţii (art. 99).

Personalul didactic al şcolilor primare este amintit în Secţiunea IV, Cap. VII.

Art. 117 impune următoarele condiţii de numire pentru absolvenţii şcolilor teologice: ˝ seminariştii cu certificatul de absolvire al unui Seminar teologic, vor fi admişi la examenul de capacitate al şcolilor normale pentru obţinerea diplomei de învăţător şi reuşind vor fi înscrişi în tabelul de capacitate ca şi normalişti. ˝ Preoţii nu puteau ocupa postul de învăţător decât în parohia lor şi nu puteau fi directori la şcolile unde este un normalist învăţător.

Legea învăţământului secundar, 5 april. 1928.[186]

Profesorii de religie aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii şi primeau aceiaşi retribuţie. Catiheţii erau plătiţi cu cota de 1/15 din leafa de bază a profesorilor pentru fiecare oră lunară fără nici un adaos sau supliment (art. 9 alin. 3).

În programele de învăţământ al şcolilor secundare religia figura ca materie de studiu. Organizarea acestui stadiu se făcea de Ministerul Instrucţiei, în înţelegere cu autorităţile religioase respective, în chestiunile de programă şi manualele de învăţământ. Pentru predarea religiei altor culte decât ortodox şi greco-catolic se puteau concentra la un loc multe clase din aceiaşi şcoală, sau de la mai multe şcoli secundare din aceiaşi localitate, în cazul în care numărul acestora pe clase era prea mic.

Profesorii de religie se recrutau în condiţiile cerute de art. 38 din lege, cu deosebirea că acestora li se cerea să aibă doctoratul sau licenţa în teologie, sau diploma de absolvire a studiilor superioare teologice ale confesiunii respective, având în acest caz la bază diploma de bacalaureat sau maturitate. Ei erau scutiţi de a trece examenul de capacitate la alte materii decât la religie. Aceşti profesorii trebuia să fie preoţi hirotoniţi, însă nu puteau îndeplini funcţia de paroh şi nu puteau servii decât la bisericile unde erau cel puţin doi preoţi şi acolo unde era şi catedra (art. 43).

Profesorii de religie pentru alte confesiuni decât cele amintite mai sus, alături de profesorii pentru materiile facultative şi cei pentru limbile minoritare se recrutau prin concurs (art. 44).

Art. 53 prezintă şi o altă modalitate de predare a religiei în şcolile care nu aveau un număr de ore suficient pentru a crea o catedră. La aceste şcoli predau cu titlul de suplinitori preoţii din localitate care aveau pregătirea necesară.

Profesorii de religie care la data apariţiei legii aveau şi biserică îşi păstrau ambele funcţii, iar retribuirea se făcea conform normelor legale. Ei nu puteau avea biserica şi catedra decât în una şi aceiaşi localitate.

Prin derogare de la art. 43 cei ce erau preoţi ajutători îşi păstrau dreptul de a deveni parohi în caz de vacanţă.

Tot ca o derogare de la acest articol, preoţii care au demisionat de la catedrele lor deşi aveau biserica şi catedra în aceiaşi localitate, puteau obţine în termen de doi ani de la promulgarea acestei legi o catedră dacă era vacantă (art. 129).

Regulamentul pentru personalul didactic al şcolilor secundare, 18 feb. 1929.[187]

Legea face referire şi la numirea profesorilor din învăţământul confesional (art. 8), precum şi de la examenul de ocupare a posturilor vacante (art. 115).

Candidaţilor le erau cerute următoarele condiţii: să fie licenţiat sau doctor în teologia confesiunii respective, sau absolvenţi ai acestor studii în cadrul confesiunii respective care să poată fi echivalată cu licenţa în teologie.

Examenul era susţinut în faţa unei comisii numită de Ministerul Cultelor. Aceasta se compunea dintr-un profesor universitar, conducător al obiectului respectiv, delegat de cultul respectiv şi având diploma cea mai înaltă de studii. Alături de acesta din comisie făcea parte şi un profesor de pedagogie (118). Forma tehnică de examinarea era asemănătoare cu cea a examenului de capacitate stabilit pentru cei de confesiune ortodoxă în art. 65-66.

Profesorii de religie creştin ortodoxă pentru şcolile secundare de băieţi şi fete, se alegeau dintre candidaţii înscrişi pe tabloul de capacitate special (art. 61).

Pentru a fi admis să treacă examenul de capacitate pentru religia creştină ortodoxă, candidatul va trebui ca pe lângă condiţiile generale îndeplinite în art. 6 să fie licenţiat sau doctor în teologie creştină ortodoxă, cu diplomă legală recunoscută şi trebuia să fie preot hirotonit (art. 62).

La cererea de înscriere candidaţii trebuiau să alăture următoarele acte: certificatul de naştere, dovada cetăţeniei, diplomele de absolvire, certificatul că este hirotonit preot, certificat de moralitate.

Pentru religie creştină ortodoxă se alcătuiau catedre numai când numărul orelor nu era mai mic de 12. Dacă numărul orelor nu putea constitui o catedră predarea lor era încredinţată spre suplinire unui preot din localitate, cu pregătire universitară şi cu titlul de catihet.

Acolo unde existau numai gimnazii, se puteau combina orele mai multor şcoli de grad secundar, care aveau în programa lor religia, spre a forma o catedră. Pentru aceasta era necesar avizul Consiliului Inspectorilor Generali şi decizia ministerială.

În şcolile mixte, ortodoxe sau greco-catolică se preda religia pentru ambele culte dacă pentru ambele culte erau cel puţin 10 elevi în clasă pentru fiecare cult. Altfel se preda religia numai cultului majoritar, numindu-se un catihet pentru cultul minorităţii.

Pentru celelalte culte se preda religia dacă cel puţin jumătate dintre elevii cultului respectiv aparţineau acelei confesiuni. În caz contrariu se concentrau elevii diferitelor clase şi şcoli din localitate şi se numea un catihet (art. 127).

Profesorii de religie aveau aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi ceilalţi profesori. Catiheţii erau plătiţi cu un procent de 1/15 din leafa de bază a profesorilor (art. 225, alin. 3).

Profesorii titulari de religie care la data aplicării legii erau şi preoţi parohi îşi păstrau ambele funcţii, fără a putea primi gradaţii decât de la una. Ei nu puteau avea catedră decât în aceiaşi localitate cu parohia.

Preoţii ajutători îşi puteau păstra dreptul de a fi parohi în cazul vacantării postului.

Cei ce erau numiţi profesori de la această dată nu puteau fi preoţi decât la bisericile cu cel puţin 2 preoţi (art. 240)

Preoţii care nu aveau catedră în aceiaşi localitate trebuiau să demisioneze şi în termen de 2 ani puteau ocupa un post vacant în localitatea respectivă (art. 241).

Legea pentru raporturile dintre şcolile confesionale române şi Ministerul Instrucţiunii din 27 aug. 1929.[188]

Legea se referă la şcolile secundare din Braşov, Blaj, Beiuş şi Brad, care aparţineau Mitropoliei Ortodoxe de Sibiu, respectiv a Arhiepiscopiei şi Mitropoliei române-unite din Blaj şi Oradea.[189]

Art. 3 din lege le asimilează pe acestea cu şcolile Statului şi le trece atât sub controlul Ministerului Instrucţiunii (art. 4) cât şi sub cel al cultelor respective (art. 5-6).

La înscrierea în aceste şcoli aveau prioritate copii ce făceau parte din confesiunile respective (art. 8).

Condiţiile pentru numirea corpului didactic, pentru alcătuirea catedrelor, completarea catedrelor, examenul de definitivat, pentru îndepărtarea din învăţământ, pentru pensionare sunt prevăzute de art. 10-15.

Art. 17-21 prezintă drepturile şi datoriile corpului didactic.

Art. 22-26 redau regulile de administrare interioară a şcolilor, iar art. 27 vorbeşte despre organizarea serviciului militar.

Modul în care se făcea supravegherea ministerului este prevăzut de art. 28-30.

Lege pentru modificarea art. 61 din Legea învăţământului primar, 22 april. 1932.[190]

Articolul unic al legii se referă la învăţământul religios şi are următorul conţinut:˝ Art. 61 din Legea învăţământului primar din 26 iul. 1924 se modifică după cum urmează: învăţământul religios moral este obligatoriu. Materia de studiu şi programa acestui învăţământ vor fi stabilite de Sfântul Sinod pentru Biserica Ortodoxă Română, iar pentru celelalte confesiuni de autorităţile superioare religioase respective, în ambele cazuri în înţelegere cu Ministerul Instrucţiunii.

Ea se predă în localul şcolii în două ore pe săptămână, în fiecare clasă s-au divizie şi în mod gratuit de preotul parohiei. Acolo unde nu este preot sau preotul este infirm se va preda de către învăţător sau de persoana indicată de autoritatea superioară religioasă, cu aprobarea Ministerului Instrucţiunii al Cultelor şi al Artelor.˝

Pentru elevii celorlalte confesiuni instrucţia era asigurată în mod gratuit de eclesiasticii cultelor respective, rezervându-se ore speciale fără a tulbura orele sau a modifica programul şcolar al elevilor.

Lege pentru modificarea, abrogarea şi adăugarea unor articole la Legea învăţământului secundar, 15 mai 1928, cu toate modif. până la 7 mai 1934.

În art. 29 lit. a religia este trecută în fruntea grupului de materii literare şi ştiinţifice.

Art. 35 al Legii vorbeşte despre gimnaziile de fete care erau formate, cu excepţia profesorului de religie, de maestre femei.

Lege pentru învăţământul primar al Statului şi învăţământul normal primar, 5 iul 1934.[191]

Legea reglementează educaţia religioasă la toate nivelurile instituţionale.

La nivelul preşcolar programa prevedea scurte rugăciuni ( art. 46).

La şcoala primară se predea educaţie moral-religioasă ( art. 56).

Preoţii erau solicitaţi şi cursurile pentru adulţi pentru ca să suplinească lipsa cadrelor didactice.

Art. 117 face referire la modul în care preoţii puteau funcţiona ca învăţători. Preoţii, absolvenţi ai seminarului cu 8 clase, cu practică pedagogică şi examen de capacitate la şcolile normale puteau funcţiona şi ca învăţători la şcolile frecventate de copii de confesiunea lor din regiunile eterogene. Aceştia nu puteau lua posturi de învăţători decât în parohiile unde activau şi nu vor putea fi directori la şcolile unde există un normalist învăţător.

Decizia pentru examenul de capacitate din învăţământul secundar, 10 dec. 1934.[192]

Pentru predarea religiei se cereau următoarele: diplomă de absolvire a unui seminar ce dă dreptul de înscriere la universitate, diplomă de licenţiat sau doctor în teologie, certificat de moralitate eliberat de chiriarhul eparhiei căreia serveşte sau îşi are domiciliul, echivalarea studiilor din străinătate.

Regulament pentru examenul de capacitate în învăţământul secundar, 13 feb. 1935.[193]

Decizie pentru grupare catedrelor la liceu şi gimnaziu, 25 ian. 1936.[194]

Religia este grupată în general cu muzica, latina şi limba română.

Legea pentru modificarea unor articole din Legea învăţământului secundar, 1 april. 1937.[195]

La învăţământul gimnazial religia se afla între materiile literare şi ştiinţifice (art. 28).Pentru celelalte confesiuni posturile se ocupau prin concurs, iar candidaţilor li se impunea condiţia să fie licenţiaţi ori doctori în teologie ai confesiunii respective (art. 43-44). Data concursului era publicată în Monitorul Oficial.

Profesorii de confesiune ortodoxă trebuia să fie preoţi hirotoniţi şi nu puteau îndeplini în funcţia de preot paroh sau ajutător.

Numirea se făcea de către Ministerul Instrucţiunii cu asentimentul chiriarhului. Acesta nu putea refuza consimţământul decât pentru motive dogmatice sau morale.

La gimnazii şi liceele de fete predau religia absolvente ale Seminarului pedagogic cu examen de capacitate, iar în lipsa acestora această activitate o făceau preoţii.

Catedrele de religie de la şcolile secundare se ocupau de profesori când se forma un număr total de ore. Când numărul acestora nu era suficient preda preotul din localitate care îndeplinea condiţiile cerute de art. 43 şi avea titlul de catihet (art. 55).

Decizia pentru examenele de capacitate din învăţământul secundar, 15 nov. 1926, cu modif. din 1 dec. 1936, 20 ian. 1937.[196]

Condiţii de înscriere cerute candidaţilor la religie: diploma de absolvire a unui seminar care dă dreptul de înscriere la universitate; diploma de doctor sau licenţiat în teologie sau de absolvire a care este recunoscută ca echivalentă, certificatul de moralitate eliberat de chiriarhul în eparhia căruia serveşte sau domiciliază.

Legea pentru învăţământul primar al statului şi învăţământul normal primar, 8 april. 1937.[197]

Legea preia prevederile cu privire la predarea religiei în şcoală din legile anterioare.

Art. 46 prevede pentru copii preşcolari educaţia cu ajutorul unor scurte rugăciuni. Şcolile primare sunt vizate de art. 56.

Art. 61 prevede următoarele:˝ Învăţământul religios şi moral este obligatoriu. Materia de studiu şi programa acestui învăţământ vor fi stabilite de Sf. Sinod pentru Biserica Ortodoxă Română, iar pentru celelalte confesiuni de autorităţile superioare religioase respective, în ambele cazuri în înţelegere cu Ministerul Instrucţiunii.˝

Orele se desfăşurau în localul şcolii în fiecare clasă.

Predarea era asigurată de preotul paroh iar dacă acesta era infirm de către învăţător sau o persoană indicată de autoritatea superioară religioasă.

Atunci când o şcoală era frecventată de elevi de mai multe confesiuni, eclesiasticii şcolilor respective se ocupau cu predarea în mod gratuit a religiei.

Aceştia aveau ore speciale care nu tulburau ordinea şcolii şi nici programul elevilor.

Controlul învăţământului religios se făcea atât de Ministerul Instrucţiunii cât şi de autoritatea bisericească respectivă.

Articolul mai prevedea˝ Predarea în mod gratuit a învăţământului religios – moral de către eclesiasticii constituie o parte a misiunii lor; neîndeplinirea sau neglijarea acestei datorii atrage după sine sancţiuni. ˝

Ministerul aducea la cunoştinţă autorităţilor superioare bisericeşti, abaterile lor pentru a lua măsuri disciplinare contra preoţilor vinovaţi în conformitate cu Regulamentul de procedură al instanţelor bisericeşti.

Art. 64 instituie o obligativitate învăţătorilor de a merge împreună cu elevii la biserică: ˝Duminica şi sărbătorile învăţătorii vor duce la biserică elevii de aceiaşi confesiuni cu ei, spre a asista la serviciul divin şi a forma coruri bisericeşti. ˝

Articolul 99 reaminteşte de participarea clericilor la predarea cursurilor pentru adulţi.

Art. 224 prevede în programa învăţământului normal primar religia şi morala creştină.

Decizia pentru materiile de studiu la catedrele de la gimnaziile comerciale de băieţi şi fete, 26 ian. 1938.[198]

Legi privitoare la învăţământ în general.

Decretul-lege pentru modificarea unor articole din învăţământul secundar şi primar, 10 nov. 1919.[199]

Decretul-lege pentru modificarea unor articole din legea învăţământului primar şi normal primar, 8 iul. 1919.[200]

Decretul-lege pentru asimilarea membrilor corpului didactic de naţionalizare română de la şcolile române din Macedonia, cu cel din regat, 5 feb. 1919.[201]

Reglementează aplicarea art. 36-40 din Legea învăţământului secundar din 7 mai 1934 şi modifică art. 8-16; 26 din Regulamentul personalului didactic al şcolilor secundare, din 18 feb. 1929 şi abrogă Decizia de mai sus.

Art. 1 prevede că profesorii pentru religia celorlalte confesiuni se selecţionează prin concurs.

Art. 51 face referire la profesorii pentru religie ortodoxă.

Regulamentul pentru modificarea art. 7,13,25, şi 28 din regulamentul pentru obţinerea certificatului de stat de către elevii pregătiţi în particular, 3 feb. 1920.[202]

Regulamentul pentru cercetarea şi aprobarea cărţilor didactice de învăţământ secundar, 9 sept. 1921.[203]

Legea pentru recunoaşterea gradaţie anilor serviţi ca supliniţi ca suplinitori de către membrii corpului didactic, 10 nov. 1921.[204]

Regulament pentru ordinea şi disciplina studenţilor universitari, 3 mai 1923.[205]

Regulamentul pentru acordarea de burse studenţilor, 20 sept. 1923.[206]

Regulamentul pentru cămine şi cantine universitare, 7 nov. 1923.[207]

Regulament pentru cercetarea şi aprobarea cărţilor didactice de învăţământ secundar, 6 nov. 1923.[208]

Legea pentru modificarea legii asupra învăţământului secundar şi superior (examene şi bacalaureat), 8 mart. 1925.[209]

Regulament pentru aplicarea legii învăţământului secundar şi superior, relative la examenul de bacalaureat, 11 april. 1925.[210]

Legea asupra învăţământului particular, 22 dec. 1925.[211]

Regulament pentru punerea în aplicare a legii învăţământului particular, 10 mart. 1926.[212]

Regulament pentru aplicarea Legii învăţământului primar şi normal, 10 mart. 1926.[213]

Regulamentul, în art. 107 vorbeşte despre azilurile evreieşti şi musulmane în aceiaşi termeni ca legea învăţământului particular.

Regulament pentru aplicarea Legii învăţământului primar şi normal, 10 mart. 1926.[214]

Legea pentru înfiinţarea unui Institut de studii bizantine, 29 mart 1926.[215]

Decizia pentru încadrarea corpului didactic secundar din teritoriile alipite, 3 ian. 1928.[216]

Art. 1 aminteşte şi de profesorii de la şcolile confesionale. Legea reglementează situaţia celor găsiţi la data de 14 august 1918, sau numiţi ulterior şi care erau absolvenţi ai academiilor teologice din Rusia.

Legea pentru modificarea art. 90 şi 91 din Legea învăţământului superior, 25 april. 1928.[217]

Decizia pentru echivalarea certificatelor şi diplomelor şcolare, 20 mart. 1929.[218]

Decizia se referă la diplomele din teritoriile alipite.

Decret pentru programele analitice ale învăţământului secundar, 3 mai 1929.[219]

Decizia pentru condiţia de imprimare a manualelor didactice, 6 mai 1929.[220]

Decizia pentru susţinerea examenului de bacalaureat, 7 iun. 1929.[221]

Art. 2 din lege se referă şi la şcolile confesionale.

Decizia pentru aprobarea cărţilor didactice în învăţământul particular, 20 iun. 1929.[222]

Art. 1 al Legii face referire la şcolile confesionale.

Legea pentru modificarea art. 224 din Legea Învăţământului primar, referitoare la încadrarea membrilor corpului didactic primar din teritoriile unite, 10 aug. 1929.[223]

Legea pentru modificarea art. 21, 22 din Legea învăţământului secundar privitoare la examenul de bacalaureat, 29 iun. 1931.[224]

Regulamentul pentru modificarea regulamentului de funcţionare a şcolilor secundare privitoare la examenele de bacalaureat, 6 iul. 1931.[225]

Legea pentru autonomia universitară, 17 iul. 1931.[226]

Învăţământul este absolut autonom, în ceea ce priveşte organizarea studiilor, conducerea cât şi în ceea ce priveşte gestiunea.

Lege pentru modificarea unor articole din Legea pentru învăţământul secundar şi pentru adăugarea unor articole noi, 2 iul. 1931.[227]

Lege pentru modificarea art. 115 şi 142 din legea învăţământului primar, 7 mart. 1932.[228]

Lege privitoare la plata orelor suplimentare în învăţământul secundar de toate categoriile, 25 mart. 1932.[229]

Legea pentru organizarea învăţământului universitar, 22 april. 1932.[230]

Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Legea învăţământului secundar, 22 april. 1932.[231]

Art. 38 al Legii aminteşte de absolvenţii de seminar.

Legea pentru modificarea art. 61 din legea învăţământului primar, 22 april. 1932.[232]

Legea pentru modificarea art. 202 şi 213 din legea învăţământului normal şi primar, 8 mai 1932.[233]

Legea pentru modificarea art. 16 din Legea pentru organizarea învăţământului universitar, 8 mai 1933.[234]

J.C.M. privitor la ocuparea catedrelor universitare, 19 iul. 1933.[235]

Regulamentul general pentru aplicare Legii pentru organizarea învăţământului universitar, 11 dec. 1933.[236]

Decizia pentru echivalarea studiilor, 12 ian. 1932.[237]

Legea pentru modificarea unor articole din Legea învăţământului secundar, relativ la bacalaureat, 30 april. 1934.[238]

Decret pentru aprobarea Programelor analitice din[239] învăţământul secundar, 10 aug. 1935.[240]

J.C.M. pentru interzicea dreptului de prelungire a dreptului prelungire a funcţionării ca profesori universitari, 29 nov. 1935.[241]

Art. 1 al legii fixează maximul de vârstă la 70 de ani.

Decizia relativă la învăţarea muzicii în învăţământul secundar, 26 nov. 1937.[242]

În art. 1 al Deciziei era prevăzută învăţarea muzicii bisericeşti în şcoli.

Decizia relativ la domiciliul profesorilor universitari, 18 ian. 1938.[243]

Legea impune profesorilor universitari ce domiciliază în altă localitate să se mute până la Sf. Gheorgheîn localitatea unde aveau catedra (art. 1-2).

Regulamentul Şcolii politehnice ˝Gh. Asachi˝ din Iaşi, 11 mart. 1938.

Art. 4 al Legii menţionează obligativitatea de a trece în fişa de înscriere a religiei celor ce urmau acest institut tehnic.

Regulamentul pentru funcţionarea şcolilor de învăţământ industrial pentru băieţi, 31 mai 1938.[244]

Art. 14 al Regulamentului se referă la sărbătorile legale în timpul cărora nu se lucra.

Următoarele sărbători religioase erau zile în care procesul de învăţământ se întrerupea: Naşterea Maicii Domnului (8 sept.); Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.); Sfântul Dumitru (26 oct.); Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 nov. ); Intrarea în Biserică (21 nov.); Sfântul Nicolae (6 dec.); Întâmpinarea Domnului (2 feb.); Înălţarea Domnului; Sf. Constantin şi Elena (21 mai); Sf. Treime şi Duminicile.

Legea pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului normal şi primar, 17 mai 1939.[245]

Art. 103 pronunţă obligativitatea tuturor copiilor de la 5 ani la 14 de a frecventa şcoala.

Decret-lege relativ la organizarea învăţământului superior.[246]

Legea pentru modificarea şi completarea Legii privitoare la învăţământul superior şi special în vederea raţionalizării, 4 nov. 1938.[247]

 

Legi privitoare la arta bisericească .

Legea pentru apărarea vechilor picturi bisericeşti şi pentru întemeierea unei şcoli de zugravi, 31 mart. 1926.[248]

Art. 1 al legii prevedea ca reparaţiile să fie făcute numai de zugravi autorizaţi de Comisa Monumentelor Istorice. Aceştia erau autorizaţi în urma unui examen ( art.2).

Ministerul cultelor era însărcinat să organizeze o şcoală de zugravi.

Legea pentru încurajarea artelor plastice, 6 mart. 1937.[249]

Art. 4 reglementează apariţia unei comisii speciale pentru calificarea pictorilor bisericeşti.

Decret-lege pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru încurajarea artelor plastice, 3 iun. 1938.[250]

Decretul-lege modifică în linii generale articolul 4 din Legea pentru încurajarea artelor plastice.

Reglementarea face referire la modul de întrunire a Comisiei specializate, la diferenţele existente între pictori şi zugravi, la modul în care se mărea tabloul pictorilor autorizaţi şi la datoriile financiare ale acestora.

Regulamentul pentru calificarea pictorilor bisericeşti autorizaţi şi zugravilor bisericeşti autorizaţi, 10 ian. 1939.[251]

Regulamentul aduce anumite precizări suplimentare reglementărilor anterioare.

Legea prevedea în art. 1 următoarele:˝În interiorul sau exteriorul nici unui locaş de credinţă creştină ortodoxă, greco-catolică sau romano catolică, nu se pot executa lucrări de pictură , fie totale sau parţiale, fie dinou sau restaurări, decât de pictori autorizaţi de Ministerului Cultelor şi Artelor˝.

Atât autorităţile bisericeşti cât şi persoanele particulare erau obligate să nu încheie contracte pentru pictarea monumentelor de cult şi să nu înceapă asemenea lucrări decât dacă cei însărcinaţi să le execute prezintă autorizaţia Ministerului Cultelor.

Pentru aprecierea artistică şi tehnică a valorii lucrărilor de pictură bisericească şi pentru calificarea pictorilor se instituia o comisie specială.

Art. 4-7 reglementează componenţa şi atribuţiile comisiei.

Pentru a primii autorizaţia pictorii trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cetăţeni români, să dovedească faptul că sunt credincioşi practicanţi, să certifice că au studii de specialitate.

Art. 10-15 prezintă condiţiile de examinare şi modul de obţinere a autorizaţiei de pictură, iar art. 16 reglementează cazurile de retragere a autorizaţiei.

Pentru a putea lucra ca pictori autorizaţi aveau nevoie şi de binecuvântarea chiriarhului.

Pentru restaurarea picturilor bisericeşti din monumentele istorice se eliberau autorizaţii speciale.

Atribuirea unor astfel de lucrări rămânea tot în sarcina Comisiei Monumentelor Istorice.

Vechii zugravi, care nu aveau studii, dar care dovedeau că au făcut picturi, erau socotiţi zugravi bisericeşti autorizaţi în condiţiile impuse de art.19-23.

Parohiile nu puteau angaja picturi cu zugravi care prezentau oferte mai mari ca preţ decât pictorii bisericeşti (art. 24).

Pictorul care angaja o lucrare trebuia să o execute şi nu avea permisiunea să o de altui pictor (art. 26).

Lucrările de valore mare se acordau prin concurs şi în urma licitaţiei care trebuia să fie precedată de întocmirea unui caiet de sarcini bine întocmit (art. 27-29).

Când în urma licitaţiei se prefera un artist care prezenta o ofertă cu un preţ mai mare pe motivul valorii artei sale, lucrarea nu se începea până când cazul nu se supunea comisiei de calificare (art.30).

Recepţia picurilor era făcută de un reprezentant al episcopiei respective împreună cu un pictor cu autorizaţia definitivă, delegat de comisia specială de calificare (art. 31).

Supravegherea întregii activităţi întra în sarcina Ministerului (art. 33).

Ultimele articole ale legii reglementează sarcinile financiare de care erau ţinuţi pictorii bisericeşti.

 

Norme şi dispoziţii funciare.

Legi privitoare la reforma agrară.

Decretul-lege privitor la înfiinţarea Băncii agrare pentru împlinirea reformei agrare în Transilvania, Banat şi ţările ungare, 12 sept. 1919.[252]

Legea de reformă agrară în Basarabia, 13 mart. 1920.[253]

Art. 5 al legii face referire la expropriere pământurilor mănăstirilor locale, lăsându-se fiecărei mănăstiri câte 50 ha pământ cultivabil, viile şi pământ roditor.

In articolul următor se face referire la exproprierea pământurilor bisericilor. Acesta era expropriat lăsându-se fiecărui membru al clerului (preot, diacon şi cântăreţ câte un lot întreg (art. 6).

Legea pentru modificarea art. 48, 49, 58,59,61,62,71-77, 81,86,87,101-103,105,106,108,111 şi 137; Legea pentru reformă agrară din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, promulgată la 23 iul. 1921, 23 iul. 1922; Decretul-lege pentru exproprierea terenurilor necesare mormintelor celor morţi în război, precum şi comemorarea luptelor, 29 april. 1920[254]

Legea pentru reforma agrară pentru Basarabia casa noastră. Instituţia de expropriere şi împroprietărire, 13 mart. 1920.[255]

Regulamentul de punere în aplicare a Legii agrare pentru Basarabia, 29 oct. 1920.[256]

Legea pentru reforma agrară în Basarabia, 13 mart. 1920.[257]

Legea pentru reforma agrară în din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, 17 iul. 1921.[258]

Art. 7 al legii vorbeşte despre exproprierea proprietarilor în folosul embaticarilor.

Regulamentul legii agrare pentru Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, 9 nov. 1921.[259]

Exproprierea priveşte suprafeţe de la 100 de ha. În plus, pământ cultivabil de ˝la oricine ar fi proprietarii lor şi oricare ar fi capacitatea juridică sau caracterul imobilului expropriat, cu excepţiunile prevăzute mai jos.˝( art. 9).

Legea aminteşte şi de faptul că în conformitate cu tradiţia agrară derularea contractelor de arendă începea de la sărbătoarea Sfântului Gheorghe.(art. 29).

In ceea ce priveşte reîmproprietăririle, preoţii erau plasaţi în rangul al treilea de preferinţă, dacă aveau mai puţin de 5 ha. sau dacă nu au fost împroprietăriţi până atunci.(art. 170).

Legea pentru reforma agrară în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, 20 iul. 1921.[260]

Art. 6 al legii prevede că se expropriază în întregime:˝ Toate proprietăţile rurale şi extravilane urbane aparţinând tuturor persoanelor juridice, care urmăresc satisfacerea unui interes public ca: Corporaţiuni, fundaţiuni,instituţiuni bisericeşti, mănăstiri, universităţi, şcoli spitale, judeţe comune˝.

La punctul 4 al articolului mai sus amintit se menţionează următoarele:˝ se exceptează de la expropriere pământurile până la 32 de iugăre cadastrale care aveau până la 1 dec. 1918 destinaţia aşa numitelor sesiuni parohiale, porţiuni, canonice, sesiuni reduse, sesiuni notariale existente. Pentru cantorii bisericeşti, precum şi pământul cultivabil al şcolilor până la maximum 16 jug., care aveau la 1 dec. 1918 destinaţia de donaţiuni învăţătoreşti şi întru cât serveau acestui scop.˝

Era scutit de expropriere, până la 10 jugăre, pământul cultivabil al bisericilor destinat trebuinţelor bisericeşti. Nu se bucură de scutirile impuse în acest alineat, parohiile care au mai puţin de 300 de suflete şi filiile care au mai puţin de 100 de suflete.

Pct. 6 prevede că: ˝pământurile cultivabile, pentru fiecare Mitropolie până la 200 jud. card. pentru fiecare Episcopie până la 100 jug. cad˝. Nu erau expropriate şi se păstrau pe cât posibil în apropierea reşedinţei. Legea mai prevedea crearea acestor proprietăţi, dacă acestea nu existau, dar numai după satisfacerea tuturor necesităţilor˝ (art. 86).

Art. 101 prevedea că în comitetul local pentru împroprietăriri alături de primar, secretarul comunal, învăţător doi sau trei reprezentanţi ai sătenilor era şi preotul membru.

Regulamentul de aplicarea legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, 4 nov. 1921.[261]

Art. 6 este identic cu cel din Regulamentul amintit mai sus.

Decretul-lege nr. 1597, pentru desfiinţarea contractelor de arendare şi subarendare a imobilelor rurale din Bucovina.[262]

Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, 30 iul. 1921.

Art. 6 este identic cu celelalte legi agrare.

Regulamentul pentru aplicarea legii agrare din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, 30 iul. 1921.[263]

Art. 2 din lege prevede următoarele: ˝Exproprierea atinge proprietatea indiferent de calitatea proprietarilor, capacitatea lor juridică sau caracterul imobilului expropriat.˝

Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea, 17 iul. 1921.[264]

Regulamentul pentru aplicarea legii pentru reforma agrară din Transilvania (12 iul. 1922.[265]

Acest regulament are în alcătuire două capitole distincte: exproprierea pentru utilitate publică şi împroprietărirea anumitor categorii de persoane. Această reglementare face referire directă la proprietăţile bisericeşti şi la rolul preoţilor în acţiunea de reîmproprietărire.

Art. 1 al regulamentului motivează necesitatea exproprierilor iar art. 3 precizează că: ˝moşiile şi părţile de moşii expropriabile sunt lovite de indisponibilitate din ziua de 1 Dec. 1918˝.

Excepţiile erau prevăzute în art.4 care prevede următoarele:˝ orice înstrăinări, vânzări, schimburi sau donaţii făcute după 1 Dec. 1918, în ceea ce priveşte aplicarea legii sunt nule. Regula are şi anumite excepţii. Astfel, vânzările până la 10 iugăre de pământ, făcute către ţărani, invalizi, văduve, orfani de război, agronomi titraţi de orice grad, preoţi, învăţători, întrucât sunt cultivatori de pământ, chiar dacă nu au îndeplinit condiţiile prevăzute de Ordonanţă.˝

Referire la preoţi fac şi articolele 7 şi 8. Acestea stabilesc în funcţie de zona geografică ce suprafeţe pot dobândi şi deţine în proprietatea preoţii şi familiile lor.

Preoţii erau membrii de drept ai Comitetului local pentru împroprietărire. Art.130 din lege redă componenţa comisiei: ˝primar-preşedinte, secretarul comisiei, toţi preoţii, parohii, învăţătorii, diriginţii, 2-3 săteni˝.

Art. 6 lit. a prezintă proprietăţile care trebuiau expropriate în întregime:˝ Toate proprietăţile rurale şi extravilane urbane aparţinând tuturor persoanelor juridice care urmăresc satisfacerea unui interes public, ca: Corporaţiuni, fundaţiuni , instituţiuni, biserici, mănăstiri, capiteluri, universităţi, şcoli, spitale, judeţe, comune˝.

Alin. 4 al articolului arată însă care sunt excepţiile:˝pământurile cultivate ale parohiilor până la maximum de 32 de iugăre cadastrale şi care aveau la 1 Dec. 1918 destinaţia aşa-numitor sesiuni parohiale, porţiuni canonice, sesiuni reduse, sesiuni notariale existente. 8 iugăre cadastrale pentru cantorii bisericeşti şi pământul cultivabil al şcoalelor până la maxim 16 iugăre cadastrale care aveau la 1 Dec. 1918 destinaţia de donaţiuni învăţătoreşti˝.

Legea scuteşte de expropriere pământul de până la 10 jugăre, din pământul cultivabil al bisericilor, destinate trebuinţelor bisericeşti. Nu se bucură de scutirile impuse de acest alineat parohiile care au mai puţin de 300 de suflete şi filiile care au mai puţin de 100 de suflete.

Art. 6 alin. 6 face referire şi la celelalte instituţii bisericeşti. Astfel fiecare Mitropolie poate deţine până la 200 jugăre cadastrale iar Episcopiile puteau deţine până la 100 de jugăre. Legea acordă mănăstirilor posibilitatea de a deţine până la 30 jugăre de pământ cu recomandarea ca acestea să fie în apropierea reşedinţei.[266]

Legea prevede plata valorii pământului expropriat (art. 48) şi obligativitatea proprietarilor de a furniza toate datele în legătură cu pământurile expropriate (art.91).

Regulamentul pentru modificarea unui număr de articole a Regulamentului pentru reforma agrară din Bucovina, 1 nov. 1922, 1 aug. şi 12 aug. 1922.

Regulament suplimentar pentru plata pământurilor expropriate cum şi plata loturilor celor expropriaţi din Bucuvina, 3 iul. 1923.[267]

Legea pentru modificarea art. 37 al Legii pentru reforma agrară din Vechiul Regat ( 28 oct. 1922)[268], cu modif. din 29 dec 1923.[269]

 Legea pentru modificarea unor dispoziţii din legea pentru reformă agrară din Bucovina, 20 april 1924.[270]

Regulamentul pentru aplicarea legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, 4 april. 1921.[271]

Legea pentru interpretarea art. 24 din Legea agrară, 1 april. 1926.[272]

Regulament pentru executarea şi aplicarea pe teren a exproprierilor din Bucovina, 28 iul. 1926.[273]

Legea pentru modificarea alin. 2 al art. 57 Legii agrare pentru Basarabia, 21 april. 1932.[274]

Lege pentru modificarea şi abrogarea unor articole din Legea de expropriere pentru utilitate publică, 2 feb. 1937.[275]

 

Alte legi cu caracter funciar.

Decretul-lege relativ la exproprierea pentru cauză de utilitate naţională în Bucovina, 7 sept. 1919.[276]

Legea pentru modificarea legii silvice, 16 sept. 1920.[277]

Decretul pentru fixarea preţului lucrărilor de măsurătoare şi parcelare executate de direcţia cadastrului din vechiul regat, 9 iul. 1921.[278]

Legea pentru exproprierea pădurilor, 16 aprilie. 1925.[279]

Art. 3 din lege prevede că exproprierea în limitele fixate. Exproprierea aducea atingere proprietăţii oricărei persoane fizice sau juridice.

Legea pentru aplicarea Codului silvic în tot cuprinsul României, 17 iun. 1923.[280]

Legea pentru modificarea art. 72 şi 73 din Legea regimului apelor, 28 april . 1926.[281]

Legea pentru revizuirea impozitului pe venitul propietăţii agricole şi clădiri, 5 ian. 1927.[282]

Regulament pentru reconstituirea cărţii funciare din Circumscripţia Curţii de apel Cernăuţi, 31 ian. 1928.[283]

Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor dobândite prin legi de împroprietărire, 20 aug. 1929.[284]

Regulamentul pentru modificarea art. 5 din Regulamentul privitor la reconstituirea cărţilor funciare din circumscripţia Cernăuţi, 16 aug. 1930.[285]

Regulamentul pentru cercetarea registrelor funciare în Bucovina, 22 ian. 1931.[286]

Legea pentru modif. art. 1 din Legea circulaţiei pământului dobândit prin împroprietărire, 18 mart. 1931.[287]

Regulamentul pentru aplicarea Legii pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţii din legile pentru reformă agrară, 24 dec. 1932.[288]

Legea pentru interpretarea art. 67 din Legea generală de expropriere pentru utilitate publică, 14 april. 1933.[289]

Regulamentul pentru aplicarea unor dispoziţii din Legea pentru organizarea cadastrului funciar şi introducerea cărţii funduare din Vechiul Regat şi Basarabia, 29 mai 1933.[290]

Decizia relativ la regimul de exploatare a pădurilor, 27 nov. 1936.[291]

Instrucţiuni privitoare al pregătirea, organizarea şi aplicarea lucrărilor de comasare a proprietăţii agricole, 3 mart. 1938.[292]

Decretul-lege pentru controlul circulaţiei materialului lemnos, 30 mai. 1938.[293]

 

Norme şi dispoziţii legale privitoare la implicarea clerului în viaţa socio-politică

Biserica şi reprezentanţii ei în cadrul puterii.

Regulamentul Senatului din 31 ian. 1925.[294]

Acest regulament este important deoarece el reflectă modul în care era reprezentată Biserica în cadrul puterii legislative. De această reprezentare depinde în mare măsură claritatea cu care erau privite problemele religioase.

În cele două camere Adunarea Deputaţilor şi Senat exista un număr însemnat de preoţi aleşi şi de ierarhi care erau senatori de drept.

În art. 19 Regulamentul aminteşte de senatorii de drept. Alături de membrii casei regale şi preşedintele Academiei erau senatori de drept mitropoliţii ţării şi episcopii eparhioţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai Bisericii Greco-Catolice. Erau senatori de drept şi capii confesiunilor recunoscute de stat, despre care vorbeşte art. 72 din Constituţie. Reprezentantul superior al musulmanilor din Regat era de asemenea membru de drept al Senatului. Alegerea şi numirea lor se făcea potrivit legii ţării.

Senatului lucra pe comisii şi una dintre aceste comisii de lucru era şi Comisia permanentă a învăţământului, Cultelor şi Artelor (art.67).

Legea pentru primirea de Reprezentaţiunea Naţională a Regenţei numite de M.S. Regele Ferdinand, 5 ian. 1926.[295]

Articolul unic instituie regenţa compusă din Principele Nicolae, I.P.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României şi Gh. Buzdugan, Prim-preşedinte al Curţii de Casaţie.

Legea electorală pentru Adunarea Deputaţilor şi Senat, 27 mart. 1926.[296]

În conformitate cu Constituţia de la 1923, Legea electorală aminteşte care erau senatorii de drept proveniţi din rândul clerului (art. 5).

Pe lângă cei amintiţi în Constituţie apare şi şef rabinul mozaic.

Regulamentul pentru aplicarea art. 17-25 şi 101-107 din Legea pentru unificare legislativă, 26 ian. 1926.[297]

Reprezentarea bisericii nu se făcea numai la nivel naţional prin intermediul senatorilor de drept ci şi al nivel local prin consilierii de drept.

Art. 5 din lege prevede că era consilier de drept un reprezentant al cultului cel mai numeros în comună şi anume cel mai mare în grad, iar când erau mai mulţi de acelaşi grad cel mai vechi în funcţie.

Legea pentru modificarea unor articole din Legea administraţiei publice locale, 18 mart. 1934.[298]

Art. 9 lit. b îi aminteşte pe clericii din administraţia locală. Aceştia erau membrii de drept cu vot deliberativ în consiliile urbane şi municipale. Din aceste consilii făceau parte către un reprezentant al bisericilor naţionale şi un reprezentant al bisericilor minoritare din cadrul cultului cu cel mai mare număr de adepţi.

În ceea ce priveşte reprezentarea în consiliile judeţene , reprezentanţii cultelor nu erau membrii de drept ci puteau ocupa o funcţie electivă (art. 11).

Legea administrativă, 27 mart. 1936.[299]

Art. 29 al legii redă care erau membrii de drept în consiliile locale.

Erau membrii de drept câte unul din preoţii celor două biserici naţionale.

La oraşele de reşedinţă erau consilieri de drept câte un membru al celor două biserici naţionale şi un membru al clerului bisericii minoritare cel mai bine reprezentate, cu cel mai mare număr de credincioşi, de preferinţă cu domiciliul în capitala judeţului( art. 35).

În consiliul judeţelor era membru de drept cu vot consultativ un protoiereu al bisericilor naţionale şi unul al bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioşi, de preferinţă cu reşedinţa în capitala judeţului ( art. 73).

Art. 91 din lege face referire la consiliul ce funcţiona pe lângă prefectură. La acest consiliu puteau fi chemaţi la şedinţă protoiereii bisericilor româneşti şi preotul cel mai înalt în grad al bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioşi.

Art. 181 se referă la cheltuielile comunale. Punctul 2 al acestui articol se referă la cheltuielile cu învăţământul şi cultele.

Acestea aveau ca destinaţie: întreţinerea localurilor şcolilor primare, încălzitul şi iluminatul lor; achiziţionare de cărţi şi haine pentru copii săraci; încurajarea învăţământului pentru adulţi; ajutorarea adulţilor; întreţinerea cimitirelor comunale şi acordarea de subvenţii Societăţii Monumentelor Eroilor.

Regulament pentru aplicarea legii administrative, 18 feb. 1937.[300]

Decretul-lege pentru dizolvarea consiliilor comunale şi judeţene, 6 ian. 1938.[301]

Toată legislaţia ce are în vedere organizarea vieţii politice din această perioadă are ca scop crearea cadrului necesar instituirii dictaturii personale a regelui Carol al- II-lea.

Decret-lege de modificare a legi administrative, 17 feb. 1938.[302]

Decret-lege pentru modificarea legii pentru reprimarea unor infracţiuni contra ordinii publice şi a legii pentru apărarea ordinii în stat, 17 feb. 1938.[303]

Art. 2 al Legii interzice funcţionarilor publici salarizaţi de Stat ( membrii clerului de orice confesiune) de să facă parte din partide politice. Legea cerere demisia acestora în 7 zile, din orice partid politic şi le interzice participarea la orice mişcări politice.

Art. 5 al legii încadrează sancţiunea nerespectării acestei legi la art. 323-366 Cod penal.

Legea pentru apărarea ordinii în Stat, 25 feb. 1938.[304]

Legea se încadrează în rândul reglementărilor ce au ca scop limitarea cadrului democratic al vieţii politice.

Art. 6 cerea funcţionarilor statului să demisioneze în termen de 7 zile din orice partid politic şi impunea desfiinţarea partidelor politice. Legea mai prevedea că toţi aceia care au ajuns în Consiliile locale sau parlament pe listele unor partide politice îşi pierdeau mandatul.

Decretul-lege pentru dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice, 31 mart. 1938.[305]

Decretul-lege pentru apărarea ordinii Statului, 15 april. 1938.[306]

Art. 3 al Legii opreşte propaganda doctrinelor religioase contrare legilor de organizare ale Statului sau instituţiilor sale.

Erau socotite contrare legilor de organizare ale Statului sau instituţiilor sale, doctrinele religioase nerecunoscute.

Art. 15 prevede următoarele:˝ Este interzisă constituita de organizaţii cu caracter politic, pe temeiuri confesionale,[307]precum şi dezbaterea chestiunilor de politică militantă în sânul corporaţiunilor şi instituţiunilor cultelor.˝

Art. 24 interzice funcţionarilor publici ( membrii clerului şi autorităţilor bisericeşti) de a adera la orice manifestaţiuni cu caracter politic.

J.C.M. pentru dizolvarea unor grupuri politice, 30 april. 1938.[308]

Erau şi rămâneau dizolvate grupările: ˝Partidul Totul pentru Ţară˝; Gruparea ˝Arhanghelului Mihail˝, ˝Garda de fier˝.

Legea administrativă, 14 aug. 1938.[309]

Membrii administraţiei depuneau jurământ invocând numele divinităţii ˝ Jur în numele lui Dumnezeu Atotputernicul ( art. 30).[310]

Clericii erau membrii de drept ai consiliilor locale. Făceau parte din consiliile locale un reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române şi reprezentantul cultului cu numărul cel mai mare de credincioşi.

Legea electorală, 9 mai 1939.[311]

Art. 8 al Legii respectând Constituţia de la 1938 reafirmă care erau senatorii de drept.

Din rândul slujitorilor cultelor aceştia erau: patriarhul, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ortodocşi şi greco-catolici şi capii tuturor confesiunilor cu peste 200.000 de credincioşi.

Legea pentru stabilirea diurnelor membrilor Corpurilor legiuitoare, 5 ian. 1939.[312]

Legea cu privire la jurământul membrilor Adunării Legiuitoare, 5 ian. 1939.[313]

Membrii celor două camere jurau credinţă Regelui, Constituţie şi integrităţii Statului(Art. 1).

Jurământul se depunea în şedinţa adunării şi în prezenţa Patriarhului sau locţiitorului acestuia (art. 2).

Reglementări privitoare la statutul clerului în Statul român.

Decretul-lege pentru numirile şi revocările funcţionarilor civili cu salariu mai mic sau mai mare decât 500 de lei lunar, 4 mai 1920.[314]

Decretul de lege pentru numirile şi revocările funcţionarilor civili cu salariu mai mic sau mai mare decât 500 de lei lunar, 4 mai 1920.[315]

Decretul pentru călătorirea cu reducere de 50% a funcţionarilor şi pensionarilor pe navele fluviale române, 8 nov. 1921.[316]

Regulamentul pentru aplicarea statutului funcţionarului public, 23 nov. 1923.[317]

Legea pentru statutului funcţionarilor publici, 19 iun. 1923.[318]

Legea începe prin a defini funcţionarul public: ˝Sunt funcţionari publici cetăţenii români fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu permanent (civil şi eclesiastic) la Stat, judeţ, comună sau la instituţii al căror buget este supus aprobării guvernelor sau consiliilor judeţene şi comunale˝(art. 1).

Potrivit articolului de mai sus personalul de cult făcea parte din categoria funcţionarilor publici bucurându-se de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca oricare dintre funcţionarii publici.

Sub prevederile acestei legi nu intrau episcopii şi mitropoliţii.

Regulamentul pentru aplicarea Legii statutului funcţionarului public, 23 nov. 1923.[319]

Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor legii pentru persoanele juridice, 19 april. 1924.[320]

Regulamentul are rolul de a aplica Legea funcţionarului public şi reafirmă conţinutul acesteia după cum se vede în art.1-2.

Legea generală a pensiunii, 15 april. 1925.[321]

De prevederile acestei legi beneficiau funcţionarii civili, militari şi eclesiastici ai statului˝ care primeau o retribuţie bugetară supusă la reţineri şi vărsări în contul Casei de pensii˝ ( art. 19).

Drepturile de pensie pentru vechime în muncă se puteau dobândi când funcţionarul a împlinea vârsta de pensie, sau chiar înainte de această vârstă, după 35 de ani împliniţi de muncă.

Vârsta de pensionare pentru funcţionarii civili este de 57 de ani, iar pentru funcţionarii eclesiastici era fixată la 65 de ani.

Scoaterea la pensie din oficiu pentru limită de vârstă se făcea obligatoriu conform statutului funcţionarului şi legilor speciale de organizare.

Această vârstă stabilită pentru clerici nu s-a luat în considerare în perioada de timp următoare deoarece până la această lege nu exista nici o menţiune privitoare la pensionarea din oficiu a clericilor pentru limită de vârstă. A existat numai art. 44 din Legea Clerului mirean care prevedea punerea în retragere pentru anumite infirmităţi incurabile şi pentru anumite incapacităţi. Dreptul de pensiune intervenea conform Legii clerului mirean şi seminariilor după vârsta de 70 de ani.[322]

Legea mai acordă un beneficiu şi preoţilor şi personalului de la biserici cu venituri proprii, pentru perioada de după 1 april. 1894, dacă aceştia îşi plăteau retroactiv contribuţia. Calcularea se făcea pe baza retribuţiei în vigoare la data promulgării legii (art.77).

J.C.M. pentru mărirea pensiilor militare şi civile, 12 ian. 1928.[323]

Legea pentru organizarea administraţiei publice locale, 3 aug. 1929.[324]

Legea admit anumite categorii de cheltuieli. Cheltuielile făcute pentru unităţile de cult erau încadrate în categoria cheltuielilor necesare şi periodice (art. 455).

Legea recrutării armatei, 7 iul. 1930.[325]

Legea dădea dispense condiţionate de serviciul militar până la vârsta de 27 de ani împliniţi: tinerilor seminarişti şi studenţilor Facultăţii de Teologie, de orice rit, care prezentau angajamente acceptate de Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor de a se preoţii şi a îndeplini această obligaţie până la vârsta de 27 de ani.

Hogii şi imanii, rabinii şi membrii religioşi de orice rit, care erau recunoscuţi în această calitate de Ministerul Cultelor aveau aceleşi drepturi (art. 40, lit. a, b).

Tinerii amintiţi nu se ştergeau definitiv din evidenţe, ci erau trecuţi în registrul confesorilor de rezervă, rămânând la dispoziţia Ministerului Armatei până la vârsta de 50 de ani (art. 41).

Toţi tinerii care treceau la viaţa monahală, înainte de a fi satisfăcut stagiul militar, nu puteau fi scutiţi de stagiul militar decât dacă au trecut de vârsta de 50 de ani (art. 43).

Tinerii amintiţi la art. 40 care nu s-au preoţit până la vârsta de 27 de ani pierdeau dreptul de dispensă condiţionată şi erau obligaţi să facă stagiul militar la şcoala de ofiţeri în rezervă.

Aceia care au primit dispensă şi înainte de 41 de ani încetau de a-şi exercita misiunea, oricare ar fi fost cauza, erau prinşi în recensământul de recrutări şi erau obligaţi a-şi face serviciul militar cu primul contingent chemat după încetarea dispensei (art.44)

În concluzie preoţii primeau o dispensă temporară numai în condiţiile în care îşi îndeplineau misiunea.

Legea privitoare la pensionarea funcţionarilor publici, 26 april. 1930.[326]

Legea pentru reducerea lefurilor salariaţilor publici, 31 dec. 1930.[327]

Legea asupra cumulului de funcţii publice, 2 april. 1931.[328]

Legea pentru interpretarea legii privind reducerea salariilor personalului cultelor, 10 april. 1931.

Art. unic: ˝Personalului din bugetul Ministerului Cultelor i se vor aplica reduceri făcute salariilor funcţionarilor Stat, calculate la salariile din 1930, conform legii promulgate prin Decretul nr.4254/1930. Pentru a asigura un egal tratament al tuturor cultelor bisericile unite şi minoritare făceau, în cursul anului, suprimări în bugetul lor.˝

Legea pentru modificarea unor articole din Legea generală a pensiunii, 3 aug. 1931.[329]

Legea privitoare la pensionarea funcţionarilor publici, 8 april. 1931.[330]

Legea pentru înfiinţarea Comisiei de pensii pe lângă casa de pensiuni şi interpretarea art. 106 din Legea generală a pensiilor, 3 aug. 1931.[331]

Legea pentru abrogarea legii promulgată prin Înalt Decret Regal nr. 1256/1931, precum şi pentru deschiderea unui credit de 78246024 lei pentru rectificarea salariilor cultelor, 3 aug. 1931.[332]

 Articolul unic al Legii prevedea că suplimentarea salariilor se făcea de către Ministerul de Finanţe.

Legea excepţională relativă la numirile şi  înaintările în funcţii publice în anul 1932, 28 dec. 1931.[333]

 Art. 3 al acestei legi exceptează în mod expres de la prevederile ei patriarhul, mitropoliţii, episcopii şi preoţii.

Legea pentru stabilirea salariilor funcţionarilor publici şi înfiinţarea de impozite asupra acelora stabilite prin contract, 28 dec. 1931.[334]

J.C.M. pentru modificarea pensiilor civile şi militare, 27 iul. 1932.[335]

Legea pentru controlul averilor, 18 oct. 1932.[336]

Art. 1 al legii fixează câmpul de acţiune al legii referindu-se la: ˝ funcţionarii care au exercitat sau exercită în serviciul statului, judeţului, comune sau unei instituţii publice dependente, oricare ar fi modul de administrare a funcţiei sau însărcinarea de orice natură, fie chiar electivă retribuită sau nu şi indiferent de chipul în care au fost investiţi. ˝

Lege pentru retribuţiile funcţionarilor publici din toate categoriile, 1 mart. 1933.[337]

Legea pentru completarea Legii privitoare la reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice, 22 mart. 1933.[338]

Legea interpretativă a art. 58, din Legea pentru Statutul funcţionarilor publici, 22 mart. 1933.[339]

J.C.M. pentru modificarea pensiilor civile şi militare, 1 april. 1933.[340]

Legea pentru înfiinţarea cadrului disponibil al funcţionarului public, 4 mai 1933.[341]

Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice, 12 mai 1933.[342]

J.C.M. pentru aplicarea art. 22 din Statutul funcţionarilor publici, 12 mart. 1935.[343]

Lege pentru modificarea art. 2,12,16 din legea generală a pensiunii, 20 april. 1935.[344]

Legea se referă în mod direct la pensionarea preoţilor şi la vârsta de pensionare.

Legea pentru încadrarea funcţionarilor eclesiastici (clerici şi laici) ai Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului şi ai Mitropoliei române unite de Alba-Iulia şi Făgăraş în Legea generală a pensiunii, 30 mart. 1937.[345]

Legea instituia pentru funcţionarii eclesiastici din zonele amintite drepturile la pensionare prevăzute în Lega din 30 mart. 1937.

Atunci când suma plătită acestora de către Casa Generală de pensii era mai mică decât cea plătită de episcopie diferenţa o suporta aceasta (art. 4).

Regulamentul legii pentru modificarea art. 2, 12, 16 din Legea generală a pensiunii, 22 nov. 1937.[346]

Preoţii şi diaconii se bucurau de aceleaşi drepturi de pensionare, la împlinirea vârstei de 65 de ani. Ei era scoşi la pensie la vârsta de 70 de ani din oficiu.

Preoţii erau consideraţi preoţi ajutători după pensionare. Ei puteau participa la slujbe în rând cu ceilalţi clerici şi puteau face slujbe la casele credincioşilor, repartizarea sectoarelor enoriei în ceea ce priveşte îndeplinirea celor sfinte la domiciliul credincioşilor făcându-se de către chiriarh. Aceştia aveau dreptul să încaseze taxele din venitul epitrahilului; aveau dreptul să folosească casa parohială însă nu aveau folosinţa sesiei parohiale.

Dreptul de pensionare intervenea şi în cazul infirmităţilor fizice în condiţiile prevăzute de lege.

Decret-lege pentru sporirea salariilor şi pensiilor, 2 dec. 1937.[347]

Legea pentru deschiderea de credite pentru sporul de salarii şi pensii, 1 mart. 1938.[348]

Decret-lege pentru prestarea jurământului pe Constituţie, 1 mart. 1938.[349]

Ca orice regim nedemocratic şi regimul Carol al-II-lea a căutat să-şi conserve puterea prin cele mai diverse mijloace. Unul dintre acestea a fost jurământul pe Constituţie introdus prin acest act normativ şi obligatoriu pentru toţi cei ce primeau salarii de la stat (Art. 1).

Autorităţile bisericeşti depuneau jurământ de credinţă Regelui, constituţiei şi legilor ţării.

Art. 4 al legi prevedea reînnoirea permanentă la anumite intervale de timp a acestui jurământ.

Decret-lege pentru suspendarea inamovibilităţii sau stabilităţii funcţionarilor publici, 4 mart. 1938.[350]

Decretul-lege pentru sporirea salariilor funcţionarilor judeţeni şi comunali, 14 mart. 1938.[351]

Legea pentru completarea art. 2 din Legea generală a pensiunii, 6 ian. 1939.[352]

Legea pentru pensionarea preoţilor stabilea limita de vârstă la 63 de ani pentru consilierii referenţi, 65 de ani pentru consilierii consistoriilor şi 60 de ani pentru cântăreţi.

J.C.M. pentru deplasarea funcţionarilor publici, 3 aug. 1939.[353]

Decretul-lege pentru codul funcţionarilor publici, 10 mart. 1942.[354]

 

Instituţii ce au ca obiectiv raportul Biserică – Stat.

Necesitatea înfiinţării unei instituţii speciale, pe seama Cultelor a apărut imediat după constituirea României întregite. Între problemele importante cu care se confrunta Statul Român erau şi cele religioase: unificarea, sub raport administrativ a Bisericii Ortodoxe Române, trăită şi dezvoltată sub patru regimuri deosebite, şi stabilirea unui nou regim pe seama celorlalte culte recunoscute şi cu raporturi bine determinate în statele unde au funcţionat până atunci.

Ministerul Cultelor s-a înfiinţat prin Decretul-lege nr. 251, ca continuarea a fostei administraţii a Casei Bisericii, întemeiată în anul 1902. În lipsa unei legi pentru organizarea şi funcţionarea noi instituţii a administraţiei publice centrale. În activitatea sa, Ministerul s-a condus până la 1 ian. 1926, pe temeiul unui regulament promulgat prin I.D.R. nr. 3019 din 11 iulie 1921.[355]

În cadrul său funcţionează şi alte instituţii, cum este spre exemplu Comisia Monumentelor istorice.

Legea pentru Conservarea şi restaurarea monumentelor istorice.[356]

Legea instituia, sub autoritatea Ministerului Cultelor, Comisia monumentelor istorice (art. 1).

Scopul Comisei: conservarea staţiunilor şi localităţilor preistorice, clasice, medievale şi în genere istorice, cum de conservarea şi restaurarea imobilelor şi obiectelor vechi ce prezentau un interes istoric sa artistic, chiar aflate în posesia particulară; supravegherea săpăturilor şi căutărilor de monumente şi obiecte vechi, care nu putea fi făcută fără aprobarea Comisiei monumentelor istorice; inventarierea monumentelor şi odoarelor vechi ale mănăstirilor şi bisericilor din ţară; înlesnirea înfiinţării unor muzee regionale cu obiecte ce întră în cadrul preocupărilor Comisiei; publicarea de studii şi buletine cu privire la monumentele istorice şi la lucrări.

Imobilele a căror conservare prezintă un interes istoric sau artistic, erau declarate şi clasate monumente istorice, în totalitate sau în parte şi aşezate sub ocrotirea acestei legi (art.2).

Clasarea monumentelor se făcea prin Decret regal, în urma deciziei Comisiei monumentelor istorice, de asemenea şi declasarea lor.

De îndată ce comisia notifica decizia proprietarului, efectele clasării de monumente istorice se aplicau imobilului.

Decretul trebuia să apară în cel mult 6 luni de la notificare.

Clasarea monumentelor istorice a imobilelor ce aparţin particularilor era transcrisă de Comisie în registrul de ipoteci a tribunalului respectiv, fără nici o percepere fiscală.

Imobilele clasate monumente istorice, aparţinând unităţilor administrative nu puteau fi alienate decât cu aprobarea Comisiei.

Fără aprobarea Comisiei nici o construcţie nu se putea ridica în apropiere.

Servituţile legale care puteau aduce degradări sau prejudicii unui monument nu erau aplicate imobilelor clasate.

Pentru cauză de utilitate publică putea fi expropriat un teren aflat în imediata apropiere a imobilului (art. 3).

Obiectele mobiliare vechi se clasau prin aceleaşi norme (art. 4).

Nici un imobil monument istoric nu putea fi distrus, reparat sau restaurat fără aprobarea Comisiei, cazul fiind de competenţa instanţelor penale (art. 5).

Paza acestor monumente intra în atribuţiile Statului.

Art. 6 are o revedere specială privitoare la locaşurile de cult. Până la publicarea inventarului monumentelor, toate bisericile şi mănăstirile zidite până la anul 1834 au fost clasate provizoriu monumente istorice cu toate odoarele lor (art. 6).

Legatele, donaţiile şi ajutoarele lăsate pentru grija monumentelor istorice erau considerate ca făcute Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii.

Comisia Monumentelor istorice era reprezentată prin avocaţii Cassei Bisericii şi ai Statului (art. 14).

Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Cultelor şi Artelor, 15 sept. 1920.

Articolul 1 prevede următoarele:˝ Ministerul Cultelor şi Artelor este autoritatea supremă care se ocupă cu toate chestiunile privitoare la culte şi arte în marginile legilor şi a regulamentelor existente, precum şi a celor ce se vor mai alcătui, pentru păstrarea şi precizarea relaţiei dintre stat şi diferitele confesiuni şi pentru a proteja îndrumarea artelor de tot felul.˝

In cadrul Ministerului funcţiona o direcţie generală a cultelor, un serviciu de inspecţie şi un consiliu general permanent al cultelor (art. 3).

Direcţia generală a cultelor, condusă de un director general, avea toate drepturile şi obligaţiile pe care le-a avut până la momentul respectiv administratorul Casei Bisericii. Avea în atribuţii rezolvarea tuturor chestiunilor de ordin administrativ ca: îndeplinirea formalităţilor relative la transferuri, concedii numiri, pensionări.

În cadrul Ministerului funcţiona şi un serviciu de inspecţie a cultelor care avea ca scop inspecţia cultelor sub raport şcolar, politic, cultural, financiar, precum şi inspecţia legalităţii tuturor fundaţiilor.

Serviciul era compus din 5 inspectori şi din 9 defensori.

În cadrul Ministerului exista un Consiliu general permanent care aviza proiectele de legi şi de buget privitoare la culte, cele privitoare la învăţământul religios precum şi alte chestiuni privitoare la cult.

Regulamentul pentru instituirea şi administrarea fondului cultural al Ministerului Cultelor şi Artelor, 11 sept. 1921.[357]

Printre alte surse de finanţare fondul îşi propunea să le întrebuinţeze pe următoarele: venitul produs din vânzarea cărţilor didactice pentru seminarii, a icoanelor şi a altor cărţi tipărite fie prin editura ministerului fie în alte edituri ca cea a cărţilor bisericeşti a institutului biblic, tipografiile, librăriile diecezane şi arhidiecezane, a cercului preoţesc ˝Ia şi citeşte˝ şi a Asociaţiunii clerului ˝Andrei Şaguna˝, etc. (art. 2).

Scopul fondului era tipărirea de icoane şi cărţi, tipărirea de cărţi didactice pentru seminarii şi şcolile de cântăreţi bisericeşti; cărţi pentru întregirea culturii preoţilor; publicarea unui săptămânal cu pronunţat caracter moral-religios; traducerea şi publicarea scrierilor Sf. Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti; cumpărarea de cărţi şi reviste pentru înzestrarea bibliotecilor parohiale şi a bibliotecilor ministerului; ajutorarea caselor de Sfat conduse de preoţi; tipărirea de opere pastorale de ordin social cu caracter moralizator; sprijinirea asociaţiilor întemeiate de preoţi, a şcolilor de duminică pentru instruirea tinerilor, sprijinirea asociaţiilor laice şi mixte pentru întărirea credinţei strămoşeşti (art. 3).

Conducătorii ministerului mai urmăreau crearea cu acordul chiriarhilor şi cu sprijinul preoţilor a unor centre de desfacere a cărţilor şi icoanelor (art. 5).

Din comisia de verificare a fondului făceau parte şi un reprezentant al Sf. Sinod şi unul al Consistoriului Superior Bisericesc (art. 7).

Legea pentru organizarea ministerelor, 2 aug. 1929.[358]

Art. 9 al legii vorbeşte despre Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Art. 81 se referă la Direcţia cultelor din cadrul acestui minister. Această direcţie are în atribuţiile sale îndrumarea şi coordonarea raporturilor dintre Stat şi diferitele confesiuni, exercitarea dreptului de control, priveghere şi inspecţie asupra afacerilor bisericeşti, precum şi executarea tuturor dispoziţiilor din legi şi regulamente privitoare la culte (art. 83).

Această direcţie avea următoarele servicii: serviciul cultelor naţionale, serviciul cultelor minoritare, serviciul statisticii, studiilor, a statelor personale şi al arhivei.

Decizia pentru atribuţiile Comisiei monumentelor publice, 5 mart. 1930.[359]

Această comisie funcţiona în subordine Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor.

Regulamentul pentru înfiinţarea directoratelor ministeriale locale, 5 iun. 1930.[360]

Servicii ministeriale locale erau asigurate şi la nivelul Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor (art. 15). Acestea erau asigurate de secţiunea cultelor , artelor, învăţământului particular şi confesional ( art. 28).

Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea şi funcţionarea Ministerului Instrucţiunii publice şi Cultelor, 21 iul. 1931.[361]

Legea are 18 articole şi se preocupă de anumite aspecte organizatorice de ordin intern.

Ministerului îi este acordat dreptul de a rezolva toate chestiunile ce cad în competenţa ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor; atât cel rezervate expres cât şi cele ce intrau în competenţa diferitelor organe subalterne (art.2).

Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Legea pentru organizarea Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, 26 ian. 1932.[362]

Legea modificatoare are un număr de 11 articole ce tratează chestiuni secundare de organizare intră în atribuţia Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor.

Legea pentru modificarea unor art. din Legea de organizare a Ministerului Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, 5 mart. 1934.[363]

Decret lege pentru organizarea Ministerului Educaţiei Naţionale, 12 nov. 1936.[364]

J.C.M. relativ la Ministerul Cultelor şi Artelor, 28 nov. 1936.[365]

Această lege crază un statut provizoriu Ministerului Cultelor şi Artelor după separarea de Ministerul instrucţiei.

Articolul 1 aminteşte toate departamentele ce ţineau exclusiv de domeniile Cultelor şi Artelor iar articolul 2 reglementează efectiv situaţia serviciilor tehnice, care erau comune şi care nu mai puteau funcţiona în urma separării celor două ministere.

Lege pentru organizarea Ministerului Cultelor şi Artelor, 10 mart. 1937.[366]

Legea instituie o nouă formă de organizare şi crază practic un nou minister.

Direcţiile administrative ale noului minister se organizau independent de acesta (art. 1).

Principalele atribuţii în domeniul cultelor se refereau la exercitarea dreptului de supraveghere, control şi inspecţie a tuturor cultelor şi a aşezămintelor lor precum şi a asociaţiilor religioase recunoscute de stat.

Ministerul îşi întindea controlul şi supravegherea la aplicarea bugetelor şi gestiunea financiară a centrelor eparhiale, a parohiilor şi a comunităţilor cultelor fără ierarhie.

În dreptul său de control intra şi aprobarea înfiinţării de parohii bugetare, comunităţi religioase, precum şi noi posturi bugetare de preoţi; recunoaşterea numirilor şi transferărilor de preoţi, diaconi, cântăreţi şi ai celuilalt personal al cultelor.

Hirotonirile de preoţi fără a li se asigura salarizarea prin bugetul statului sau altă cale garantată personal de chiriarhul respectiv era considerată abuz de putere şi se sancţiona conform legii.

Ministerul Cultelor putea trimite, în cazuri excepţionale şi pentru abuzuri grave, delegaţii săi în toate forurile reprezentative ale cultelor şi putea suspenda sau anula orice hotărâre sau măsură de ordin administrativ bisericesc, cultural, filantropic sau fundaţional care ar contravenii legilor de organizare ale cultelor şi statutului acestora, legilor de administraţie generală ale statului şi legilor contabilităţii publice.

Ministerul putea cere cultelor suspendarea oficianţilor care lucrau împotriva intereselor statului.

În cadrul ministerului funcţiona Direcţiunea cultelor cu următoarele atribuţii: executarea tuturor dispoziţiilor legilor şi regulamentelor în vigoare; împlinirea formelor relative la numiri, transferări, concedii, scoateri la pensie, recompense, pedepse; ţinerea registrelor de mişcare a personalului şi a ştatelor personale; întocmirea formelor pentru înfiinţarea de mitropolii, episcopii, protopopiate, parohii, modificări de circumscripţii bisericeşti; lucrări pentru alegerea şi confirmarea mitropoliţilor şi episcopiilor; actele pentru convocarea Sf. Sinod şi a Congresului Naţional Bisericesc; vizarea angajamentelor pentru amânarea serviciului militar al studenţilor teologi; îngrijirea bibliotecii centrale a ministerului, a depozitului de cărţi precum şi a bibliotecilor parohiale; alcătuirea bugetului ministerului cultelor; liberarea carnetelor de reducere C.F.R.; coordonarea activităţilor culturale şi religioase; corespondenţa referitoare la culte; supravegherea şi controlul societăţilor de drept privat cu caracter religios constituite conform legii în persoane juridice (art. 8).

Direcţiunea era condusă de un director şi toate celelalte atribuţii intrau în domeniul de activitate al unor servicii (art. 9).

Ministerul avea în alcătuirea sa un serviciu de supraveghere şi control care constata în limitele prevăzute de lege îndeplinirea obligaţiilor impuse cultelor (art. 20-22).

Legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din Legea pentru organizarea Ministerului Cultelor şi Artelor, 24 iun. 1938.[367]

Legea modifică articolele 9 şi 20, articole care fac referire la anumite aspecte de organizare internă a Ministerului.

Decretul-lege pentru validarea unor înaintări şi numiri la Ministerul Cultelor, 20 iun. 1942.[368]

 

Legislaţia interbelică privitoare la celelalte culte.

Statutul Organic al Bisericii evanghelice C.A., 5 april. 1926.[369]

Statutul comunităţii bisericeşti baptiste, 11 ian. 1928.[370]

Decizie pentru organizarea cultului mozaic, 8 nov. 1928.[371]

Decret pentru modificarea art. 14 din Regulamentul Seminarului musulman, 6 iun. 1929.[372]

Modificările se referă la examenul de absolvire şi la o implicare mai activă a Ministerului cultelor.

Lege pentru ratificarea Concordatului, 25 mai 1929.[373]

Concordatul cu Vaticanul a fost unul dintre cele mai contestate acte semnate de puterea politică a vremi. El a fost promulgat şi oficializat după doi ani de aşteptare.

Art. 1 al Concordatului are următorul conţinut: ˝Religia Catolică Apostolică Romană, de orice rit, se va practica şi exercita liber şi în public în tot Regatul României.˝

Art. 2 prezintă constituirea ierarhiei catolice, a celor trei rituri: grec, latin, armean.

Toate acestea nu puteau ţine direct de Vatican şi nici Dioceza din România nu se putea întinde dincolo de graniţe (art. 3).

Comunicarea directă a episcopiilor, a clerului, şi a credincioşilor era declarată liberă şi reciprocă, atât în probleme spirituale cât şi în probleme de ordin administrativ (art. 5).

Cei ce ocupau funcţii în cadrul ierarhiei trebuia să fie cetăţeni români şi se numeau după consultarea prealabilă a autorităţilor române (art. 5).

Episcopii jurau credinţă regelui, succesorilor acestuia, Constituţiei şi legilor ţării; iar regele era pomeni la slujbe (art. 6-7).

Art. 8 declară deplina libertate a episcopiilor în cârmuirea propriilor lor dioceze. De aceştia depindeau ceilalţi membrii ai clerului.

Art. 9 a fost unul dintre cele mai controversate şi a făcut obiectul unei legi interpretative speciale.

Articolul are următorul conţinut: ˝Statul recunoaşte Bisericii Catolice, reprezentată prin legitimele ei autorităţi ierarhice, personalitate juridică conform dreptului comun al ţării.

În consecinţă, parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitolele, starostiile, abaţiile, episcopiile, mitropoliile şi celelalte organizaţii canonice şi legal constituite, sunt persoane juridice, iar deplina proprietate a bunurilor lor, de orice natură ar fi ele, este garantată de către Stat, conform Constituţiei Regatului, Bisericii Catolice; reprezentate prin legitimele ei autorităţi ierarhice˝.

Art. 10 consfinţeşte egalitatea de tratament ce trebuia să existe pentru credincioşii catolici.

Episcopii erau liberi să înfiinţeze parohii ce putea avea un număr de 200 de familii în zonele rurale şi 400 în zonele urbane.

Condiţiile principale cerute parohilor erau cetăţenia română şi să nu fi suferit condamnări. Consimţământul Statului se cerea când era vorba de un paroh străin.

Art. 11 reglementează apariţia unui Patrimoniu sacru.[374]

În fiecare Dioceză se prevedea apariţia unui seminar pentru formarea clerului (art.16), iar Biserica putea, pe cheltuială proprie, să întreţină şcoli primare şi secundare (art. 19).

Concordatul a intrat în vigoare la data schimbului ratificării (art. 23).

Legea pentru înfiinţarea eparhiei Armeano-Georgiană din România, 3 aug. 1931.[375]

Statutul organic şi administrativ al Eparhiei Armeano-Georgiene, 7 dec. 1931.[376]

Statutul este structurat pe un număr de 225 de articole.

Art. 1-4 au în vedere situaţia bisericii Româno-Georgiene din România, din punct de vedere canonic şui jurisdicţional şi obligativitatea respectării art. 10 din Legea cultelor privitor la cetăţenia conducătorului cultului armean. Statutul reglementează în continuare modul de organizare internă a Bisericii Armeano-Georgiană. Adunarea delegaţilor eparhiali sau Congresul eparhial este prezentată în art. 5-29; Consiliul eparhial şi comitetele eparhiale erau organizate potrivit art. 30-45.

Activitatea cenzorilor eparhiali este prevăzută în art. 46-49. Art. 50-95 au în vedere reglementări privitoare la şeful Bisericii.

Articolele următoare au ca punct de referinţă parohia. Personalul parohiei şi modul în care î-şi desfăşura activitatea făcea obiectul de reglementare al art. 96-109. Art. 110-152 fac referire la Adunarea eparhială şi art. 153-197 la Consiliul eparhial. Organizarea comitetelor parohiale este reglementată de art. 192-197 iar comisia cenzorilor face obiectul art. 198-201.

Ultimile articole ( 202-215) fac referire la edificiile bisericeşti, cimitire şi la incompatibilităţi.

Studierea acestui Statut scoate în evidenţă multe similitudini între modul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române şi Biserica Armeano-Georgiană.

Acordul privitor la interpretarea al. 2 din Concordatul între Sf. Scaun şi Guvernul României, 3 aug. 1932.[377]

Acordul  se referă la anumite aspecte interne ale organizării Bisericii Catolice.

Art. 4 reafirmă dreptul de control şi supraveghere al statului prevăzut de dreptul comun precum şi prin concordatul în vigoare între Sf. Scaun şi România. În acest scop ordinarul catolic de Alba Iulia prezenta anual Ministerului cultelor, raportul de gestiune, bugetul bilanţului şi procesele verbale ale adunării.

În continuarea Acordului au fost publicate Statutele Consiliului Diocezei catolice de rit latin de Alba- Iulia.[378]

Art. 3-14 reglementează problema adunării generale iar art. 15-21 pe cea a Comitetului.

Decizia pentru reglementarea activităţii asociaţiilor religioase, 24 aug. 1933.[379]

Art.1 al legii prevede că erau interzise cu desăvârşire activitatea următoarelor asociaţii religioase: Asociaţia internaţională a Studenţilor în Biblie, Mileniştii, Martorii lui Iehova (sau Martorii lui Dumnezeu sau Martorii lui Dumnezeu Iehova), Penticostalii, Biserica lui Dumnezeu Apostolică, Nazarinenii, Inochentiştii, Hliştii (Hlâstâii), Adventiştii reformişti şi Secerătorii, întrucât doctrinele lor aduceau atingere instituţiilor şi legilor Statului, iar prin practicile lor contraveneau ordinii publice şi morale (art.1).

Se bucurau de drepturile şi libertăţile pe care Constituţia le acorda asociaţiilor în genere, asociaţiilor religioase adventiste de ziua a şaptea, baptişti şi creştini după evanghelie (art.2).

Condiţia principală ce trebuia îndeplinită de aceste asociaţii pentru a primi avizul de funcţionare era ca membri să facă dovada că au aderat la aceste asociaţii de la întemeiere sau înainte de 22 aprilie 1928. Puteau de asemenea face parte din asociaţii persoanele care aveau de la oficiile stării civile adeverinţă că au părăsit cultul de care aparţineau.

Toţi cei ce părăseau un cult erau obligaţi să plătească datoriile pe anul în curs.

Schimbarea cultului trebuia să fie liber consimţită. În cazul în care astfel de schimbare se făcea prin violenţă morală sau fizică, prin promisiuni de avantaje prin constrângere materială sau prin înşelăciune,[380] se pedepsea cu retragerea autorizaţiei de funcţionare a asociaţiei religioase în genere sau a unei formaţiuni ale sale la care s-au petrecut astfel de cazuri.

O altă condiţie, era aceea ca asociaţiile respective să ţină un registru cu toţi membrii. Această evidenţă avea obligaţia să o prezinte din 6 în 6 luni prefecturii judeţelor respective făcând menţiune despre schimbările survenite.

Adunările locale făcând sau nu parte din comunităţi aprobate de Ministerul Instrucţiunii al Cultelor şi Artelor aveau obligaţia să ţină o evidenţă a membrilor cu precizarea numelui, naţionalităţii, profesiunii şi domiciliului. Copiile erau prezentate la primărie iar prin intermediul Prefecturii ajungeau în posesia Ministerului cultelor, dar şi Ministerului de Interne.

Pentru recunoaşterea adunărilor locale se completau cereri care cuprindeau: numele asociaţiilor religioase; dacă admiteau sau nu persoane duhovniceşti; localitatea în care îşi desfăşurau activitatea; locul unde se află casa de rugăciune; prezentarea unui tablou cu date despre membrii aderenţi.

Casele de rugăciune trebuia să îndeplinească condiţiile de salubritate şi igienă şi nu puteau fi folosite decât pentru adunări. Primăriile aveau ordin expres ca autorizaţiile de construcţie pentru casele de rugăciune să nu fie date în apropierea lăcaşelor de cult ale confesiunilor recunoscute pentru a evita orice stare conflictuală.

Legea impunea anumite condiţii şi predicatorilor, persoanelor duhovniceşti, superiorilor şi conducătorilor locali ( prezbiteri, bătrâni, fraţi bătrâni). Aceştia aveau de îndeplinit următoarele condiţii: să ştie carte, să aibă peste 25 de ani împliniţi, să nu fi fost judecaţi şi condamnaţi pentru fapte criminale, furt, escrocherie, abuz de încredere, tăinuire de lucruri furate, înşelăciune, cumpărarea sau primirea în amanet a unor lucruri furate, pentru dezertare sau nesupunere la încorporare, sau au fost destituiţi sau revocaţi dintr-o funcţie ocupată.

Aceştia nu aveau voie să poarte veşminte, singura lor dovadă putea fi biletul de identitate.

Puteau face educaţia copiilor dacă posedau pregătirea necesară (art.3).

Art. 4 prevedea interdicţia de a face orice manifestări jignitoare la adrese cultelor recunoscute. Manifestările din afara casei de rugăciuni se desfăşurau numai cu acordul prealabil al autorităţilor, cu excepţia înmormântărilor care aveau un caracter urgent.

Asociaţiile religioase erau libere să editeze material formativ însă desfacerea lor nu se putea face decât în librării, case de rugăciuni şi chioşcuri fixe fiind interzisă din motivul protecţiei cetăţenilor desfacerea lor la casele particulare prin mesageri ambulanţi (art. 5).

Asociaţiile se puteau sprijinii reciproc (art. 7) şi puteau împreună înfiinţa stabilimente de asistenţă publică.

Art. 9-12 face referire în mod expres la asociaţiile baptiste.

Legea pentru apărarea ordinii în Stat, 7 april. 1934.[381]

Cap. II, art. 13 prevede următoarele: ˝este interzisă formarea de asociaţiuni sau societăţi secrete, care îşi vor tăinui existenţa sau statutele lor în scopul de a eluda dispoziţiile prezentei legi˝.

Decret pentru modificarea art. 3-4 din Regulamentul Seminarului musulman, 5 nov. 1935.[382]

Art. 3 are în vedere materiile de studii printre care şi materii ca: sociologie, Istoria Religiilor, Limba şi literatura turcă.

Materiile erau predate atât în Limba turcă cât şi în Limba română.

Decizia relativ la asociaţiunile religioase, 21 april. 1937.[383]

Art. 1 al legii aminteşte asociaţiile religioase interzise; numărul lor fiind mai mare decât în legea precedentă.

Erau cu desăvârşire interzise asociaţiile religioase care prin doctrina lor şi practicile rituale aduceau atingere legilor ţării şi bunelor moravuri.

Decizia interzicea următoarele asociaţii religioase: Asociaţiile mileniste (Asociaţia internaţională a studenţilor în Biblie, Martorii lui Iehova, ) Penticostalii, Tremurătorii, Biserica lui Dumnezeu apostolică, Pocăiţii, Nazarenii, Adventiştii reformişti, Secerătorii, Hliştii, inochentiştii şi stiliştii.

Organele administrative şi de ordine publică aveau obligaţia să închidă casele de rugăciune.

Art. 2-4 se ocupau de autorizarea asociaţiilor religioase.

Nici o asociaţie religioasă nu putea să funcţioneze, dacă membrii ei nu puteau mărturisii în public o doctrină religioasă; nu puteau exercita un ritual, şi nu obţinea în prealabil o autorizaţie în acest scop din partea Ministerului (art. 2).

Pentru obţinerea unei asemenea autorizaţii se cerea existenţa unui număr de 100 de membrii, bărbaţi, cetăţeni români, capi de familie, majori, dovedind oficial că nu aparţin altui cult şi că se bucură de exerciţiul tuturor drepturilor civile şi politice.

Cei ce doreau să obţină o astfel de autorizaţie depuneau după îndeplinirea acestor condiţii un memoriu cu expunerea doctrinei şi practicii şi rituale.

Cererea cuprindea semnăturile legalizate ale aderenţilor (art. 3).

Legea autoriza un număr de asociaţii religioase: Asociaţia religioasă baptistă, Asociaţia religioasă adventistă de ziua a VII a, Asociaţia religioasă a Creştinilor după Evanghelie (art.4).

Decizia impunea o serie de condiţii asociaţiilor religioase autorizate.

Asociaţiile nu puteau primi membrii care aparţineau unui cult, fără a se asigura că aceştia au îndeplinit formalităţile legale de părăsire ( art. 5).

Ele puteau avea organizaţii locale în localităţile unde aveau un număr de cel puţin 50 de credincioşi, capi de familie sau necăsătoriţi.

Pentru atingerea numărului credincioşii din mai multe eparhii învecinate puteau forma o asociaţie.

Sediul asociaţiei se găsea în locul unde exista casa de rugăciune (art. 6).

Casele de rugăciune trebuiau să fie special destinate şi să îndeplinească toate condiţiile de salubritate. Casele de rugăciune se puteau construi numai la o distanţă de 200 de metrii de alt locaş de cult (art. 8).

Serviciile religioase, care, prin natura lor se desfăşurau în afara casei de rugăciune trebuia să respecte normele în vigoare şi să nu aducă jigniri cultelor recunoscute. Autorităţile locale fixau din timp data manifestaţiilor.

Înmormântările se făceau fără autorizare (art. 9).

Predicatorii cultelor trebuia să fie cetăţeni români, majori şi să se bucure de toate drepturile civile şi politice.

Numirea acestora era făcută de conducătorii organizaţiei, iar numele acestora erau comunicate Ministerului (art. 10). Art. 11-13 au în vedere cerinţele cu privire la aptitudinile intelectuale cerute predicatorilor.

Prozelitismul religios oprit tuturor cultelor din ţară, era oprit şi asociaţiilor religioase (art.14).

Asociaţiile religioase erau independente faţă de orice organizaţii străine (art. 15).

Asociaţiile religioase puteau desfăşura activităţi social educative şi culturale prin şcoli şi publicaţii (art. 16-17).

Organizaţiile locale prezentau anual situaţia membrilor înscrişi (art. 19).

J.C.M. referitor la fondul de învăţământ Trei Scaune, 16 april. 1937.[384]

J.C.M. pentru recunoaşterea personalităţii juridice Fondul orfelinatului terezian, 16 april. 1937.[385]

Decizie privitoare la Asociaţiile religioase, 14 iul. 1938.[386]

Decizia este o republicare a prevederilor anterioare.

Decizie relativ la Asociaţiile religioase, 15 iul. 1939.[387]

Prevederile Deciziei sunt aproape identice cu cele ale reglementărilor anterioare.

Decizia pentru recunoaşterea calităţii de rabin, 5 ian. 1940.[388]

Decizia are 14 articole şi prezintă condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească un candidat pentru a deveni rabin sau ajutor de rabin (art. 10). Art. 11-12 prezintă condiţiile cerute unui rabin pentru a fi scutit de satisfacerea serviciului militar. Astfel se cerea rabinului un serviciu neîntrerupt până la 50 de ani, să locuiască în localitatea unde era deservent, să nu facă nici un fel de comerţ şi să aibă purtare bună în societate.

Rezultatul acestor impuneri era obţinerea certificatului de rabin conform actualei reglementări (art. 14).

Statutul cultului baptist, 10 feb. 1940.[389]

Statutul are 31 de capitole. Art. 1-3 cuprinde generalităţi, art. 4 cuprinde principiile credinţei creştine.

Art. 5- 14 reglementează situaţia organizaţiile bisericeşti, iar art. 15-27 au în vedere organele de conducere reprezentare şi control.

Statutul personalului duhovnicesc este reglementat în art. 28-29. Art. 30-39 reglementează situaţia uniunilor baptiste.

Decretul-lege pentru ratificare Acordului privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun şi Guvernul Român precum şi anexa sa cuprinzând Statutele Diocezei catolice de rit latin din Alba-Iulia, 2 mart. 1940.[390]

Legea de interpretare are 10 articole şi reglementează situaţia bunurilor patrimoniale precum şi contorul statului asupra afacerilor bisericii catolice.

Decretul continuă prin prezentarea Statutelor Consiliului Diocezei catolice de rit latin de Alba-Iulia. Art. 3-11 reglementează situaţia Adunării generale şi situaţia membrilor componenţi (eclesiastici, laici, membrii corpurilor legiuitoare, directorii şcolilor secundare). Competenţa adunării este prezentată în art. 12-14. Art. 15-19 prezintă funcţionarea Comitetului care avea rolul de organ administrativ al Consiliului.

Decret-lege pentru înfiinţarea superintendenţii Bisericii Evanghelice Luterane Sinodo-Presbiteriană din Ardeal, 3 mart. 1940.[391]

Decretul ale 4 articole şi face referire strictă la înfiinţarea superintendenţii Bisericii Luterane.

 

Dispoziţii privitoare al calendar şi la zilele decretate de stat ca zile de odihnă.

Decretul-lege nr. 1054 pentru adoptarea Calendarului Georgian, 1 april. 1919.

Modificarea principală ce o introduce acest calendar este aceea că ziua de 1 april. 1919 a devenit ziua de 14 aprilie 1919.[392]

Jurnalul pentru fixarea normelor după care se vor respecta de toate serviciile publice sărbătorilor religioase, naţionale şi aniversările familiei regale, 23 mart. 1921.[393]

Jurnalul suspenda serviciul pentru următoarele sărbători religioase: Sfântul Vasile (1 ian.); Botezul Domnului (6 ian.); Sf. Ioan Botezătorul (7 ian.); Buna-Vestire (25 mart.); Sfintele Paşti; Sfântul Gheorghe ( 23 april.); Înălţarea Domnului; Sf. Constantin şi Elena (21 mai); Pogorârea Sfântului Spirit şi Sf. Treime; Sf. Apostoli Petru şi Pavel ( 29 iun.); Sf. Ilie (20 iul.); Adormirea Maicii Domnului (15 aug.); Naşterea Maicii Domnului (8 sept.); Înălţarea Sf. Cruci (14 sept.); Sf. Dumitru (26 oct.); Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 nov.); Sf. Nicolae (6 dec.); Naşterea Domnului (25 dec.).

Toate celelalte sărbători naţionale sau de aniversare legate de familia regală se celebrau prin oficierea unui Te-Deum.

Legea pentru repausul duminical din 18 iun. 1925.[394]

Legea fixează anumite zile de sărbători legale ca fiind obligatorii pentru aproape toate domeniile de activitate.

Art. 2 al legii prevede următoarele: ˝În afară de Duminică, întreprinderile industriale şi comerciale, sunt obligate  să mai acorde salariaţilor următoarele zile declarate ca sărbători legale: Anul nou, 24 ianuarie; Sf. Gheorghe (24 aprilie); Prima şi a doua zi de Paşti; Înălţarea Domnului, 1 şi 10 mai; Prima zi de Crăciun şi a doua zi de Crăciun˝.

În Conformitate cu principiile enunţate în Constituţia din 1923 art. 3 prevede următoarele: ˝În afară de Duminici, considerate ca repausuri obligatorii pentru toate categoriile de salariaţi – vor putea constitui în favoarea salariaţilor de alte confesiuni şi alte zile pentru respectarea sărbătorilor confesionale. De la art. 1,2 al legii nu se poate deroga prin convenţii˝.

Un alt beneficiu al legii acordat confesiunilor, este prevăzut în art. 4. Acesta prevede posibilitatea închiderii unor stabilimente în cazul în care majoritatea lucrătorilor aparţinând unei confesiuni şi existau anumite sărbători ale acestora.

În aceste zile de sărbătoare lucrătorii nu-şi pierd dreptul la salariu (art.5).

Unităţilor le era acordat dreptul de sărbătorire a patronului (6).

Legea mai prevedea şi anumite cazuri speciale de suspendare a unor activităţi. Art. 7 prevede că :teatrele, spectacolele, cinematografele şi în general spectacolele care servesc pentru divertisment,  acestea erau închise în Joia, Vinera şi Sâmbăta Paştilor, în ziua eroilor sau în alte sărbători stabilite de Consiliul superior al muncii în urma deciziunii Sfântului Sinod.[395]

Regulamentul pentru aplicarea Legii repausului duminical şi sărbătorilor legale, 24 iun 1925.[396]

Articolele 2-6 reamintesc care  sărbătorile legale.

Decizia pentru suspendarea parţială a repausului duminical, 23 mart. 1942.[397]

Suspendarea s-a instituit în perioada 1 mart.-1 dec. 1942 pentru magazinele comerciale până la ora 14.

 

Alte legi ce privesc în mod indirect instituţiile bisericeşti.

Decretul-lege pentru recunoaşterea calităţii de persoană morală a societăţii Mormintele eroilor căzuţi în război, 19 sept. 1919.[398]

Legea pentru unirea Bucovinei cu România, 31 dec. 1919.[399]

Art. 89 trimite la art. 10-20 din legea de la 1 april. 1914.

Legea relativă la unirea Basarabiei cu România, 1 ian. 1920.[400]

Legea pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România, 31 ian. 1920.[401]

Legea relativă la unirea Basarabiei cu România, 1 ian. 1920.[402]

Legea pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România, 31 ian. 1920.[403]

Legea pentru unirea Bucovinei cu România, 1 ian. 1920.[404]

Legea pentru organizarea Dobrogei Noi, 26 iul. 1921.[405]

Regulamentul pentru aplicarea legii Dobrogei-Noi, 26 iul. 1921.[406]

Legea pentru reglementarea şi controlul apelurilor la contribuţia benevolă a publicului, 7 iun. 1923.[407]

Apelurile la contribuţia benevolă a credincioşilor ce erau făcute sub orice formă, din iniţiativa sau cu aprobarea mitropoliilor sau episcopiilor în biserici, mănăstiri, schituri sau în cuprinsul aşezămintelor depinzând de acestea, pentru clădiri, restaurări sau reparaţii şi întreţineri de biserici sau aşezăminte bisericeşti sau pentru ajutorarea săracilor nu intrau în prevederile legii (art. 2 lit. d).

Regulamentul pentru aplicarea Legii recensământului general al populaţiei, 13 nov. 1930.[408]

 Legea introduce şi clericii în rândul celor ce puteu fi recenzori. Art. 20 prevede că recenzori pot fi ˝ preoţii, diaconii şi cântăreţii˝.

J.C.M. pentru interzicerea magiei şi a ştiinţelor oculte, 30 mart. 1936.[409]

Art.1 al Legii prevedea interzicerea cu desăvârşire a reprezentaţiilor, spectacolelor, demonstraţiilor, şedinţelor de magie şi ştiinţe oculte ca: sugestia, hipnotismul, spiritismul, metapsihismul, telepatia, fachirismul, chiromanţia, psihografia, vrăjitoria, prezicerea viitorului, etc.

Erau interzise de asemenea reprezentările cinematografice ce aveau asemenea subiecte (art.2)

Legea nu a apărut datorită intervenţiei cultelor religioase ci pentru a stopa o tendinţă ce lua tot mai mult amploare şi era cauzată de o situaţie politică tot mai instabilă. Deşi scopul promulgării ei nu a fost unul religios această lege este în concordanţă cu normele canonice.[410]

Statutul de funcţionare a Căminelor culturale săteşti, orăşeneşti judeţene şi comunale, 16 ian. 1937.[411]

 Art. 2 stabileşte, printre altele, şi următoarele activităţi ce se putau desfăşura în căminele culturale: ţinerea de şezători religioase, de predici;  interpertarea cântări religioase; organizarea unor fapte de milostenie creştină; organizarea praznicelor religioase, naţionale şi cetăţeneşti; organizarea sfaturi de împăciuire.

În comunele urbane acestea era organizate pe parohii (art. 13).

Decret-lege pentru acordarea unui termen de mutare chiriaşilor, 31 mart. 1938.[412]

Legea are ca scop declarat petrecerea în linişte a sărbătorii Sfintelor Paşti.

Decret-lege pentru controlul mijloacelor de existenţă a pubicaţiunilor periodice, 13 mart. 1938.[413]

Legea pentru extinderea în Bucovina a legislaţie din Vechiul Regat, 1 oct. 1938.[414]

Lege pentru înfiinţarea serviciului social, 18 oct. 1938.[415]

Funcţiona sub tutela Ministerului Cultelor (art. 2).

In cadrul acestui serviciu funcţionau căminele culturale care aveau ca scop întărirea şi adâncirea acţiunii Bisericii a Şcolii şi autorităţi de stat (art. 10).

Preoţii erau datori să-şi încadreze activitatea în munca obştească la Căminul cultural (art. 11).

Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Legea nr. 21/1924, din 6 feb, pentru persoanele juridice, 2 nov. 1938.[416]

J.C.M. pentru introducerea pedepsei cu moartea, 24 mai 1938.[417]

Decizia pentru trecerea Muzeului de Artă religioasă la Comisia monumentelor istorice, 14 feb. 1942.[418]

 

Evaluare juridico – canonică a legilor de stat şi bisericeşti din această perioadă

Unificarea Bisericească şi problemele ei.

Legislaţia de stat în această perioadă este foarte complexă, cuprinzând cele mai variate probleme şi impunând o abordare pe bază de principii a chestiunilor de ordin bisericesc.

În procesul de dezvoltare, reorganizarea bisericească a stat în dependenţă strânsă de condiţiile de desfăşurare şi funcţionare a vieţii bisericeşti din centrele ierarhice. Linia de dezvoltare a organismului bisericesc a plecat de sus în jos şi şi-a găsit concretizarea într-un aparat administrativ bine organizat.

În problema unificării organizaţiei bisericeşti se poate constata că preoţimea română a manifestat un interes deosebit de statornic, pregătind prin dezbateri temeinice terenul ca realizarea planului să fie în concordanţă cu interesele Bisericii şi ale neamului românesc. În acest scop, Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului hotărăşte în şedinţa din 25 februarie 1920 să se alipească la Biserica României, alcătuind o singură Biserică Ortodoxă Română autocefală. Până la înfăptuirea unităţii reorganizării bisericeşti, Biserica din Transilvania cere să-şi menţină organizarea autonomă, călăuzită de conştiinţa că principiile din Statul Organic al mitropolitului Şaguna vor servi ca bază pentru noua organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române, care va avea în frunte Sfântul Sinod.

În perioada reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, principiul canonic al autonomiei bisericeşti s-a impus cu fermitate.

Potrivit principiului canonic al autonomiei externe, ˝Biserica Ortodoxă Română îşi reglementează, conduce şi administrează autonom şi prin organele sale proprii afacerile bisericeşti, şcolare şi epitropeşti cu observarea legilor ţării˝. Are capacitatea de a legifera singură şi de a se conduce după legile proprii în toate privinţele, în tot ce se referă la natura ei proprie. Autonomia este reclamată de Biserica Ortodoxă Română din Ardeal pentru a avea o independenţă deplină. ˝Dispoziţiunile generale pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române într-o singură unitate˝ prevăd ca autonomia oglindită de dreptul canonic să fie reliefată şi în Constituţia ţării, unde s-a adăugat formula ˝cu observarea legilor statului˝. Cu excepţia acestor cuvinte, textul prin care se cere menţinerea principiului canonic al autocefaliei este luat din Statutul Organic şi menţinut în aplicare la noile condiţii în care Biserica se organizează.

Principiul acestei autonomii, aşa cum aminteam în primul capitol, este unul din principiile fundamentale ale organizării bisericeşti iar în această perioadă istorică apare cel mai bine definit fiind pus în deplină concordanţă cu canoanele. (can. 30, 34, 37 Apostolice; can. 5 al Sinodului I Ecumenic; can. 12, 19 ale Sinodului IV Ecumenic; can. 3 al Sinodului VII Ecumenic).

 

Cârmuirea Bisericească în lumina legilor de stat şi bisericeşti interbelice.

Patriarhia Română.

După ce, în urma primului război mondial s-a încheiat procesul de formare a Statului Naţional Unitar Român, curând s-a trecut la reorganizarea bisericească, considerându-se nefirească situaţia de până atunci.[419]

Problema organizării bisericeşti a stârnit dezbateri aprinse şi a constituit subiectul unor diverse propuneri atât, pe fondul problemei,[420] privitor la conţinutul actului de reorganizare cât şi pe formă privitor la actul înfiinţării.[421]

Transformarea instituţională ce mai importantă, în noua instituţie canonică unificată, a fost ridicarea scaunului de mitropolit primat la rangul de patriarh.

Hotărârea Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 şi cea a Parlamentului din 25 februarie 1925, precum şi tomosul de recunoaştere erau justificate de noile schimbări teritoriale din Statul Român şi de prevederile can.17 de la Sinodul IV Ec., care prevede că Biserica se adaptează după organizarea administrativ politică a Statului.

Lărgirea graniţelor unităţilor bisericeşti, mărirea numărului credincioşilor ortodocşi cât şi cel al arhiereilor eparhioţi a determinat ridicarea în treapta patriarhală, a mitropolitului primat, în anul 1925. Actul canonic din 1925 a putut să se înfăptuiască numai după ce s-a realizat deplina unificare a  Bisericii Ortodoxe Române.

Înfiinţarea Patriarhiei Române nu a dus însă la schimbări fundamentale în modul de organizare bisericească, deoarece a fost doar înfiinţată demnitatea de Patriarh fără să fie determinate în mod canonic atribuţiile acestuia.[422]

Pentru alegerea patriarhului, Legea din 1925 prevedea întrunirea colegiului electoral (care alege de obicei pe arhiepiscopul Bucureştilor) sporit prin membrii ortodocşi ai corpurilor legiuitoare.

 

Organele colegiale de conducere în Biserica Ortodoxă Română.

Sfântul sinod

În reorganizarea canonică a Bisericii Ortodoxe Române, principiul ierarhic[423] este armonizat în chip desăvârşit cu evoluţia socială şi cu menirea specială a Bisericii Ortodoxe, acordând credincioşilor o gamă largă şi bine definită de drepturi, în cadrul lucrării şi organizării bisericeşti. Forma de guvernare în Biserică este, după învăţătura ortodoxă, cea colegială sau sinodală.

Prin conducerea sinodală nu se orânduiesc organe individuale ca organe superioare de conducere a Bisericii, ci organe colegiale sau colective. Fondul principiului sinodal se concretizează în modul de constituire şi funcţionare a tuturor organismelor colective de conducere bisericească, începând cu unitatea administrativă cea mai mică – parohia, şi mergând până la cea mai mare – mitropolia.

În dezideratele lor, reprezentanţii primului Congres al preoţimii din România au arătat că Biserica Ortodoxă Română formează o singură unitate autocefală condusă de sinodul episcopilor, recunoscut ca ˝supremă corporaţie˝, în frunte cu mitropolitul ţării ca preşedinte.

Ca unitate bisericească, ierarhic, sinodal şi teritorial determinată, Biserica Ortodoxă Română se conduce total independent de alte unităţi de acelaşi fel cu care păstrează în mod obligatoriu unitatea dogmatică, cultică şi canonică. Sub aspectul juridic propriu-zis, autocefalia înseamnă ˝conducerea prin sine, prin căpetenii proprii, prin organe constituite în mod independent şi voinţă proprie˝. Fiind bază a organizării Bisericii Ortodoxe Române, autocefalia şi autonomia exprimă raportul de independenţă jurisdicţionlă a oricărei Biserici Ortodoxe faţă de organizaţiile bisericeşti similare din cuprinsul Ortodoxiei ecumenice. Cele două principii puse în discuţie în perioada unificării Bisericii noastre fac parte din însăşi canonicitatea ei, fiind indispensabile pentru activitatea conformă cu originea şi scopurile sale mântuitoare.[424]

Unitatea de conducere a Bisericii române este asigurată prin Sfântul Sinod, compus din toţi mitropoliţii, episcopii şi arhiereii în funcţiune. Este autoritatea cea mai înaltă pentru chestiunile spirituale, canonice şi forul suprem pentru problemele de orice natură, care după legi şi regulamente intră în competenţa lui ( art. 5 Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, 1925). Problemele religios-culturale, fundaţionale şi epitropeşti cad în sarcina Congresului Naţional Bisericesc.

Unitatea spirituală existentă în Biserica din România, reflectată de canonul 34 Apostolic, în care se prevede dreptul de organizare ierarhică bisericească în mod unitar pentru fiecare popor, se concretizează prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române particulare şi sub raport canonic, sub primaţia din centrul politic şi administrativ al statului, oraşul Bucureşti, ca centru de unitate canonică pentru întreaga Biserică.

Unitatea canonică bisericească a avut ca primă consecinţă unificarea sinoadelor episcopale particulare, într-un singur sinod în care erau incluşi arhiepiscopii, mitropoliţii şi episcopii din provinciile unificate, ţinându-se seama de vechimea scaunelor ierarhice, cât şi de păstrarea eventualelor prerogative obţinute în mod canonic. Din sinod nu făceau parte arhiereii care renunţau de bună voie, arhiereii pedepsiţi ca şi cei ce şi-au pierdut dreptul de a participa. Frământările au dat proporţii largi problemei participării episcopilor vicari, considerând-o ca o practică necanonică. Cum în Biserica Ortodoxă Română a existat rânduiala tradiţională şi înscrisă în text de legi (Legea sinodală din 1872, art. 10, 32) ca şi arhiereii vicari sau titulari să fie membri cu depline drepturi ai sinodului, omiterea lor din cadrul celor cu vot deliberativ a provocat nedumeriri şi discuţii[425].

Cu privire la starea arhiereilor titulari se precizează că orice arhiereu dobândeşte calitatea de membru al Sinodului prin însăşi faptul hirotoniei în această treaptă, întrucât în sens propriu Sinodul este adunarea tuturor arhiereilor (can. 34, 37 Apostolice; can. 3, 4, 5, 6, 8, 14, etc. ale Sinodului I Ecumenic; can. 2, 6 ale Sinodului II Ecumenic; can. 1-8 ale Sinodului III Ecumenic; can. 1, 3, 6, 9, etc., ale Sinodului IV Ecumenic; can. 2, 3, 51, 92 ale Sinodului VI Ecumenic; can. 6 al Sinodului VII Ecumenic).

Odată cu primirea hirotoniei în arhiereu se primeşte prin aceasta cea mai înaltă putere bisericească, devenind membru al episcopatului, iar episcopatul numai în mod solidar, constituit într-un corp sinodal unitar şi nu în chip fragmentar, deţine şi exercită puterea de conducere, fie în întreaga Biserică, fie în unităţi mai mici mitropolitane sau autocefale.

Puterea bisericească pe care o primesc prin hirotonie în arhierei implică şi dreptul de a fi membri ai Sfântului Sinod. Drepturile ce decurg din actul hirotoniei pot fi exercitate numai limitele fixate de Sfântul Sinod, întrucât arhiereii nu au şi nu pot avea în mod canonic jurisdicţie proprie, fiind opriţi a funcţiona doi episcopi într-o eparhie (can. 8 al Sinodului I Ecumenic). Cu toate că sunt membri fireşti ai Sinodului, ei nu pot exercita în Sinod şi prin Sinod o putere al cărei exerciţiu este condiţionat de aşezarea lor de către Sinod în fruntea unei eparhii. Nici un arhiereu nu poate exercita puterea episcopească nici în afară de Sinod, nici în cadrul Sinodului, fără calitatea de episcop, pentru că neavând jurisdicţie nu are nici răspunderea conducerii. Arhiereului vicar îi lipseşte deci şi îndreptăţirea de a se amesteca şi de a hotărî în materie de conducere bisericească jurisdicţională. Avându-se în vedere calitatea lor harică dobândită prin arhierie, practica bisericească îndelungată, ajunsă la treapta de lege, a consacrat dreptul arhiereilor de a fi membri cu vot consultativ ai Sinodului, când sunt probleme jurisdicţionale, sau membri cu vot deliberativ, când sunt probleme de ordin dogmatic şi ritual. În cazul în care numărul episcopilor eparhioţi nu ar fi suficient pentru a participa la Sfântul Sinod, sunt admişi, ca excepţie, fie un număr determinat din arhiereii vicari sau titulari (Legea din 1872 şi Legea din 1925) sau chiar toţi arhiereii vicari. Aceştia răspunzând pentru conducerea Bisericii, sinodul episcopilor eparhioţi are latitudinea de a institui episcopi în funcţie, investindu-i cu toate drepturile de conducători ai eparhiilor, cât şi arhierei vicari sau titulari, cărora poate să le determine limitele în care-şi exercită drepturile lor fireşti conform canoanelor şi nevoilor Bisericii.

Alegerea episcopilor ca păstori şi conducători bisericeşti este unul din actele esenţiale ale reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, întrucât modul de alegere al acestora era diferit în cele două unităţi canonice.

Înainte de reorganizare, în România, Sfântul Sinod compus din mitropoliţii, episcopii şi arhiereii locotenenţi împreună cu corpurile legiuitoare, formau marele colegiu electoral de a cărui activitate aparţinea alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor.

Exceptând alegerea episcopului, totul se face prin numire[426].

În proiectul de constituţie bisericească al lui Şaguna, supus Sinodului mixt din Sibiu în 1864,[427] se prevedea ca alegerea episcopilor să se facă (art.100) de un sobor eparhial format din 40 laici şi 20 clerici, care înaintează pe cel ales spre cercetare sinodului episcopesc (art. 123).[428] Mitropolitul era ales de sinodul mitropolitan compus din toţi episcopii şi reprezentanţii clerului şi poporului, în proporţie de 2/3 mireni şi 1/3 clerici, afară de episcopi – adică 60 mireni şi 30 clerici (art.139).

Odată cu noul Statut şi Legea din 1925, alegerea episcopilor şi mitropoliţilor se face (potrivit art. 12) de un Colegiu compus din membrii Congresului Naţional Bisericesc (Sfântul Sinod, toţi arhiereii români ortodocşi, câte 4 mireni şi doi clerici din fiecare eparhie) împreună cu membrii Adunării eparhiale a eparhiei vacante (câte 45 sau 60) în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni; mai participă şi alte persoane oficiale ortodoxe din partea puterii de stat. După alegere urmează examinarea canonică făcută noului ales de Sfântul Sinod (art. 6 din Lege).

Ca şi in perioadele istorice anterioare, componenţa procentuală a corpurilor reprezentative bisericeşti se menţine în limitele tradiţiei Bisericii Ortodoxe Române de a implica mirenii în activitatea de conducerea a treburilor bisericeşti[429].

Mirenilor li se acorda un rol important chiar şi în acţiunea de alegere a clerului superior. Rolul este de a alege şi a prezenta cenzurii colegiului episcopal unul sau mai mulţi candidaţi pentru a fi episcopi.

Pentru a fi desăvârşită alegerea în persoana unui episcop este necesar ca voinţa mirenilor eparhiei vacante să coincidă, în actul alegerii, cu voinţa sinodului episcopal competent, acesta din urmă având cuvântul decisiv.

Ca şi în actualele Legiuiri nu toţi laici şi clerici pot să facă parte din colegiul electoral cu vot electiv, ci numai reprezentanţii eparhiei vacante, fiind în acelaşi timp logic ca numai Sinodul episcopal al mitropoliei în care se cuprinde eparhia vacantă să facă cenzurarea alegerii.

În epoca interbelică, a fost readusă în discuţie vârsta cerută pentru hirotonie, mai cu seamă a clerului superior. Cu privire la această problemă canonică, Legea clerului mirean din 1872 a stabilit 40 ani, iar în perioada unificării celor două Biserici într-o singură unitate se propune vârsta de 35 ani.[430] Necesitatea stabiliri vârstei prin intermediul unei legiuiri bisericeşti a apărut datorită faptului că nici unul din canoanele: 11 al Sinodului din Neocezareea; 16 al Sinodului din Cartagina; 14, 15 ale Sinodului al VI-lea Ecumenic, nu vorbesc despre vârsta la hirotonirii în cea mai înaltă treaptă de instituire divină – episcopatul.

 

Sinodul Permanent.

În anul 1931 a apărut Regulamentul pentru determinarea drepturilor Patriarhului şi Sântului Sinod, prin care este înfiinţat Sinodul Permanent[431], în Biserica Ortodoxă Română, compus din 4 membrii aleşi din Sfântului Sinod, sub preşedinţia Patriarhului (art. 64).

În virtutea art. 63-64 Sinodul Permanent îndeplineşte atribuţii ale Sfântului Sinod când aceste trebuie rezolvată mai repede.

 

Celelalte organe colegiale.

În Biserica Ortodoxă Română, divizarea puterilor ca parte integrantă regimului constituţional este în concordanţă cu principiile fundamentale ale organizaţiei bisericeşti prin atribuirea puterii legislative, judecătoreşti şi administrative organelor competente.

Prin legea de organizare, pe lângă Sfântul Sinod, ca cea mai înaltă autoritate (art. 5), au fost create ca organe centrale Congresul Naţional Bisericesc, socotit ˝corporaţiunea centrală reprezentativă pentru întreaga Biserică a Românilor de religiune ortodoxă, în afacerile administrative, culturale, fundaţionale şi epitropeşti˝ (art.6);˝Consiliul Central Bisericesc, ca organ superior administrativ pentru afacerile întregii Biserici şi totodată organ executiv al Sfântului Sinod şi al Congresului Naţional Bisericesc (art. 7); şi Eforia Bisericii Ortodoxe Române ca organ executiv al Consiliului Central în privinţa afacerilor economice financiare˝ (art. 24).

La nivel local existau Adunări eparhiale, protopoeşti şi parohiale.

Puterea legislativă este atribuită Congresului Naţional Bisericesc, Adunării earhiale şi în sens restrâns celei protopopeşti şi parohiale, având fiecare organ îndatorirea canonică de a ţine seamă de hotărârile organelor superioare.

Principiul diviziunii puterilor aplicat în Biserica Ortodoxă Română este în deplină armonie cu canonicitatea, asigurând mai obiectiv măsurile luate de diferitele organe decât în cazul în care s-ar îndeplini acţiuni de diferite categorii de aceleaşi organe.

Constituirea organelor reprezentative, legislative şi judecătoreşti s-a făcut prin Legea de organizare din 1925, pe baza principiului reprezentativ democratic, găsindu-se reprezentanţi în aceste organe membrii Bisericii clerici şi mireni.

Concretizând principiul reprezentativ, Adunarea parohială include toţi credincioşii majori, de sine stătători, nepătaţi, care îşi îndeplinesc datoriile morale şi materiale faţă de Biserică, iar în Adunarea protopopească şi eparhială şi în Congresul Naţional Bisericesc sunt reprezentaţi în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni aleşi direct (în Adunarea protopopească şi eparhială) şi indirect ( în Congresul Naţional Bisericesc). Tot în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni prin alegerea de adunările reprezentative se constituie organele executive : consiliile parohiale, eparhiale şi Consiliul Central Bisericesc.

Componenţa de 1/3 clerici şi 2/3 mireni s-a stabilit în Biserica Ortodoxă Română datorită numărului covârşitor al celor din urmă, luându-se ca model Statutul Organic din Transilvania. [432] În organele centrale însă proporţia este modificată, aflându-se în Congresul Naţional Bisericesc un număr de mireni şi clerici aproape egal, iar în Consiliul Central Bisericesc prin dreptul episcopilor şi mitropoliţilor, clericii sunt în majoritate. Separaţia puterilor şi principiul reprezentativ electiv, ca două aspecte ale principiului constituţional, s-au adoptat integral în reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române fără a se abate de la principiile canonice fundamentale.

Analizând modul de constituire a Consiliilor eparhiale în care membrii acestora sunt aleşi de Adunările Eparhiale se pot identifica limitele impuse de principiul constituţional şi de canonicitate. Aici s-a introdus dispoziţia corectivă prin care episcopului i s-a dat dreptul de aprobare în alegerea membrilor Adunărilor eparhiale şi Consiliilor eparhiale. Atât după normele canonice cât şi după principiul constituţional dreptul desemnării colaboratorilor revine direct episcopului şi se manifestă în Biserica noastră prin aprobarea persoanelor alese de corporaţiile reprezentative. Prin acest act se dă expresie armonizării principiului episcopal cu cel constituţional şi democratic, iar canonicitatea se salvează nealterată numai într-un deplin acord al episcopului cu Adunarea eparhială relativ la persoanele alese.

 

Judecata Bisericească.

În scopul asigurării disciplinei interne a Bisericii, în această perioadă a fost reorganizată judecata bisericească.

Legea de organizare bisericească şi Statutul instituie în materie de judecată câte un Consistoriu spiritual eparhial pe lângă fiecare episcopie compus din 3 membrii activi şi 2 supleanţi (art. 16 St).

Se creează apoi o nouă instanţă, Consistoriile Spirituale Mitropolitane, pe lângă Mitropoliile istorice, la Bucureşti, Iaşi şi Sibiu (art. 16, ali. 2, St.) ca instanţe de recurs de la instanţele eparhiale, formate din 5 membrii activi şi 5 supleanţi, câte unul din fiecare eparhie.

La Bucureşti, pentru asigurarea unităţii de jurisprudenţă, este instituit Consistoriul Spiritual Central format din 5 membrii activi şi 5 supleanţi, câte unul din fiecare mitropolie, pentru a judeca recursurile venite de la consistoriile mitropolitane (art. 19-21 St.).

Ultima instanţă în materie de judecată este Sfântul Sinod, format din toţi ierarhii în scaun, care îi judecă pe toţi episcopii pentru abaterile bisericeşti[433](art.3, alin. h).

Legea de organizare bisericească şi Statutul instituie în materie de judecată şi câte un Consistoriu Disciplinar Protopopesc, pe lângă fiecare unitate protopopială din fiecare eparhie, format dintr-un preşedinte, doi membrii clerici şi un cântăreţ.

Atribuţiile lui sunt de a judeca clerul inferior (paracliser şi cântăreţi) şi de a aplana conflictele dintre preoţi şi cântăreţi.

Sentinţa trebuie aprobată de chiriarh, iar în unele cazuri se face apel la instanţa eparhială (art. 145, alin. 1, art. 147, St).

Atribuţiile judecătoreşti se includ în câmpul de activitate a judecătoriei protopopeşti, Consistoriului spiritual eparhial, a celui mitropolitan şi central, iar puterea executiv-administrativă s-a încredinţat Consistoriului central, eparhial, protopopesc şi parohial precum şi epitropilor parohiali, protopresbiterali şi Eforiei Bisericii.

De la norma generală face excepţie Sfântul Sinod ca organ legislativ pentru problemele spirituale, dogmatice şi de oricare altă natură, care, după legi şi regulamente, intră în competenţa lui, dar care este şi organ judecătoresc pentru membrii săi, relativ la abaterile bisericeşti. Această excepţie pe care credincioşii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania nu prea o puteau înţelege, considerând-o ca necanonică, este în deplină consonanţă cu canonicitatea, deoarece în Bisericile particulare Sinodul este compus din episcopii respectivei Biserici, având să rezolve orice chestiune.

 

*

* *

 

În concluzie, perioada interbelică se distinge printr-un intens proces de legiferare determinat de schimbările de ordin teritorial şi de noua formă pe care a îmbrăcat-o viaţa socială.

Legile Statului surprind noua situaţie confesională creată. Puterea politică, impulsionată şi de membrii clerului prezenţi în adunările reprezentative, acorda o importanţă considerabilă vieţii religioase.

Această perioadă se distinge prin apariţia primei legi a cultelor, lege care a fost constituţia vieţii religioase a tuturor subiecţilor vieţii religioase.

Perioada interbelică este marcată şi de un alt eveniment major şi anume ridicarea mitropolitului primat la statutul de patriarh, ca o recunoaştere a noii situaţii create după unirea principatelor.

Învăţământul religios s-a desfăşurat în această perioadă după reglementări foarte clare şi respectându-se necesităţile şi condiţiile specifice ale fiecărei regiuni.

Preoţii aveau posibilitatea să facă misiune în toate şcolile de stat şi particulare, iar modul în care era legiferat şi se desfăşura acest învăţământ poate constitui un model şi pentru sistemul actual de învăţământ.

Misiunea Bisericii în rândul armatei nu era numai un deziderat ci era o realitate funcţională şi bine organizată. Astfel se explică sprijinul concret pe care Biserica l-a oferit statului în confruntările armate la care acesta a participat.

Legislaţia interbelică nu a scăpat din vedere nici activitatea mănăstirilor. Legile ce au făcut referire mai ales la anumite cazuri particulare au avut meritul de a revigora viaţa mănăstirească şi de a pune la dispoziţia mănăstirilor un cadru legal absolut necesar.

Biserica s-a bucurat în perioada interbelică de existenţa unor instituţii financiare şi de întrajutorare foarte utile. Crearea unor asemenea instituţii şi astăzi ar fi de un real folos atât membrilor clerului, dar şi desfăşurării în condiţii normale a unei activităţi filantropice de amploare. Modelul acestor instituţii poate fi împrumutat din legislaţia interbelică.

Perioada dintre cele două războaie mondiale se mai distinge prin apariţia unor legi privitoare la arta bisericească. Reglementările şi instituţiile apărute în acest domeniu îşi păstrează actualitatea până astăzi. Studiind aceste reglementări putem observa preocuparea deosebită cu care autorităţile statului se îngrijeau de apărarea şi repararea monumentelor istorice şi de artă.

Instituţiile Bisericii au fost vizate şi de legile agrare care au fost date în această perioadă istorică. Biserica a suferit o nouă ştirbire a dreptului de proprietate funciară, aşa cum s-a întâmplat nu de puţine ori în istorie.

Legile din această perioadă s-au ocupat şi de statutul clerului. Clericii erau consideraţi ca fiind funcţionari publici, bucurându-se de un tratament aparte, datorat specificului misiunii lor.

Una din instituţiile cele mai active în perioada interbelică a fost Ministerul Cultelor. Relaţia dintre acesta şi instituţiile bisericeşti au fost în general de colaborare şi înţelegere reciprocă. Nu au lipsit însă şi intervenţiile autoritare ale unor miniştri, ferm sancţionate de către reprezentanţi Bisericii.

În perioada interbelică s-a menţinut repausul duminical, iar în rândul zilelor declarate ne lucrătoare se înscriau şi cele mai importante sărbători religioase.

Legile, regulamentele, deciziile, convenţiile ce au fost aplicate în Statul Român în perioada interbelică sunt astăzi în totalitate scoase din uz. Cu toate acestea ele au o valoare istorică deosebită deoarece ne creează posibilitatea să intuim care erau raporturile dintre Biserică şi stat şi care erau preocupările Bisericii

O importanţă aparte o au şi regulamentele bisericeşti. Acestea au apărut din iniţiativa Bisericii şi exprimau autonomia ei.

Aceste reglementări pot constitui şi astăzi un model viabil pentru sistemul nostru legislativ şi din acest motiv cunoaşterea lor este absolut necesară.

[1] F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Edit. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p 276. Despre legătura dintre Biserică şi naţiune a se vedea, Prof. Univ. N. Gr. Popescu-Prahova, Creştinism şi naţiune; Patrie şi religie, Tipo. ˝Universul˝, Bucureşti, 1941; Nichifor Crainic, Ortodoxie şi etnocraţie, Edit. Albatros, Bucureşti, 1997.

[2] Sistemul legislaţiei este ansamblul tuturor actelor normative structurate după diferite crierii. În perioada interbelică toate legile au stat sub apelativul: Legi noi de unificare. A se vedea, C. Hamangiu, op.cit., Codul general al României, Legi noui de unificare, Edit. Librăriei ˝Universala Alcalay˝ & Co., vol. IX-XXX.

[3] Privitor la unificarea legislativă, A se vedea, Pompiliu Voiculeţ, Principiile unificării legislative, în „Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti“, an. I, (1939), nr. 1, p.269-279.

[4] E. Cernea şi Emil Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului românesc, Edit. Şansa, Bucureşti, 1996, p. 249.

[5] A se vedea, N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, vol. II, Edit. Ministerului de culte, Bucureşti, 1930, p. 300-303.

[6] A se vedea, I. Lupaş, Atitudinea oficialităţilor bisericeşti şi politice faţă de problema unificării constituţionale-administrative a Bisericii Ortodoxe-Române, în B.O.R., an. XLIII (1925), nr. 3, p. 263-267; Idem, Atitudinea preoţimii faţă de problema unificării bisericeşti, în B.O.R., an. XL (1921), nr. 3, p. 204-229.

[7] Pr. Prof. Milan Şesan, Unificarea bisericească din 1918 ca act de întărire a unităţii politice a statului, în M.A., an. XIII, (1968), nr. 11-12, p.35.

[8] A se vedea, Constantin Mihai Bâzu, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Statul în timpul regilor Ferdinand şi Carol al II lea, în M.O., an. LIV, (2002), nr. 5-8,.p161-175. A se vedea de asemenea, Ioan Agrigoroaei, Organizarea cultelor în România întregită, A. Mol., an. 1994-1995, nr.1-2, p.141-150.

[9] A se vedea, M.Of. nr.140/ din 26 sept. 1920.

[10] Până la aceasta legea fundamentală a ţării a fost Convenţia de la Paris. Constituţia de la 1866 a suferit modificări în anii 1879, 1884, 1914.

[11] A se vedea, P. Constantinescu-Iaşi, Reforma Constituţiei. Constatări istorico-juridice, Bârlad, 1923; I. Muraru, Constituţiile României, Bucureşti, 1980; Eleodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1991; Gh. Uglean, Curs de drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Edit. Proema, Baia Mare, 1996, p. 80-83; Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Edit Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

[12] Pr. Irineu Mihălcescu, Biserica Ortodoxă şi Constituţia, în B.O.R., an. XL, (1922), nr. 6, p. 452; Idem, Biserica Ortodoxă şi reforma Constituţiei, în B.O.R., an. XL, (1922), nr. 6, p.452-457; Arhim Iuliu Scriban, Discuţiunile despre Biserică în Senat şi Cameră cu prilejul întocmirii noii Constituţii a României, în B.O.R., an. XLI, (1922), nr. 6, p.444-453; Attila Varga, Reglementarea constituţională a bisericilor din România începând cu 1918, în „Altera“, an. II, (1996), nr. 4, p.115-124.

[13] A se vedea corespondenţa cu art. 21 din Constituţia de la 1866 şi art. 14 din Constituţia belgiană.

[14] A se vedea, Pr. Drd. Silviu Petre Pufulete, Contribuţia Profesorului Nicolae Gr. Popescu-Prahova la dezvoltarea dreptului bisericesc, în S.T., an XXV, (1973), nr. 5-6, p.399-412; Pr. Prof. Liviu Stan, Contribuţii şi poziţii ale teologilor români în probleme de drept bisericesc, în S.T., an. XXII, (1971), nr. 3-4, p.149-174.

[15] Mitropolit Dr. Nicolae Bălan, Biserica neamului şi drepturile ei (discurs rostit la discuţia generală asupra proiectului de lege a cultelor, în şedinţa de la 27 martie 1928, a Senatului României), Edit. Arhidiecezană, Sibiu, 1928 p. 32-37.

[16] N. Gr. Popescu-Prahova, Raporturile dintre Stat şi Biserică, Tipografia Uniunii clericilor ortodocşi români din Basarabia, Chişinău, 1936, 270-271. A se vedea Revista Parlamentul românesc, an. VI, (1935), nr. 168-170, p. 5.

[17] Privitor la jurământ, a se vedea canoanele: 10, 17, 29 64, 82 ale Sfântului Vasile cel Mare; 25. Ap.; 31 al Sf. Ioan Postitorul.

[18] N. Gr. Popescu-Prahova, op.cit., p. 272-274; Pr. Irineu Mihălcescu, Biserica şi reforma Constituţiei, în B.O.R., an. XL, (1922), nr. 6, p.452-457; Pr. Victor N. Popescu, Înfăţişări din aplicarea noii legi a Autonomiei Bisericii la o parohie din Craiova, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr. 3, p.153-155; Arhim. I Scriban, Legea autonomiei în întrebuinţarea Bisericii, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr. 8, p. 481; Idem, Bisericile să plătească funcţionarii bisericeşti, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 9, p. 859; Episcopul Vartolomeu Stănescu, Chemare către clerul şi poporul oltean cu prilejul punerii în aplicare a noii legi bisericeşti, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr. 1, p. 38-29.

[19] A se vedea corespondenţa cu art. 22 din Constituţia de la 1866 şi art. 16 din Constituţia belgiană. A se vedea şi Pr. Mihai Reguş, O chestiune ce trebuie lămurită, în B.O.R., an. L, (1932), nr. 3, p. 247; Idem, Starea civilă şi ceremonia religioasă, în B.O.R., an. L, (1932), nr. 9, p. 592-593.

[20] N. Gr. Popescu-Prahova, op.cit., p. 272; A se vedea, de asemenea, Dr. Adrian Pricopii, Căsătoria în Dreptul roman, Edit. Lumina lex, Bucureşti, 2000; Idem, Rudenia în Dreptul roman, Edit. Lumina lex, Bucureşti, 2000.

[21] A se vedea, Reprezentanţii Cultelor străine în Senatul României, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr.6, p.414.

[22] A se vedea, R. Cândea, Organizaţia bisericească în constituţie, în vol. „Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor“, Edit. Humanitas, 1991.

[23] Constituţia a fost decretată şi publicată în Monitorul Oficial de la 1 iul. 1866. Ea a fost redactată după modelul Constituţiei belgiene din 25 feb. 1831. S-a aplicat cu modificările din 13 oct. 1879, 8 iun. 1884, 20 iul. 1917 timp de 57 de ani când a intrat în vigoare Constituţia amintită mai sus. Constituţia din 1938 a fost publicată în M.Of. nr.42/20 feb. 1938. După plebiscit, s-a publicat iarăşi în M.Of., P. I, nr. 48/27 feb. 1938. A fost promulgată prin Î.D.R. nr. 1045/25 feb. 1938 şi republicată în M.Of. P. I, nr. 4827 feb. 1938 cu acelaşi conţinut ca la 20 feb. În legătură cu Constituţia a se vedea şi Decretul relativ la plebiscitul pentru Constituţie, 20 feb. 1938, Î.D.R. nr. 902/1938, M.Of. P. I, nr. 42/20 feb. 1938. A se vedea de asemenea Proclamaţiunea din 20 feb/1938 care cerea reducerea numărului parlamentarilor, un control mai atent al finanţelor publice şi stabilea interdicţia funcţionarilor publici de a se amesteca în chestiuni politice, C. Hamangiu, op.cit., vol. XXVI, (1938), P. I, p. 146-147.

[24] A se vedea, Pr. Victor Popescu, Noua Constituţie supusă plebiscitului din 24 feb. 1938, promulgată la 24 feb. 1938 şi prevederile în legătură cu viaţa religioasă, în B.O.R., an. LVI, (1938), nr. 1-4. p. 175-176.

[25] A se vedea, Prof. Univ. Gh. Plastara, Misiunea politică a patriarhului Miron Cristea, în B.O.R., an. XVI, (1938), nr. 11-12, p. 617-618; Călătoria Î.P.S. Patriarh Miron Cristea, preşedintele consiliului de miniştrii, în B.O.R., an. LVI, (1938), nr. 7-8, p.466-472.

[26] Acest aspect deşi a avut o contribuţie favorabilă în apărarea intereselor Bisericii în faţa statului a avut şi efecte negative prin implicarea oamenilor politici în viaţa bisericii şi numirea funcţionarilor bisericeşti pe criterii politice. A se vedea, Ic. D. Furtună, Între Filaret Scriban şi Vladimir Suhopan, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 10-12, p. 1083-1087.

[27] A fost votat de Adunarea Deputaţilor şi Senat la 29 feb. şi 13 mart. 1936. A fost promulgat prin I.D.R, nr. 471/17 mart. 1936 şi publicat în M.Of. nr. 65/18 mart. 1936. Acest Cod penal abrogă codurile de legi prevăzute în art. 957. El a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 cu excepţia dispoziţiilor art. 50-55, 57, 594, care au intrat în vigoare ala data publicării. Acest Cod portă denumirea de ˝Carol al II lea˝ în baza legii din 27 mart. 1936. Vechiul Cod penal din 30 oct. a fost cel de la 1864. A se vedea, Legea de modificare a Codului penal ˝Carol al-II-lea˝, Î.D.R. nr. 170/1938, lege ce are  în vedere art. 190 din Codul penal şi se referă la divulgarea unor cuvinte sau acte confidenţiale. A se vedea Rectificarea la Legea de modificarea Codului penal, 19 ian. 1938, M.Of. P.I, nr. 222/24 sept. 1938. A se vedea şi Legea pentru modificarea Codului penal şi punerea de acord cu Constituţia, 24 sept. 1938, Î.D.R. nr. 3724/1938, M.Of. P.I, nr. 222/24 sept. 1928. A se vedea şi Pr. Drd. Mihai Boca, În prejma unificării Codului penal, B.O.R., an. XLVI, (1929), nr. 6, p. 533-535.

[28] Prevederea se găseşte şi actualul Cod penal la art. 318 cu deosebirea că sancţiunile prevăzute sunt mult mai mici. A se vedea, Codul penal, Edit. Lumina lex, Bucureşti, 1997. A se vedea, de asemenea, Pr. Paul Negoiţă, Infracţiuni privitoare la tulburarea liniştii cultului, în Glasul Adevărului, (serie nouă), an. XII, (2001), nr. 123, p.190-193.

[29] Dispoziţiile acestui articol puteau fi regăsite şi în Codul penal din vechiul regat cap. 210, în Codul penal din Ardeal, art. 190 dar şi în Codul penal italian art. 405-406. A se vedea şi Arhim. I. Scriban, Codul penal şi greşelile persoanelor bisericeşti, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 7, p. 662.

[30] Pentru a împiedica prozelitismul trecerea de la un cult la altul se făcea numai cu respectarea formalităţilor cerut de Stat, care se întocmeau la primăria din localitate. Un asemenea articol lipseşte din Codul penal în vigoare azi. Aceasta cauză alături de înţelegerea greşită a conceptului de drepturile omului duce la un prozelitism agresiv din parte mişcărilor religioase minoritare. A se vedea Pr Paul Negoiţă, Concepţia creştină despre drepturile omului, în Glasul Adevărului (serie nouă), an. XII, (2001), nr. 124, p. 90-95. Despre modul în care tratează prozelitismul actualul proiect de lege a cultelor a se vedea Radu Preda, Biserica în Stat, Edit. Scripta, Bucureşti, 1999. p. 58-66.

[31] Articolul putea fi găsit şi în Codul penal din Regat, art. 181, în cel din Ardeal dar şi în Codul penal italian, art. 402.

[32] A se vedea şi Codul penal din Regat, art. 211, Codul penal din Ardeal, art. 192 dar şi Codul penal italian, art. 402.

[33] În Codul penal actual acest delict este sancţionat prin art. 319. Diferenţa constă în faptul că maximul de pedeapsă aplicat de actualul Cod penal este mai mare. A se vedea şi Legea pentru trecerea în competenţa instanţelor ordinare a unor infracţiuni contra cultului şi respectului datorat morţilor, vagabondaj, violarea de domiciliu, 17 mart. 1939.

[34] Prevederea este întâlnită şi în celelalte coduri ale timpului: Codul penal din Regat, art. 286, Codul penal din Ardeal, art. 54, şi Codul penal italian, art. 407-409.

[35] A se vedea şi Codul penal italian, art. 410-411.

[36] Acest tip de reglementare face obiectul şi altor legi care se pot găsi în subcapitolul Statutul clericilor. Aceste reglementări au stârnit protestele clericilor care s-au considerat victimele puterii politice.

[37] Art. este preluat din Codul penal din vechiul regat, art.169 şi 169.

[38] Art. a fost preluat din Codul penal din Ardeal unde se găsea la art. 172.

[39] Art. 325 din actualul cod penal are un conţinut asemănător însă nu este aplicat niciodată.

[40] Art. 200 al 1 din actualul Cod penal a suferit modificări în sensul legalizării acestui păcat împotriva firii. A se vedea, Pr. Paul. Negoiţă, Legiferarea imoralităţii, în Glasul Adevărului, (serie nouă), an. XI, (2000), nr. 116-118, p.125-127.

[41] În Codul penal actual sunt prevăzute în art. 326, 328, 329.

[42] Codul penal actual le sancţionează în art. 303-305.

[43] A se vedea art. 166 din Codul penal din Ardeal.

[44] În legislaţia actuală, avortul este pedepsit numai în cazul în care nu se săvârşeşte în afara cabinetelor medicale şi de personal nespecializat, A se vedea art. 185.

[45] Păstrarea secretului profesional îi priveşte şi pe clerici. A se vedea, Pr. Paul Negoiţă, Secretul spovedaniei, în Glasul Adevărului (serie nouă), an. XI, (2000), nr. 119-121, p.88-91. A se vedea şi reglementările din Codul penal din Regat, art. 305, Codul penal din Ardeal, art. 328 şi Codul penal italian, art.622.

[46] Plângerea prealabilă este condiţie de pedepsibilitate. A se vedea, C. Mitrache, Drept penal general, Edit. Şansa, Bucureşti, 1996.

[47]A fost votat de Adunarea Deputaţilor la 10 mart. 1936 şi de Senat la 13 mart. 1936, Î.D.R., 472/17 mart. 1936, M.Of., P. I, nr.99/19 mart. 1936. Acest cod abrogă toate celelalte coduri de legii prevăzute în art. 664. El a intrat în vigoare la 1 ian. 1937 cu excepţia art. 357-363, 671, care au intrat în vigoare la data publicării. A se vedea Legea pentru organizarea noilor instanţe criminale şi pentru abrogarea unor dispoziţiuni din Codul de procedură penală, 6 aug. 1938, Î.D.R. nr. 2820/1938, M.Of. P.I, nr. 180/6 aug. 1938; Legea pentru modificarea pentru modificarea adăugarea şi abrogarea unor texte din Codul de procedură penală precum şi pentru introducerea în corpul acestui cod a unor dispoziţiuni privitoare la organizarea unor instanţe criminale, 26 ian. 1938, Î.D.R. nr. 241/1939, M.Of. P.I, nr. 22/26 ian. 1939.

[48] Această reglementare se găseşte şi în Codul de procedură penală actual, art. 79, alin. a.

[49] Formula putea fi găsită şi în Codul de procedură penală din vechiul regat, art. 337 dar şi în Codul de procedură penală maghiar, art. 349.

[50] Decretul-lege nr. 4794/12 nov. 1919, M.Of. nr. 172/19 mai 1919 A se vedea Iorgu Ivan, Dispoziţiile noului Cod Civil privitor la căsătorie provoacă tot mai multe proteste, în B.O.R., an. LV,(1937), nr.7-10, p.593.

[51] Legea pentru organizare judecătorească din Regatul Român, promulgată prin Î.D.R. nr. 2958 din 19 aug. 1938, publicată în M. Of. nr. 193 din 22 august 1938, înfiinţa instanţe de împăciuire în fiecare sat din care făceau parte şi preoţii, având rezultate bune aşa cum se poate constata din rapoartele de activitate. A se vedea, Prof. Gh. Cronţ, Clerici în serviciu justiţiei, în B.O.R., an. LVI, (1938), nr. 11-12, p. 823.

[52] A se vedea, Prof. Dr. Ştefan Berechet, Dreptul vechilor noştri ierarhi la judecata minunilor, în B.O.R., an LVI, (1938) nr.11-12, p.761; Arhid. Prof Dr. Ioan N. Floca, Din istoria dreptului românesc, II vol., Sibiu, 1993; A se vedea şi Prof. Şerban Ionescu, Codul civil şi problema divorţului, în B.O.R., an. XLVI, ( 1929), nr. 1, p. 73-78.

[53] C. Hamangiu, op.cit., vol. XXVII, (1939 ), P. III, p. 2186. A se vedea legea de rectificare din 18 feb. 1939, M.Of. P. I, nr. 41/ 18 feb. 1939.

[54] A se vedea Codul de procedură civilă din M.Of. nr. 28/15 mart. 1900.

[55] A fost votată în Senat şi Adunarea Deputaţilor în Şedinţa din 6 april. 1928 şi promulgată cu Decretul nr. 1093/1928. A fost publicată în M.Of. nr. 89/22 april. 1928. A se vedea Regulamentul de aplicare a legii din 10 iul. 1928. Arhim. I. Scriban, Zarva cea mare. Legea cultelor, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 4, p. 359-361; Idem, Spicuiri din cuvântările de la Senat despre Legea cultelor, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 5, p. 459-461; Idem, Discursuri la Legea cultelor, în B.O.R., an. XLVI, (1928), nr. 7, p.664.

[56] Legea cultelor nr. 54/1928 a fost înlocuită cu acest decret. De aceea este impropriu spus că actualmente există a Lege a cultelor. A se vedea, Virginia Greceanu-Cocoş, Contabilitatea şi legislaţia unităţilor de cult, Edit. ˝Adevărul˝, Bucureşti, 2000, p.21.

[57] A se vedea şi art. 7 din Constituţia din 1923.

[58] N. Gr. Popescu-Prahova, op.cit., p. 245.

[59] A se vedea art. 27 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[60] Mitropolit Dr. Nicolae Bălan, Biserica neamului şi drepturile ei (discurs rostit la discuţia generală asupra proiectului de lege a cultelor, în şedinţa de la 27 martie 1928, a Senatului României), Edit. Arhidiecezană, Sibiu, 1928, p.51-52, 78-107.

[61] O privire juridico canonică asupra acestei noţiuni a se vedea la Prof. Univ. Lazăr Iacob, Personalitate juridică a bisericii, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1940; Prof. Univ. N. Cotlaciuc, Persoana morală a averii bisericeşti, în B.O.R., an. XL, (1921), nr. 8, p. 564-576.

[62] A se vedea art. 4 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[63] A se vedea, I. Popescu–Mălăeşti, Reorganizarea învăţământului teologic, Bucureşti, 1928. N. Popescu-Prahova, Menirea Facultăţilor de teologie, Chişinău, 1935; Memoriul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Bucureşti, 1935.

[64] A se vedea, Pr. Dr. Gh. Ciuhandru, Pentru cei robiţi – chestiunea penitenciarelor, în B.O.R., an. XLI, (1923), nr. 9, p. 609-617.

[65] Cele patru religii recepte erau: Evanghelică reformată, Luterană, Romano-Catolică, Unitariană. A se vedea, Dr. Alexandru Herlea, Dr, Valeriu Şotropa, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,  Aprobatae Constituţiones, 1653, în M.A., an XXI, (1976), nr. 7‑8, p. 463.

[66] Arhim. I. Scriban, Legea cultelor pentru mahomedani, în B.O.R., an. XLIX, (1931), nr. 12, p. 861.

[67] Deoarece un astfel de regulament n-a fost încă publicat, măsurile prevăzute de art. 51 nu s-au aplicat.

[68] N. Gr. Popescu-Prahova, op.cit., p. 251.

[69] Idem,op. cit., 254.

[70] A se vedea art. 31 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[71] A se vedea art. 29 din Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[72] I. Mateiu, Dreptul bisericesc de Stat în România întregită, Bucureşti, 1926, p. 51.

[73] A se vedea art. 20 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[74] În asemenea condiţii cultele minoritare erau privilegiate. A se vedea, I. Mateiu, Politica bisericească a Statului Românesc, Sibiu, 1931, p. 85. La pag. 80-94 ale aceleiaşi lucrări I. Mateiu dă şi cifrele bugetului pe 1931, din care rezultă nedreptăţirea Bisericii Ortodoxe, pe care Constituţia o declara ˝dominantă˝ în Statul Român.

[75] Preoţii nu au fost priviţi pur şi simplu numai ca funcţionari ai statului. Nu poate fi vorba decât de o asimilare, care să acorde slujitorilor bisericeşti avantajele, de care se bucură funcţionarii publici. O analiză a naturii funcţiei lor ne arată că preoţii nu erau consideraţi ca funcţionari în sens propriu, ci numai în sens impropriu. Ei sunt apostoli în serviciul Bisericii; de la aceasta îşi primesc ei misiunea. Numirea de către stat rămânea fără efect, dacă Biserica nu le acorda, prin hirotonie, dreptul de săvârşi cele sfinte. Pe de altă parte, preoţii nu pot fi revocaţi numai de către puterea civilă. Pentru a fi funcţionar al Statului nu este de ajuns să fie plătit de acesta, sub un titlu oarecare, din bugetul statului; trebuie ca respectivul să primească de la acesta mandatul cel deţine, ceea ce are ca consecinţă dreptul autorităţii civile, care l-a conferit, de a-l revoca în formele determinante de lege.

[76] A se vedea jurisprudenţa la N. Gr. Popescu-Prahova, op.cit., p. 259.

[77] Chestiunea a fost pusă în discuţie şi de unii membrii ai clasei politice actuale, însă o soluţionare concretă şi acceptabilă lipseşte.

[78] A se vedea art. 32 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române.

[79] Procesul Verbal avea următorul conţinut: Anul 1936 luna iulie 10 zile.

Noi ofiţerul stării civile, al comunei ………, constatăm că astăzi, data mai sus arătată, s-a prezentat înaintea noastră Dl……., profesia …….., personal cunoscut nouă (sau a cărui identitate s-a stabilit cu actul Nr…) şi s-a declarat că e de confesiune catolică şi vrea să treacă la ortodoxie.

Ne-a mai declarat că este născut în oraşul ……., Jud. …….., la data………, că e căsătorit în comuna…….. şi că din căsătorie are 2 copii mai mici de 18 ani, un băiat şi o fată de aceiaşi religie cu el, …………

Declaraţia aceasta a fost făcută de Dl. ……………….. în faţa martorilor…………, (profesia)……….., în etate de ……., şi …………, (profesia)……….în etate de ……..

Pentru care am încheiat acest proces verbal semnat de noi, de declarant şi de martori (schimbarea religiei se menţiona în actul de naştere). A se vedea, Lascar Davidoglu, Repertoriu de formulare juridice, Tipo. Închis. ˝Văcăreşti˝, Bucureşti, 1937, p.115-116.

[80] În ceea ce priveşte soarta averilor bisericeşti în cazul când o parte din credincioşii unei comunităţi trece la alt cult, proiectul de lege pentru regimul general al cultelor cuprindea un articol în următoarea redactare: ˝Art. 41. Bisericile (casele de rugăciuni) şi averile bisericeşti, afară de fundaţiile cu personalitate juridică distinctă, aparţin comunităţilor religioase locale în a căror proprietate se găsesc˝.

˝Situaţia fundaţiilor administrate de organele bisericeşti se va regula conform legii persoanelor juridice˝.

˝Dacă toţi credincioşii unei comunităţi trec la alt cult, biserica, casa parohială cu întreaga avere a comunităţii devin proprietatea comunităţii celei noi sau la care s-a făcut trecerea. Ce priveşte sesiile acordate prin reforma agrară, asupra lor va decide Ministerul Agriculturii de acord cu Ministerul Cultelor˝.

˝Dacă majoritatea membrilor unei comunităţi religioase trece la alt cult, averea comunităţii se împarte proporţional cu numărul membrilor rămaşi şi trecuţi˝.

˝Biserica şi casa parohială rămân în proprietatea majorităţii numai dacă cultul, la care s-a făcut trecerea, nu dispune în localitate de biserică şi casă parohială. În caz contrar acestea rămân proprietatea minorităţii.

˝În ambele eventualităţi, partea în a cărei proprietate a rămas biserica şi casa parohială, este obligată la o despăgubire proporţională, care, în caz de neînţelegere, va fi fixată de tribunalul de la reşedinţa Curţii de apel din circumscripţia respectivă˝.

Dintre numeroasele teorii cu privire la subiectul averilor bisericeşti, proiectul de lege se pronunţa prin urmare pentru aceea, care susţinea că proprietară a averilor bisericeşti este comunitatea religioasă locală. Excepţie se făcea pentru fundaţiile cu personalitate juridică distinctă. Dispoziţiile cu privire la felul împărţirii averilor bisericeşti în cazul de treceri de la un cult la altul nu erau de cât consecinţele fireşti ale principiului diviziunii.

Articolul acesta a fost însă cu vehemenţă combătut de romano şi de greco-catolici, care vedeau în el o primejduire a situaţiei lor. Imediat după realipirea Transilvaniei, a fost contestat în rândul greco-catolicilor un puternic curent de revenire la ortodoxie. Aveau loc treceri individuale dar şi treceri în masă. Pentru a preîntâmpina aceste eventualităţi, romano şi greco-catolicii au combătut art. 41 din proiect, iar propunătorul legii s-a văzut obligat să-l retragă, urmând ca instanţele de drept comun să soluţioneze diferendele, ce s-ar ivi cu privire a averile bisericeşti în cazul de treceri de la un cult la altul.

[81] M.Of. nr.149/10 iul. 1928. A se vedea Legea pentru regimul general al cultelor din 22 april. 1928. A se vedea textul legii însoţit de formularele tipizate ce trebuiau completate la Chiru C. Costescu, op.cit., p. 116-137

[82] Femeia căsătorită înainte de împlinirea vârstei de majorat dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină. A se vedea şi actualul Cod al familiei.

[83] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în Şedinţa din 23 şi 27 iul. 1929. Decretul nr. 2752/1929, M.Of. nr. 170/3 aug. 1929. A se vedea Legea pentru regimul general al cultelor din 22 april. 1928.

[84] Î.D.R. nr. 688/1940, M.Of. P.I, nr. 53/3 mart. 1940.

[85] Această lege a fost votată în Senat în Şedinţa din 24 mart. 1925 şi Adunarea Deputaţilor de la 3 aprilie 1925. Legea a fost promulgată cu Decretul nr. 1402 din 4 mai 1925, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p. 496. A se vedea regulamentul pentru instanţele judecătoreşti ale B.O.R., publicat în M.Of nr.290/30 dec. 1926. Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, pentru organizarea Eforiei B.O.R. şi pentru Congresul bisericesc ortodox, toate publicate în M.Of. nr.28/8 feb. 1927.

[86] A se vedea şi Regulamentul pentru atribuţiile de precădere a Mitropolitului Ungrovlahiei ca primat al României şi Preşedinte al Sfântului Sinod, votat de Sf. Sinod în şedinţa de la 26 nov. 1873 şi publicat în M.Of. nr. 272/13 dec. 1873. A se vedea Pr. Ioan Mihălcescu, Legea şi statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. XLII, (1925), nr. 8, p.499-501; Prof. Dr. Nicolae Popovici, Manual de Drept Bisericesc Ortodox Oriental (vol. I, P. I; II), Tipo. Diecezană, Arad, 1926, p 204-216.

[87] A se vedea: Î.P.S. Miron Cristea, Cuvântarea rostită în Senat cu prilejul votării legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa de la Senat de la 28 martie 1923, în B.O.R., an. XLIII, (125), nr. 7, p. 417-428.

[88] A se vedea, Arhim I. Scriban, Al doilea parlament al Bisericii, în B.O.R., an. L, (1932), nr.10, p.625-627.

[89] Aceste reglementări se pot întâlni şi in actualele Legiuiri B.O.R., singura modificare intervenită fiind cea referitoare la scurtarea duratei mandatului de la 6 ani la 4 ani. A se vedea, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1953.

[90] Situaţia persoanelor juridice era reglementată de Legea din 6.11.1923. A se vedea, Legislaţia civilă uzuală, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 32-41.

[91] În legislaţia actuală fabricarea acestor obiecte de cult este monopolul cultelor. A se vedea Legea nr. 103/1992, publicată în M.Of, nr. 224/1 oct. 1992.

[92] A se vedea o reglementate mai veche în legătură cu Consistoriul superior la Arhim. I. Scriban, Modificare în Regulamentul Consistoriului Superior, în B.O.R., an. XLI, (1923), nr. 12, p.952.

[93] Acest capitol III (art. 84-114) abrogă Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti sancţionat cu Decret No. 1678 din 30 Noiembrie 1864 şi publicat în Monitorul Oficial din 6 Decemvrie 1864.

[94] Decretul nr. 4147/1928, publicat în M.Of. nr. 96/3 mai 1928.

[95] A fost votată în Senat şi Adunarea Deputaţilor în şedinţele din 5, 7 mart. 1931 şi a fost promulgată prin Decretul nr. 683/1931 şi publicată în M.Of. nr. 61/14 mart. 1931. A se vedea şi Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925. A se vedea Gh. Cronţ, Valeriu Şesan, Modificarea Legii şi statutului Bisericii Ortodoxe Române, în ˝Candela˝ an. XLVI, (1935), nr. 1-12, p. 117-201. A se vedea şi Arhim. I. Scriban, Modificarea legii de organizare a Bisericii noastre, în B.O.R., an. XLIX, (1932), nr. 10, p.704; Idem, Noua lege de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. XLIX, (1931), nr. 10, p. 664; Pr. Dr. Oreste Tarangul, Modificare legii de organizare bisericească, în B.O.R., an. XLIX, (1932), nr. 11, p.721-728.

[96] Legea a fost votată în Senat la 31 mart. 1931 şi Adunarea Deputaţilor la 2 april. 1936 şi promulgată prin Decretul regal nr. 1002/1936, M.Of. P. I, nr. 101/4 mai 1936. A se vedea Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, 6 mai 1925.A se vedea Chiru C. Costescu, op.cit., p. 82-84.

[97] Legea a fost votată de Senat şi Adunarea deputaţilor în şedinţele de la 12 şi 17 feb. 1925 şi promulgată prin Decretul nr.669/1295. A fost publicată în M.Of. nr. 44/25 feb. 1925. A se vedea, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p.496. A se vedea Regulament pentru determinarea drepturilor patriarhului şi funcţionare a Sfântului Sinod, în B.O.R., an. XLIX, (1931), nr. 12, p. 910-925; Prof. Iorgu Ivan, Biserica Ortodoxă Română – 60 de ani de patriarhat, în G.B., an. XLIV, (1985), nr. 10-12, p.637-651; Diac. G. Sereda, De la Biserica autocefală la Patriarhia Română, în O, an. II, (1950), nr. 2, p.325-336; Mag. Mihai Costandache, Patriarhia şi demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă, în O, an. XVII, (1965), nr. 2, p.230.

[98] Pr. Prof. Dr. Nicolae Şerbănescu, Patriarhia Română la 70 ani (1925-1995), în vol. Autocefalie, Patriarhie, Slujire sfântă, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1995, p.258.

[99] Diac. drd. Petre Coman, Situaţia de drept a Bisericii Ortodoxe Române de la sfârşitul epocii fanariote până la înălţarea ei la rangul de Patriarhie, G. B., an. XXVII, (1968), nr. 7-8, p.831-843; Drd. Aurel Bucălaie, Probleme în legătură cu canonicitatea în perioada reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, între 1918-1925, în B.O.R., an. LXXXVII, (1969), nr. 11-12, p. 1198-1211.

[100] Decretul nr. 1148/1928, M.Of. nr. 96/3 mai 1928. A se vedea şi Chiru C. Costescu, op.cit., p.94.

[101] Î.D.R. nr. 2037/1939, M.Of. P. I, nr. 112/17 mai 1939.

[102] Decretul regal nr. 3655/30 aug. 1920, M.Of. nr. 129/14 sept. 1920, Chiru C. Costescu, op.cit. p. 152.

[103] Decretul regal nr.3235/18 iul. 1921, M.Of. nr. 109/18 aug. 1921

[104] Decretul regal nr. 920/8 mart. 1923, M.Of. nr. 266/10 mart. 1923. Arhim. I. Scriban, Promulgarea legii pentru noile episcopii, în B.O.R., an. XLI, (1923), nr. 6, p.479.

[105] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 9 mai 1930 şi de Senat la 4 iun. 1930. Decretul nr. 2388/1930, M.Of. nr.142/30 iul. 1930. A se vedea Legea pentru fixarea stemei Patriarhiei Române din 3 mai 1928.

[106] Legea a fost votată de Senat şi Adunarea Deputaţilor la 26 şi 28 april. 1934 şi promulgată prin Decretul nr.1294/1934, M.Of P. I, nr. 105/8 mai. 1934. A se vedea Legea şi Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925 cu modif. din 3 mai 1928, 14 mart. 1931.

[107] A se vedea, Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Ortodoxia şi diaspora-situaţia actuală şi poziţia canonică a diasporei ortodoxe, în O, an. XV(1963), nr. 1, p. 3-38.

[108] Decret nr. 100/1935, M.Of. P. I, nr. 21/25 ian. 1935. El reglementează prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925 şi abrogă regulamentul pentru alegerea arhiereilor din 28 iun. 1875 (A se vedea colecţia Boerescu, supliment II, p.2). A se vedea şi Titulatura noilor arhierei-vicari din Biserica Ortodoxă Română de peste munţi, în B.O.R., an. XL, (1922), nr. 4. p., 319.

[109] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în şedinţele din 6 şi 12 april.1935. Decretul nr. 1623/1935, M.Of. P. I, nr. 138/30 ian. 1935. A se vedea şi Convenţia similară cu Grecia din 14 april. 1932 prin care se recunoşteau Bisericile greceşti din România, fără a se aplica principiul reciprocităţii.

[110] Î.D.R. nr. 2082/1937, dat în baza art. 14 din legea deplinei puteri. M.Of. P. I, nr. 100/29 april. 1937. A se vedea Legea pentru încadrarea funcţionarilor eclesiastici din Transilvania la legea generală a pensiunii din 30 mart. 1937. A se vedea de asemenea legea generală a pensiunii din 15 april. 1925 şi Regulamentul de aplicare.

[111] Iniţial reglementarea a fost dată prin J.C.M. nr. 1874/1937, ratificat prin Î.D.R. nr. 2971/1937.

[112]A fost votat de Congresul Naţional Bisericesc la 17 oct. 1935 şi a fost sancţionat prin Decretul regal nr. 2994/1937, M.Of. P. I, nr. 213/15 sept 1937. A se vedea Statutul Bisericii Ortodoxe din 6 mai 1925. Regulamentul anterior nu a fost publicat în Monitorul oficial. A se vedea la Chiru C. Costescu, op.cit. p. 293.

[113] M. Of. nr. 99/6 aug. 1921. A se vedea, Chiru C. Costescu, op.cit. p. 95-97.

[114] Aprobat de J.C.M. cu nr.783/1924 publicat în M.Of nr.115 din 29 mai 1924.. A se vedea legea din respectivă din 6 august 1921; C. Hamangiu, op.cit., vol. IX-X, p. 1069; Chiru C. Costescu, op.cit., p. 280-290.

[115] A se vedea Instrucţiunile pentru aplicarea legii şi regulamentului clerului militar în vederea propunerilor de înaintare pe anul 1931-1932; Chiru C. Costescu, op.cit., p.290-293; Arhim. I. Scriban, Schimbare în Regulamentul preoţilor militari, în B.O.R., an. XLIII, (1925), nr. 7, p. 445-446.

[116] Această Lege s-a votat în Senat şi Adunarea Deputaţilor în şedinţele din 3 şi 13 mart. 1937 şi s-a promulgat prin Decretul nr. 1375/1937. M.Of. P.I, nr.67/22 mart. 1937. Ea abrogă Legea din 6 aug. 1921 amintită mai sus.

[117] Decretul 741/1923, publicat în M.Of. nr.79/11 iul. 1923. Abrogă regulamentul din 6 iul. 1907. A se vedea, C. Hamangiu, op.cit., vol. IV, p. 59.

[118] Decretul nr.1244/1932, M.Of. nr. 89/14 april., 1932.

[119] Această lege a fost votată de Senat în şedinţa de la 24 iun. 1924 şi în Camera Deputaţilor în şedinţa din 30 iul. 1924 şi a fost promulgată prin Decretul regal nr. 2694/4 aug. 1924, M.Of. nr. 173/10 aug. 1924. A se vedea, de asemenea, Chiru C. Costescu, op.cit., p.151-152.

[120] Decretul nr.890/1935, M.Of. P. I, nr. 80/4 april. 1935. A se vedea şi Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti din 17 dec. 1963.

[121] Decretul regal nr. 1898/1935, M.Of. P.I, nr. 175/2 aug. 1935.

[122] Î.D.R. nr. 1618/1938, M.Of. P.I, nr. 63/17 mart. 1938. A se vedea Legea pentru administrarea averilor călugăreşti, 10 aug. 1924 precum şi Legea şi Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925.

[123] Î.D.R. nr.1340/1938, s-a dat în baza art. 98 din Constituţie şi s-a publicat în M.Of. P.I, nr. 74/30 mart. 1938. A se vedea legea anterioară pentru înzestrarea mănăstirilor cu păduri şi teren agricol, 20 mart. 1937

[124] Decretul nr. 253/1927, M.Of. nr. 28/8 feb. 1927. A se vedea şi Legea de organizare şi Statutul Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925. A se vedea, de asemenea, Chiru C. Costescu, op.cit., p. 221-232, Regulament pentru administrarea afacerilor epitropeşti în parohii şi eparhii, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr. 12, p. 735- 739; Regulament pentru administrarea bunurilor mitropolitane şi episcopale pe baza articolului 44 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. L (1932), nr. 9, p. 602-603.

[125] Decretul 254/1927, M.Of. nr. 28/8 feb. 1927. Chiru C. Costescu, op.cit., p.208-220. Regulament pentru organizarea şi funcţionarea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr. 11, p.662-666; Regulament pentru organizarea şi funcţionarea Eforiei Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr. 11, p .662-666; Poziţia funcţionarilor din Eforia bisericească, în B.O.R., an. XLV, (1927), nr. 2, p.126.

[126] Decretul nr. 1591/1928, M.Of. nr. 130/16 iun. 1928. A se vedea art. 24 din Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925. C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p.502; Chiru C. Costescu, op.cit., p. 258-261; Regulament pentru determinarea drepturilor patriarhului şi funcţionare a Sfântului Sinod, în B.O.R., an. XLIX, (1931), nr. 12, 910-825. A se vedea şi Arhim. I. Scriban, Porunca mitropolitului Moldovei pentru înlăturarea primejdiei de foc în biserici, în B.O.R., an. XLVIII, (1930), nr.9-10, p.484.

[127] Această lege a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 21 iul. 1929 şi Senat la 6 iul. 1929 şi promulgată prin Decretul din 24 dec. 1929. A fost publicată în M.Of. nr. 159/21 iul. 1929. A se vedea şi Statutul Casei la : Chiru C. Costescu, op.cit., p. 154-165.

[128] Pentru a fi recunoscută calitatea de persoană juridică se cere îndeplinirea a trei cerinţe fundamentale: existenţa unui scop precis, organe proprii de conducere şi un patrimoniu propriu. A se vedea. Gh. Beleiu, Drept civil român, Edit Şansa, Bucureşti, 1993; I. Ivan, Bunurile bisericeşti în primele şase secole,(Teză de doctorat) Bucureşti, 1937.

[129] Decretul nr.4557/1929, M.Of. nr.15/20 ian. 1930.A se vedea Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române., 6 mai 1925; A se vedea de asemenea Chiru C. Costescu, op.cit., p. 247-255.

[130] În legătură cu bunurile bisericeşti cu bunurile bisericeşti a se vedea şi Regulamentul pentru administrarea bunurilor mitropolitane şi episcopale atribuite pe baza art. 44 din Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în B.O.R., an. L (1932), nr. 9, p. 602-603.

[131] Legea a fost votată în Adunarea Deputaţilor şi Senat la 11 şi 25 april. 191934 şi promulgată prin Decretul nr.1245/1934, M.Of. P. I, nr. 106/9 mai. 1934. A se vedea şi Statutul Casei de economii a clerului ortodox din 21 iul. 1929.

[132] Legea a fost votată de Senat la 30 iun. 1934 şi de Adunarea Deputaţilor la 3 iul. 1934. Decretul nr.101/1934, M.Of. P. I, nr. 162, 17 iul. 1934. A se vedea Instrucţiunile de aplicare şi formularele de inventar, M.Of. P. I, nr. 183/10 aug. 1934.

[133] Decretul nr. 1226/1935. A se vedea Legea şi statutul Casei de economii a clerului ortodox, 21 iul. 1929.cu modif. din 9 mai 1934. A se vedea şi statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române, 6 mai 1925.

[134] Î.D.R. nr. 1885/1938, M.Of. P.I, nr.120/27 mai 1938. A se vedea şi Decretul din 27 iul. 1937. A se vedea şi Arhim. I. Scriban, Casa de credit a preoţilor ortodocşi, în B.O.R., an. XLVII, (1929), nr.7-8, p.859.

[135] Î.D.R. nr. 3583/4 nov. 1937, M.Of. P. I, nr. 269/20 nov. 1937.

[136] Î.D.R. nr. 2457/1938, M.Of. P.I, nr.172//28 iu. 1938.

[137] Î.D.R. nr. 1219/1938, M.Of. P.I, nr. 62/16 mart. 1938. Modifică Legea din 20 nov. 1937. A se vedea şi Constantin Pătuleanu, Viaţa Bisericească din Bucovina de la războiul de reîntregire până la ocuparea ei de către sovietici (1918-1944), în M.O., an. XXXXV, (1993), nr. 1-6, p.125-139.

[138] În baza art. 2 al Î.D.R. nr. 1219/16 mart. 1938, Ministerul a publicat textul complet al Decretului-lege pentru organizarea Fondului Bisericesc al Bucovinei, 20 mart. 1937.

[139] Această convenţie s-a autorizat prin J.C.M. nr. 724/1938, M.Of. P.I, nr. 86/13 april. 1938. A se vedea şi Convenţia din 7 iul. 1937.

[140] M.Of, nr. 41/17 feb. 1942.

[141] Î.D.R. nr. 3610/1937, M.Of. P. I, nr. 87/14 april. 1938. A se vedea Legea generală de expropriere pentru utilitate publică, 20 mart. 1864, cu modif. din 5 feb. 1937.

[142] Î.D.R. nr. 2.268/1938, M.Of. P. I, nr. 142/24 iun. 1938.

[143] Î.D.R. nr. 2132/1940, M.Of. P.I, nr. 148/29 iun. 1940. El abrogă Decretul-lege al fondului Bisericesc din Bucovina, 2 april. 1938.

[144] Decretul-lege nr. 577/1942, M.Of. nr. 48/25 feb. 1942

[145] Decretul 276/1925, publicat în M.Of nr. 61/17 mart. 1925.

[146] A se vedea art. 2 al Regulamentului Consistorial.

[147] Acest regulament a fost sancţionat cu Decretul nr. 4160/1926 şi publicat în M.Of nr. 290/30 dec. 1926. A se vedea şi Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925.

[148] Decretul nr.4160/1926, M.Of. nr. 290/30 dec. 1926. A intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial (art. 315).

[149] M.Of. nr. 19 mai 1921.

[150] A se vedea Regulamentul clerului mirean şi seminariilor din 25 mai 1906; A se vedea şi C. Hamangiu, op.cit., vol. III, p.3998. În urma aplicării Legii pentru organizării Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925 s-au revizuit toate aceste regulamente. A se vedea de asemenea C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p. 496

[151] A se vedea, Pr. V. Gh. Bălan, Impozitul pe epitrahil, în B.O.R., an. XLV, (1927), nr. 12, p.116.

[152] Canonul 23 al Sinodului VI ecumenic. A se vedea de asemenea C. Erbiceanu, Învăţătura bisericească a vlădicii Antim. Cartea păstorului către preoţi, în B.O.R., an. XVI, (1893), nr. 11, p. 773; Arhim. I. Scriban, Modificarea taxelor epitrahilului, în B.O.R., an XLI ( 1922), nr. 12, p. 934.

[153] Decretul nr. 1788/1924, în M.Of. nr. 122/8 iul. 1924; Chiru C. Costescu, op.cit., p. 153.

[154] Condiţiile legale amintite sunt prevăzute în canoane.

[155] Decretul regal nr. 255/3 feb. 1927, M.Of. nr. 28/8 feb. 1927; Chiru C. Costescu, op.cit., p. 196-207. Regulament intern pentru Congresul Naţional Bisericesc al Patriarhiei Române, în B.O.R., an. XLIV (1926), nr. 12, p.731-735.

[156] Decretul nr. 769/1930, M.Of. nr. 56/10 mart. 1930. A se vedea legătura cu Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 6 mai 1925. A se vedea şi Chiru C. Costescu, op.cit. p. 232-247. A se vedea si Regulamentul pentru alegerea şi constituirea organelor reprezentative şi executive în parohiile, protopopiatele şi eparhiile din Patriarhia Română. Acesta nu a fost publicat în Monitorul Oficial, a se vedea la Chiru C. Costescu, op.cit., p. 293-334. A se vedea Proiect Regulament pentru funcţionarea Consiliului Central Bisericesc, în B.O.R., an. XLV (1927), nr. 12, p.741-746.

[157] A se vedea şi art. 14 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române precum şi art. 7 din Legea de organizare.

[158] A fost votată de Senat şi Camera Deputaţilor în şedinţele din 28 şi 16 mart. 1932 şi promulgată prin Decretul nr. 1244/1932, publicat în M.Of. nr. 89/14 april. 1932.

[159] Regulamentul a fost sancţionat prin Decretul regal nr. 17110/1937, M.Of. P. I, nr. 79/5 april. 1937. El abrogă Regulamentul pentru construcţia de biserici şi case parohiale din 19 mart. 1904. A se vedea legătura cu Decretul-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, 29 iul. 1919. A se vedea de asemenea Pr. Asist. Nicolae Dură, op.cit., p. 542.

[160] Legislaţia privitoare la protecţia monumentelor istorice a se vedea la Pr. Nicolae Dură, op.cit. p. 53.

[161] Î.D.R. nr. 2848/1937, M.Of. P. I, nr. 168/24 iul. 1937. A se vedea Legea de lichidare a datorilor agricole urbane din 7 april. 1937 precum şi Legea relativ la înlesnirea şi refacerea creditului, 20 april. 1935. A se vedea şi Legea pentru modificarea unui alin la art. 62 din legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane, 1 april. 1939, Î.D.R. nr. 1385/1939, M.Of. P.I, nr.78/1 april. 1939.

[162] Î.D.R. 5383/1937, M.Of. P. I, nr.269/1937. A se vedea vechiul regulament din 29 iul. 1936 şi Decretul-lege pentru modificarea Decretului Fondului Bisericesc din Bucovina, 4 nov. 1937, Î.D.R. nr. 3583/1937, M.Of. P. I nr. 255/4 nov. 1937.

[163] Î.D.R. nr. 1160/1938, M.Of. P. I, nr. 63/17 mart. 1938.

[164] Î.D.R. nr. 2161/1938, M.Of. P.I, nr. 133/14 iun. 1938. A se vedea Felicia M. Sicaru, Maglavitul în lumina credinţei şi ştiinţei, Tipo. ˝Plicul Românesc˝, Bucureşti, 1940.

[165] În anul 1931 erau 28 de doctori în teologie, 891 de licenţiaţi, 780 de absolvenţi ai institutului teologic cu bacalaureat, 924 de absolvenţi ai seminarului cu 10 clase; 2.344 de absolvenţi ai seminarului cu 7 şi 8 clase şi 1051 de absolvenţi de 4 clase seminariale. Statistic, B.O.R., an. L, (1932), nr10, p.645.

[166] Promulgarea a avut loc prin Decretul 4804/1922, publicată în M.Of. din 23 nov. 1922. A se vedea şi Legea învăţământului superior din 24 martie 1912 la C. Hamangiu, vol. III, p.1228.

[167] Decretul 4011/1923, publicat în M. Of. nr.112/21 august 1923. A se vedea, Chiru C. Costescu, op.cit. p. 346-350.

[168] Decretul nr. 1137/1927, M.Of. nr. 91/28 april. 1928. A se vedea şi Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Şcolile teologice-organizarea şi jurisdicţia asupra lor, în. S.T., an. VI, (1954), nr. 5-6, p. 316; Arh. I. Scriban, Legea învăţământului teologic, în B.O.R, an. XLV, (1927), nr. 7, p. 441.

[169] Decizia sub nr.173876 din 21 dec. 1927 a fost publicată în M.Of. nr. 7/11 ian. 1928, unde se poate consulta.

[170] Decretul nr. 6/1929. Abrogă vechiul Regulament din 22 august 1923. C Hamangiu, op.cit., vol. XIV-XV, p. 630. A se vedea şi Chiru C. Costescu, op.cit., p. 335-341

[171] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 29 april. 1930 şi de Senat la 8 mai 1930 şi a fost promulgată prin Decretul nr.1742/1930, M.Of. nr. 114/27 mai 1930. A se vedea şi Regulamentul pentru Conservatorul de muzică şi artă dramatică din 6 oct. 1907, C. Hamangiu, op.cit., vol. IV, p.145. A se vedea de asemenea Chiru C. Costescu, op.cit., p. 165-170.

[172] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în şedinţa din 1 april. 1931 şi promulgată prin Decretul nr. 1136/1931 şi publicată în M.Of. nr. 74/4 april. 1931. A se vedea şi Legea asupra regimului general al cultelor din 22 april. 1928, cu modif. din aug. 1929 şi iul. 1930.

[173] Decretul nr. 2193/1931, M.Of. nr. 155/8 iul. 1931. Abrogă vechiul regulament din 29 oct. 1915.

[174] Decizia nr.10802/1935, M.Of. P. I, nr. 144/27 iun. 1935. A se vedea Regulamentul general pentru organizarea învăţământului universitar, 11 dec. 1933.

[175] A fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat la 19, 20 mart. 1937, Decretul nr. 1895/1937, M.Of. P. I, nr. 88//15 april. 1937. A se vedea Legea generală din 15 april. 1925.

[176] Decretul regal nr. 4073/1937, M.Of. P. I, nr. 291/16 dec. 1937. A se vedea şi Regulamentul general de aplicare a Legii învăţământului universitar, 11 dec. 1933. A se vedea Chiru C. Costescu, op.cit., p. 365-379.

[177] Decretul regal nr.356/1938, M.Of. P.I, nr. 37/15 feb. 1938. El abrogă Regulamentul din 8 iun. 1931. A se vedea legătura cu Regulamentul general pentru aplicarea Legii învăţământului din 11 dec. 1933. Chiru C. Costescu, op.cit. p. 351-365.

[178] Î.D.R. nr. 1960/1938, 1938, M.Of. P. I, nr. 113, 19 mai 1938. A se vedea legătura cu Legea învăţământului universitar, 22 april 1932 şi Regulamentul ei de aplicare din 11 dec. 1933. A se vedea şi Legea pentru organizarea clerului mirean şi a seminariilor, 26 feb. 1906 şi Regulamentele Facultăţilor de Teologie din Bucureşti, Cernăuţi şi Chişinău.

[179] Decretul-lege nr. 861/1942, M.Of. nr. 70/23 mart. 1942.

[180] A se vedea acest raport laC. Hamangiu, Codul general al României, vol. XXX, (1942), P.I. p.814.

[181] Promulgată prin Decretul 3905/1923, apărută în M.Of. nr. 98/4 august 1923. Întreaga lege a învăţământului secundar din 23 august 1901 a suferise până la acel moment 18 modificări. A se vedea şi Ec. Şt. Arşic, Studiul religiei în proectul de lege al învăţământului secundar, în B.O.R., an. an XLIV, (1926), nr. 8, p. 442-443.

[182] Promulgată cu decretul 2571/1924 şi publicată în M.Of. nr. 101/1924. Abrogă Legea învăţământului primar din 30 april. 1896, cu toate modificările ce s-au adus prin legile din 28 iul. 26 august 1908; Legea pentru şcolile de copii mici din 12 iul. 1909 şi diferite alte legi şi decrete modificatoare.

[183] Decretul 3793/1925 în M.Of. nr. 283/22 dec. 1925. A se vedea legea învăţământului normal şi primar din 26 iul 1925 şi Legea pentru examenul de bacalaureat din 1 mart. 1925.

[184] A se vedea art. 44 şi 45 din Proiectul de lege a cultelor. A se vedea de asemenea Radu Preda, Biserica în Stat, Edit. Scripta, Bucureşti, 1999, p. 66-69.

[185] Decizia 171671 din 15 dec. 1927, publicată în M.Of. nr. 2/3 ian. 1928. Pentru încadrarea învăţătorilor a se vedea Decizia publicată în M.Of., nr. 15/20 ian. 1928.

[186] Decretul regal nr.1308/8 mai 1928, M.Of. nr. 105/15 mai 1928. A se vedea o selecţie privitoare la învăţământul religios la Chiru C. Costescu, op.cit. p.183-194.

[187] Decretul nr. 442/1929, M.Of. nr.39/18 feb. 1929. A se vedea Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928, C. Hamangiu, op.cit., vol. XV-XVI, p.1064.

[188] Decretul 2714/1929, M.Of. nr. 187/27 aug. 1929. A se vedea în legătură cu Legea învăţământului primar şi normal din 26 iul. 1924, C. Hamangiu, op.cit., vol. X-XI, p.525; Legea învăţământului secundar din 15 mai 1929, C. Hamangiu, op.cit., vol. XV-XVI, , p.1064.

[189] Despre situaţia şcolilor confesionale şi întreţinerea lor astăzi, A se vedea, R. Preda, op.cit., p. 66-69.

[190] Decretul nr.1442/1932, M.Of. nr. 96/22 april. 1932.

[191] Decretul nr. 1956/1934, M.Of. P. I, nr. 152/5 iul. 1934. Modif. Legea învăţământului primar, 26 iul. 1924 cu modif. din 14 nov. 1925, 10 aug. 1929, 7 şi 22 april. şi18 mai 1932. Legea pentru modificarea art. 69 din Legea învăţământului primar, 19 april. 1935. Decretul nr. 1111/1935, M.Of. P. I, nr.92/19 april. 1935. Legea reduce numărul de posturi în învăţământ.

[192] Decizia nr. 213045/1934, M.Of. P. I, nr. 285/10 dec. 1934. Decizia modifică art. 9-46 din Regulamentul personalului didactic din şcolile secundare din 18 feb. 19289. A se vedea Legea învăţământului secundar din 7 mai 1934 şi Programa analitică publicată în M.Of. P.I, nr. 191/21 aug. 1934.

[193] Decretul nr.198/1935, M.Of. P. I nr. 37/13 feb. 1935.

[194] Decizia nr. 7825/1936, M.Of. P.I, nr. 20/25 ian. 1936. A se vedea legătura cu regulamentul personalului didactic al şcolilor secundare, 18 feb. 1929. (art. 132-139).

[195] Decretul regal nr.1626/1937, M.Of, P. I, nr. 76/1 april. 1937. Modifică Legea din 15 mai 1929.

[196] Decizia nr. 194128/1936, M.Of. P. I, nr.267/15 nov. 1936.

[197] A se vedea şi Programele analitice ale liceelor de fete, 26 mart. 1938, M.Of. P. I, nr. 71/26 mart. 1938.

[198] Î.D.R. nr. 9295/1938, M.Of. P. I, nr. 20/26 ian. 1930.

[199] Decretul-lege nr. 4861/17 nov. 1919, M.Of. nr. 172/19 nov. 1919.

[200] Decretul-lege nr. 2844/5 iul. 1919, M.Of. nr. 65/8 iul. 1919.A se vedea modificarea din Decretul-lege nr. 2845/6 iul. 1919.

[201] Decretul-lege nr. 538/5 feb. 1919, M.Of. nr. 251/7 feb. 1919. A se vedea şi Decretul-lege pentru înfiinţarea Institutului Român din Albania, 1 aug. 1938, M.Of. P.I, nr. 175/1 aug. 1938.

[202] Decretul nr. 273//28 ian. 1920, M.Of. nr.226/3 feb. 1920.

[203]M.Of. nr. 127/9 sept. 1921.

[204] M.Of. nr. 179/10 nov. 1921.

[205] Promulgat prin Decretul 1910/1923, publicat în M.Of. nr. 33/13 mai 1923. Abrogă regulamentul din 10 feb. 1899.

[206] Decretul 4232/1923, în M.Of nr. 137/20 sept. 1923. A se vedea şi Legea învăţământului secundar, 5 iul. 1924. Art. 133 al acestei legi fixează printre obligaţiile cadrelor didactice şi pe aceea etică, de a nu face aprecieri privitoare al religia părinţilor şi de a nu lupta împotriva ordinii religioase sau ordinii de stat.

[207] Promulgat prin Decretul nr. 4237/1923, în M.Of. nr. 176/7 nov. 1923.

[208] Decretul nr. 517/923, publicat în M.Of. nr. 176/6 nov. 1923.

[209] Decretul nr. 888/1925. A se vedea legea din 1898 completată la 25 august 1901 şi apoi modificată ulterior prin numeroase legi şi decrete-legi.; a se vedea de asemenea şi regulamentul de aplicarea legii din 11 april 1925.

[210]A se vedea Legea din 8 mart. 1925 pe care o completează acest regulament sancţionat prin Decretul nr.1176/1925 şi publicat în M.Of. nr 82/11 april. 1925.

[211] Decretul nr. 3793/1925, M.Of. nr. 282/22 dec. 1925.A se vedea şi legea învăţământului normal şi primar din 26 iul. 1924 şi Legea pentru examenele de bacalaureat din 8 mart. 1925.

[212] Decretul 611/1926, publicat în M. Of. nr. 57/10 mart. 1926. A se vedea legea învăţământului particular din 22 dec, 1925, C. Hamangiu, op.cit., Vol. XI-XII, p. 589.

[213] Decretul 1101/1926, M.Of. nr. 57/10 mart. 1926.

[214] Decretul 1101/1926, M.Of. nr. 57/10 mart. 1926.

[215] Decretul nr. 1494/1926, M.Of. nr.73/29 mart. 1926.

[216] Decizia 171671 din 15 dec. 1927, publicată în M.Of. nr. 2/3 ian. 1928.Pentru încadrarea învăţătorilor a se vedea Decizia publicată în M.Of. nr. 15/20 ian. 1928.

[217] Decretul nr. 1096/1928, M.Of. nr. 90/25 april. 1928. A se vedea legea învăţământului superior din 24 mart. 1912, precum şi modificările ulterioare de la 23 şi 28 nov. şi 4 mart. 1925.

[218] Decizia nr.35735/1929, M.Of. nr. 65/20 mart. 1929. A se vedea şi Regulamentul pentru învăţământul particular din 10 mart. 1929, C. Hamangiu, op.cit., vol. XII-XIV, p. 895.  A se vedea Decizia pentru echivalarea diplomelor şcolare străine, 9 iun. 1938, Decizia nr. 93414/1938, M.Of. P.I, nr. 129/9 iun. 1938.

[219] Decretul nr. 96/3 mai 1929. El modifică în întregime programele analitice din 23 dec. 1928. A se vedea în legătură cu legea învăţământului secundar din 15 mai 1928 şi Regulamentul de funcţionare a şcolilor secundare din 14 iul 1929.

[220] Decizia nr. 58529/1929, M.Of. nr. 98/6 mai 1929. A se vedea Regulamentul pentru aprobarea cărţilor din învăţământul secundar din 6 nov. 1923, C. Hamangiu, op.cit., vol. XIII-XIV, p. 702.

[221] Decizia nr. 73/1929, M.Of. nr. 122/7 iun. 1929.Ea se bazează pe legea referitoare la examenul de bacalaureat din 12 iun. 1929 care abrogă legea din 8 mart. 1925, C. Hamangiu, op.cit., vol. XIII-XIV, p.1064.

[222] Decizia nr. 80605/1929, M.Of. nr.133/20 iun. 1929. A se vedea şi Regulamentul de aplicare a Legii cărţilor didactice din 6 şi 8 nov. 1923; C. Hamangiu, op.cit., vol. nr. XII-XIV, p. 702. A se vedea şi legea privitoare la editarea manualelor didactice pentru învăţământul primar, 29 sept. 1938. Î.D.R. nr.3375/1938, M.Of. P.I, nr. 226/29 sept. 1938.

[223] Decretul 2790/1929, M.Of. nr. 176/10 aug. 1929. A se vedea Legea învăţământului primar din 26 iul. 1924. Pentru corpul didactic secundar a se vedea Deciziile din 6 mai. 1924 şi 3 ian. 1928

[224] Decretul nr. 2167/1931, M.Of. nr. 155/8 iul. 1931.A se vedea de asemenea Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928, cu modif. din 12 iun. 1929, pe care o abrogă legea prezentă. A se vedea şi regulamentul din 6 iul. 1931.

[225] Decretul nr. 2211/1931, M.Of. nr153/6 iul. 1931. Modifică Regulamentul din 14 iul. 1929. A se vedea în legătură cu Legea de mai sus şi Instrucţiunile pentru examenul de bacalaureat, 6 feb. 1936, Decretul nr. 9379/1936, M.Of. P. I, nr. 36/6 feb. 1936.

[226] Decretul nr. 2615/1931, M.Of. nr. 163/17 iul. 1931. A se vedea, Legea învăţământului superior, 24 mart. 1912. Legea de organizare a Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, 1 iul. 1930.

[227] Decretul nr. 2688/1931, M.Of. nr. 167/22 iul. 1931. A se vedea Legea pentru învăţământul secundar din 15 mart. 1928, cu modif. din 12 ian. 1929, 29 iul. 1931.

[228] Decretul nr. 639/1932, M.Of. nr. 56/7 mart. 1932. A se vedea Legea învăţământului primar din 26 iul. 1924. cu modif. 14 nov. 1925, 10 aug. 1929, 22 april. 1932.

[229] Decretul nr. 926/1932, M.Of. nr. 72/25 mart. 1932. A se vedea Legea de organizare a Ministerului Instrucţiunii, 1 iul. 1930, modif. 21 iul. 1931., 26 ian. 1932. A se vedea de asemenea Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928, modif. în 12 iul. 1929, 29 iun., 22 iul., 28 dec. 1931.

[230] Decretul nr.1444/1932, M.Of. nr.96/22 april. 1932. A se vedea legătura cu Legea pentru autonomia universitară, 17 iul. 1931. A se vedea de asemenea Legea învăţământului superior din 24 mart. 1912, cu modif. 23 nov. 1922, 4 şi 8 mart. 1925, 6 sept. 1925, 25 april. 1928. Legea instrucţiunii din 5 dec. 1864. A se vedea Decretul-lege pentru modificarea art. 56 din Legea învăţământului universitar, 29 ian. 1938, Î.D.R. nr.240/1938, M.Of. P. I, nr. 22/29 ian. 1938 şi Decretu-lege pentru art. 45 bis. din Legea învăţământului universitar, 5 feb. 1938, Î.D.R. nr.333/1938, M.Of. P. I nr. 29/5 feb. 1938. A se vedea şi legea pentru completarea art. 87 din Legea învăţământului universitar din 30 mart. 1938, I.D.R, nr. 1341/1938, M.Of. P. I, nr. 74/30 mart. 1938.

[231] Decretul nr. 1443, M. Of. nr. 96/22 april. 1932. A se vedea Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928, modif. 22 iul. 1932. A se vedea şi programa pentru învăţământul secundar, 21 iul. 1934, M.Of. P. I, nr. 191/21 aug. 1934.

[232] Decretul nr. 1443/1932, M.Of. nr. 96/22 april. 1932. A se vedea Legea învăţământului primar, 26 iul. 1924. 14 nov. 1925, 10 aug. 1929; 7 mart. 1931 şi 18 mai. 1932. A se vedea Regulamentul instanţelor bisericeşti ale Bisericii ortodoxe Române, 30 dec. 1926.

[233] Decretul nr.1678/1322, M.Of. nr. 113/18 mai 1932. A se vedea Legea care se modifică din 26 iul. 1924, modif. la 14 nov. 1925, 10 aug. 1929, 7 mai şi 22 april. 1932. A se vedea şi Legea pentru modificarea art. 159 din legea pentru învăţământul primar al Statului, 27 mart. 1935, Decretul nr.727/1934, M.Of P.I, nr.73//27 mart. 1935. A se vedea şi Programa analitică din învăţământul primar, 11 iul. 1938, M.Of. P. I, nr. 156/11 iul. 1938.

[234] Decretul nr. 1309/1933, M.Of. P. I nr. 104/8 april. 1933. Legea învăţământului universitar 8 mai 1933. Legea învăţământului universitar din 22 april. 1932 şi Regulamentul din 11 dec. 1933.

[235] J.C.M. nr. 768/1933, M.Of. P. I, nr. 163/19 iul. 1933.

[236] Decretul nr. 3173/1933, M.Of. P. I, nr.287/11 dec. 1933. A se vedea Legea din 11 april 1932. A se vedea şi Decretul-lege pentru modificarea art. 21 din Legea învăţământului universitar, 19 april. 1938, Î.D.R. nr.1278/1938, M.Of. P.I, nr. 61/19 april. 1938.

[237] Decizia nr. 180 210/1933, M.Of. P. I, nr. 10/12 ian. 1934. A se vedea Decizia din 9 oct. 1935, Decizia nr. 173279/1935, M.Of. P. I, nr. 232/9 oct. 1935.

[238] Decretul nr. 1256/1934, M.Of. P. I, nr. 99/30 april. 1934. A se vedea Legea învăţământului secundar din 15 mai 1928., modif. 29 iun. 1931, şi 22 iul. 1931. A se vedea şi Regulamentul pentru examenul de bacalaureat, 25 iun. 1934, Decretul nr. 1742/1934, M.Of. P. I nr. 143/25 iun. 1934. A se vedea de asemenea Regulamentul din 6 iul. 1931; Legea pentru modificarea şi completarea art. 39, 42, 58 din Legea învăţământului secundar, 11 april. 1935. Ea modifică unele dispoziţii din Legea învăţământului secundar, redactată cu toate modificările anterioare la 7 mai 1934. A se vedea şi legea pentru abrogarea art. 6 alin 11 şi 155 şi din Legea învăţământului secundar, 2 mai 1936, Decretul regal nr. 1001/36 mart. 1936, M.Of. P. I, nr. 100/2 mai 1936. A se vedea Legea învăţământului secundar, din 7 mai 1936. A se vedea şi Legea pentru modificarea art. 35 şi 43 din Legea învăţământului secundar din 8 april. 1937, Decretul regal nr. 1767, M.Of. P. I, nr.82/8 april. 1937. A se vedea legea pentru modificarea unor dispoziţiuni din legea învăţământului secundar, 21 mart. 1938. Î.D.R. nr. 1890/1938, M.Of. P.I, nr. 115/21 mai 1938. A se vedea şi Decretul-lege pentru modificarea art. 21 din Legea învăţământului secundar, 28 iun. 1938, Î.D.R. nr. 2249/1938, M.Of. P. I, nr. 145/ 28 iun. 1938.

[239] Decretul regal nr. 1089/1938, M.Of. P.I, nr. 58/11 mart. 1938.

[240] Decretul nr. 1975/1935, M.Of. P. I, nr. 182/10 aug. 1935. El abrogă Decretul din 21 aug. 1934. A se vedea Legea învăţământului secundar din 7 mai 1934. A se vedea şi programa analitică a cursului primar, 13 mai 1936, Decretul regal nr. 578/1936, M.Of. P. I, Of. nr. 109/13 mai 1936. Decret-lege pentru modificarea art. 36-39 din Legea învăţământului secundar, 29 ian. 1938, Î.D.R. nr.238/1938, M.Of. P. I, nr. 23/29 ian. 1938.

[241] J.C.M. nr. 2264/1934, M.Of. nr. 275/29 nov. 1935. A se vedea Legea pentru organizarea învăţământului universitar din 22 april. 1932 şi Regulamentul ei de aplicare din 11 april. 1933. A se vedea şi J.C.M. nr. 242/8 feb. 1935 care nu s-a publicat în Monitorul Oficial.

[242] Decizia ministerială nr. 191265/1937, M.Of. P. I, nr.274/26 nov. 1937.

[243] Decizia nr. 87/1938, M.Of. P. I, nr. 14/18 ian. 1938. A se vedea Legea pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea învăţământului universitar, 24 mart. 1937.

[244] Decretul nr. 2038/1938, M.Of. P.I, nr. 123/31 mai 1938. A se vedea Legea pentru organizarea învăţământului industrial, 16 april. 1936. A se vedea Programa analitică publicată în M.Of. P. I, Nr. 47/29 feb. 1936. A se vedea şi Regulamentul de funcţionare a Casei de învăţământ industrial, 21 iun. 1937.

[245] Î.D.R. nr. 2184/1939, M.Of. P.I, nr.121/27 mai 1939. A se vedea Legea pentru organizarea primar şi normal, 8 april. 1937 şi Legea pentru învăţământul primar al Statului, 26 iul. 1924.

[246] Decretul-lege nr. 1535/1942, M.Of. nr. 118/23 mai 1942. A se vedea şi modificarea erorilor din această lege prin Decretul nr. 1727 publicat în M.Of. nr. 135/13 iun. 1942.

[247] Î.D.R. nr. 3799/1938, M.Of. P.I, nr. 257/4 nov. 1938. Învăţământul superior în trecut, a primit prima organizare prin Legea instrucţiunii din 5 dec. 1864. Apoi prin Legea învăţământului secundar şi superior din 24 mart. 1898 şi 25 aug. 1901, urmată de Regulamentul pentru numirea profesorilor din 10 feb. 1899. A funcţionat apoi după Legea din 24 mart. 1912 şi după toate legile amintite în cuprinsul lucrării. A se vedea şi Tabloul de cadre şi conferinţe din învăţământul superior. A se vedea, C. Hamangiu, op.cit., vol. XXVIII(1938), P.II, p.2132.

[248] Decretul nr. 1652/1926, M.Of. nr. 75/31 mart. 1926. Regulamentul nu mai apărut. A se vedea şi Chiru C. Costescu, op.cit., p. 143; Pr. I. Mihălcescu, Dispoziţii privitoare la zidiri, reparări şi picturi de biserici, în B.O.R., an. XLII, (1925), nr. 8, p. 501.

[249] Decretul regal nr. 914/1937, M.Of. P. I nr. 54/6 mart. 1937.

[250] Î.D.R. 2040/1938, M.Of. P.I, nr. 25/3 iun. 1938.

[251] Î.D.R. nr. 2312/1939, M.Of. P.I, nr. 131/10 iun.1939. El abrogă Regulamentul pentru calificarea pictorilor bisericeşti din 26 iun. 1937.

[252] Decretul-lege nr. 4167/12 sept. 1919, M.Of. nr. 125/12 sept. 1919.

[253] Decretul nr. 1036/11 mart. 1920, A se vedea, Decretul regal nr.3791/22 dec. 1918, cu modif art. 1-12, 14, 16, 19-23, 25-26, 28-32, 34, 36-37, 4 6, 52, 54-63, 65-71

[254] Decretu-lege nr.1693/1920, M.Of. nr. 20//29 april. 1920.

[255] M.Of. nr. 258/13 mart. 1920.

[256] Decretul nr.4091/6 oct. 1920, M.Of. nr. 166/29 oct. 1920, rectif. 25 nov. 1920, 1 şi 12 iul. 1921, 27 iul. 1922.

[257] Decretul-regal din 22 dec. 1918 cu nr. 3791/1920. A se vede şi Decretul pentru modificarea art. 156-157 din prezentul regulament. Decretul nr. 2372/1936, M.Of., P. I, nr. 256/6 nov. 1936.

[258] M.Of. nr. 82/17 iul. 1921.

[259] M.Of. nr.176/6 nov. 1921.

[260] M.Of. nr.93/30 iul. 1921. A se vedea, legea pentru interpretarea art. 47 din Legea pentru reformă agrară din Transilvania ( cu privire la dreptul de preemţiune), 29 mart. 1937. Decretul regal nr. 1532/1937, M.Of. P. I, nr. 73/29 mart. 1937.

[261] M.Of. nr. 174//4 nov. 1921.

[262] M.Of. nr. 288/20 mart. 1919.

[263] M.Of. nr. 174/4 nov. 1921.

[264] M.Of. nr. 82/17 iul. 1921.

[265] Promulgat prin Decretul 3056/1922 şi publicat în M.Of. nr.79/12 iul.1922-abrogă vechiul regulament din 4 nov. 1921 şi este legat de Legea agrară din Transilvania din 3 iul. 1921. A se vedea , C. Hamangiu, op.cit., vol. XI, p.1921.

[266] Se poate observa că deşi este vorba de o lege a exproprierilor suprafeţele menţionate sunt similare cu cele propuse de legea nr.1/2000.

[267] Decretul 36411923, publicată în M.Of. nr.71/3 iul 1923.

[268] Decretul nr.4496/1922, M.Of. nr.164/28 oct. 1922.

[269] Publicată în M.Of. nr.218/29 dec. 1923, A se vedea legea respectivă din 17 iul. 1921, C. Hamangiu, op.cit., vol. IX-X. A se vedea de asemenea legea din 25 mart. 1925, C. Hamangiu, op.cit., vol. IX-X, p.1192

[270] Decretul nr. 1426/1924, M.Of. nr. 88/1924. A se vedea şi Legea pentru reformă agrară din Bucovina din 30 iul. 1921, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII. A se vedea de asemenea şi modificările făcute prin Legea din 13 mart. 1925, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p. 857.

[271] M.Of. nr.174/4 nov. 1921.

[272] Decretul nr.16771926, publicat în M.Of. nr.76/1 april. 1926.

[273] A se vedea, Regulamentul de aplicare a ei din 26 nov. 1926.

[274] Decretul nr.1446/1932, M.Of nr. 95/21 april. 1932. A se vedea Legea pentru reformă agrară din Basarabia, 13 mart. 1920, modif. 18 ian. 1924, 25 mart. 1925.

[275] Decretul regal nr. 390/1937, M.Of. P.I, nr. 29/5 feb. 1937.

[276] Decretul-lege nr. 3871/6 sept. 1919, M.Of. nr. 113/7 sept. 1919.

[277] Decretul nr. 3775/15 sept. 1920, M.Of. nr. 131/16 sept. 1920. A se vedea şi V.I. Harnagea, Const. Gr. C. Zota, Codul legislaţiei silvice adnotat şi comentat, Tipo Naţională, Râmnicu Sărat 1931; C. Zota, Cod de şedinţe, Edit. Cugetarea, Bucureşti, 1942.

[278] Decretul nr.2210/1921, M.Of. nr.48/3 iun. 1921. Legea pentru înfiinţarea în Ministerul justiţiei a Direcţiunii cărţilor funciare şi Cadastrului funciar, 7 april. 1939, Î.D.R. nr. 1571/1939, M.Of. nr. 87/7 april. 1939.

[279]Decretul nr. 2187/1924, M.Of. nr.140/1 iul. 1924. A se vedea şi Regulamentul de aplicare din 16 april. 1925, promulgat prin Decretul nr.1208/1925, publicat în M.Of. nr. 86/16 april. 1925.

[280] Decretul nr. 3116/1923, publicată în M.Of. nr. 59/17 iun. 1923.

[281] A se vedea, Legea pentru regimul apelor din 27 iun. 1927.

[282] Promulgată prin Decretul 4185/1926, publicată în M.Of. nr.3/5 ian. 1927. A se vedea şi Instrucţiuni din 9 feb 1927.

[283] Decretul nr. 281/1928, M.Of. nr. 23/31 ian. 1928. Art. 5 a fost modificat la alin. 1 şi 2 la 26 oct. 1928. El abrogă Regulamentul din 29 nov. 1925. A se vedea şi Caietul de sarcini pentru lucrările cadastrale, 7 iul. 1933. Decizia nr.145851/1933, M.Of. P. I, nr. 153/7 iul. 1933.

[284] Decretul nr. 2714/1929, M.Of. nr. 183/20 aug. 1929. Ea abrogă Legea din 13 mart. 1925, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p.857.

[285] Decretul nr. 2919/1930, M.Of. nr. 174/6 aug. 1930. A se vedea Regulamentul din 31 ian. 1928 cu modif. din 26 oct. 1928. C. Hamangiu, op.cit., vol. XV-XVI, p. 954.

[286] Decretul nr.79/1931, M.Of. nr. 18/22 ian. 1931.A se vedea şi Regulamentul pentru reconstituirea cărţii funciare, 31 ian. 1928, modif. 6 aug. 1930.

[287] Decretul nr. 803/1931, M.Of. nr. 46/18 mart. 1931.

[288] Decretul nr. 3509/1932, M.Of. nr. 302/24 dec. 1932. A Se vedea Legea din 2 nov. 1932.

[289] Decretul nr. 1121/1933, M.Of. P. I, nr. 44/ 14 april. 1933. A se vedea Legea de expropriere din 1864 precum şi Legea interpretativă din 6 mart. 1927. A se vedea şi legea pentru stabilirea unui nou caz de utilitate publică, 26 sept. 1938, Î.D.R. nr. 3140/1938, M.Of. P.I, nr. 223/26 sept. 1938.

[290] Decretul nr. 1581/1933, M.Of. P.I, nr. 29 mai 1933. A se vedea Legea din 22 april. 1933. A se vedea şi Caietul de sarcini pentru lucrările cadastrale, 6 feb. 1936, Decretul nr. 43026/1936, M.Of. P. I nr. 50/29 feb. 1936; Decretul pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, 27 mart. 193, Î.D.R. nr. 1642/1938, M.Of. P.I, nr. 195/27 april. 1938.

[291] Decizia nr. 242043/1936, M.Of P. I, nr. 277/27 nov. 1936. A se vedea Decizia pentru aplicarea legilor silvice la exploatarea pădurilor, 31 aug. 1937, Decizia nr. 168500/1937, M.Of. P. I, nr. 200/31 aug. 1937

[292] Decizia ministerială nr. 32.792/1938, M.Of. P.I, nr. 51/3 mart. 1938. A se vedea şi art. 9 din Regulamentul legii pentru organizarea agriculturii din 12 oct. 1937. A se vedea Legea pentru punerea în aplicare în Bucovina a Legii pentru, unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile funciare, 15 oct. 1938, Î.D.R. nr. 3510/1938, M.Of., P.I nr. 240/15 oct. 1948.

[293] Î.D.R. nr. 1977/1938, M.Of. P.I, nr. 122/30 mai 1938. A se vedea Regulamentul de exploatare a materialului lemnos din păduri, 16 nov. 1914.

[294] M.Of. nr. 24/31 ian. 1925. A se vedea şi regulamentul pentru funcţionarea serviciilor Senatului publicat în M.Of. nr. 75/31 mart. 1926.

[295] Decretul nr.13/1926, publicată în M.Of. nr.4/5 ian. 1926.

[296] Decretul nr. 1424/1926, M.Of. nr. 71/27 mart. 1926. A se vedea şi Dr. Coroiu, Clericii români faţă de drepturile lor la funcţiile publice, în B.O.R., nr. XXX, (1906-1907), nr. 5, p. 481-489.

[297] Decretul nr. 353/1926, publicat în M.Of. nr. 21/26 ian/1926. A se vedea şi art. 88 din Legea unificării administraţiei din 14 iun. 1925. A se vedea de asemenea Decret pentru determinarea numărului consilierilor judeţeni şi comunali din 25 ian. 1926, C. Hamangiu, op.cit., Vol. XV-XVII, p.1192.

[298] Decretul nr. 654/17 mart. 1934, M.Of. P. I, nr 65/18 mart. 1924. Se modifică Legea pentru administraţia locală din 3 april. 1928. Cu modif. din 15 iun. 1931, 21 sept. 1932, 3 mai 1933. Legea pentru adăugirea unui alineat la art.5 din legea pentru organizarea administraţiei locale, 28 april. 1934.

[299] Decretul regal nr. 369/1936, M.Of. P. I, nr. 73/27 mart. 1936. Rectificarea acestei legi a fost făcută la 7 ian. 1939, M.Of. P.I, nr. 222/24 sept. 1939.

[300] Decretul regal nr. 229/1937, M.Of. P. I, nr.40/18 feb. 1937. A se vedea Legea administrativă din 27 mart. 1936

[301] Î.D.R. nr. 9/34, M.Of. P. I, nr.5 ian. 1938. Ea modifică dispoziţiile legii administrative din 27 mart. 1936.

[302] Î.D.R. nr. 867/1938, în M.Of. P. I, nr. 39/17 feb. 1938.

[303] Î.D.R. nr. 870/1938, M.Of. P. I, nr. 29/17 feb. 1938, modif Legea din 12 mai 1933 şi pe cea din 7 april. 1934. Acestea au fost republicate la 25 feb. 1938. A se vedea Legea pentru reprimarea unor noi infracţiuni contra liniştii publice, 25 feb. 1938, Decretul regal nr. 4100/18 dec. 1924, M.Of. P. I, nr. 279/18 dec. 1924.

[304] Decretul 870/1938 M.Of. nr. 39/17 feb. 1938.

[305] Î.D.R. nr. 1422/1938, M.Of. P.I, nr. 31 mart. 1938. A se vedea J.C.M. din 30 april. 1938.

[306] Î.D.R. nr. 1556/1938, M.Of. P. I, nr. 88/15 april. 1935. A se vedea Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice din 19 mart. 1924 cu modif. din 15 nov. 1927; Legea din 22 mart. 1933, modif. 22 mai 1933; Legea din 25 feb. 1928 şi Legea pentru apărarea ordinii în Stat, 7 april. 1937, cu modif. din 7 feb. 1938; Legea din 25 feb. 1938.

[307] Prevederea se poate regăsi şi în Constituţia din 1923 şi este contestată de unii contemporani.

[308] J.C.M. nr. 81/1938, M.Of. P. I, nr. 98/30 april. 1938.

[309] Î.D.R. nr. 2919/1938, M.Of. P.I, nr.187/14 aug. 1938. Administraţia Locală urbană şi rurală a avut la început organizare separată. Prima organizare administrativă s-a făcut prin Legea comunală, 1 april. 1864 (A se vedea colecţia Boerescu P.I, p. 50 şi Bujoreanu. P.I, p. 877). Sub regimul Constituţiei de la 1 iul. 1866, legile administrative au continuat să funcţioneze cu mici modificări, astfel Legea comunală modif. la 9 april. 1879 (A se vedea, Colecţia Boerescu, P. I, p. 141), 5 nov. 1882 ( A se vedea colecţia Gheţu). A urmat apoi organizarea administraţiei judeţene şi fixarea circumscripţiilor administrative prin Legea din 11 nov. 1892 care s-a aplicat până la 1925. Comunele au căpătat între timp organizare aparte. Comunele urbane au fost organizate prin Legea din 31 iul. 1894. Comunele urbane au fost organizate la 1 mai 1904, şi apoi prin Legea din 29 april 1908. Pentru organizarea Bucureştilor a se vedea Legea din 7 feb. 1926.

[310] O privire pastorală asupra jurământului a se vedea la Pr. Teodor Drăchicescu, Despre jurământ, în B.O.R. an. XXVI (1902), nr. 11-12, p.1298-1309.

[311] A fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat la 9 mai 1939 şi promulgată prin Î.D.R. nr. 1923//1939, M.Of. P.I, nr. 106 bis./9 nai 1939. Înlocuieşte Legea din 27 mai 1924.

[312] Î.D.R. nr. 2299/1938, M.Of. P.I, nr. 127/5 ian. 1939. A se vedea Legea din 2 ian. 1931 şi Legea pentru reducerea indemnizaţiilor din 1 mart. 1933.

[313] Î.D.R. nr. 2300/1939, M.Of. P.I, nr.127/5 ian. 1939. A se vedea Regulamentul Senatului, 22 iul. 1939, M.Of. P.I, nr. 107/22 iul. 1939.

[314] M.Of. nr. 24/4 mai 1920.

[315] M.Of. nr. 24/4 mai 1920. După înlocuirea salarizării clerului cu acordarea unor contribuţii s-a încercat revenirea pentru scurtă vreme la vechiul sistem. A se vedea, Pr. Victor N. Popescu, Precizări şi atitudini între Biserica Ortodoxă şi Statul Român, în B.O.R. an. LV (1937), nr. 7-10, p.373.

[316] Decretul nr. 4373, M.Of. nr. 177/8 nov. 1921.

[317] A se vedea, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p.418.

[318] Decretul 3112/1923, publicat în M.Of. nr. 60/19 iun. 1923. A se vedea Legea pentru modificarea unor dispoziţii din Legea pentru statutul funcţionarilor publici, 11 feb. 1939, Î.D.R. nr. 658/1939, M.Of. P. I, nr.32/8 feb. 1939. A se vedea Jurisprudenţa privitoare la aplicarea acestei legi clericilor la Chiru C. Costescu, op.cit., p. 191-192.

[319] Decretul 5507/1923, în M.Of. nr.189/23 nov. 1923.A se vedea Legea asupra cumulului în funcţiunile publice din 1 iul. 1890, cu modif. din 4 iul. 1891.

[320] Decretul nr. 772/1924 publicat în M.Of. nr. 17/19 april. 1924.

[321] Decretul nr.1212/1925, în M.Of. nr. 85/15 april. 1925. Este abrogată legea generală a pensiunii din 27 mart. 1904. A se vedea regulamentul de aplicare din 11 oct 1925 promulgat prin Decretul 2676/1925 şi publicat în M.Of. nr.224/11 oct. 1925. A se vedea şi Legea pentru aplicarea art. 54 din legea generală a pensiunii, 1 april. 1935, Decretul nr.853/1935, M.Of. P. I, nr. 77/1 april. 1935. A se vedea şi art. 150-151 din Regulamentul de aplicare a legii

[322] A se vedea jurisprudenţa privitoare la aplicarea acestei legi la Chiru C Costescu, op.cit., p.186-187.

[323]J.C.M. 712/1928, M.Of. nr. 84/12 april. 1928. A se vedea Legea generală a pensiunii din 15 april. 1928 şi Regulamentul de aplicare din 11 oct. 1925, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XI, p.440, 449.

[324] Modificată la 31 dec. 1929;4 ian. 1930 prin Decretul nr.2712/1929, M.Of. nr. 170/3aug. 1929. Ulterior s-au modificat art.357, 368, 537 prin Legea din 31 dec. 1929. Prin Legea din 4 ian. 1930, s-au modif. art. 294, 297, 298, 299.

[325] M.Of. nr. 148/7 iul. 1930. A se vedea o selecţie a articolelor privitoare la clerici la Chiru C. Costescu, op.cit., p.192-193.

[326] Decretul 1395/1930, M.Of. nr.91/26 april.1930. Legea generală a pensiunii din 15 april 1925, modif. 15 mai 1928 şi 20 aug. 1929.

[327] A se vedea, Legea salariilor din 25 dec. 1929. Motivaţiile pe care le invocau preoţii în obţinerea salariilor de la stat erau: secularizarea averilor mănăstireşti, apelul statului la jurământul religios şi la prestigiul preotului, obligaţia acestuia de a fi familist. A se vedea, Salarizarea clerului, în B.O.R. an XLVI (1928), nr.10-12, p.1114-1115.

[328] Abrogă legea pentru cumulul de funcţii publice din 1 iul. 1890 cu modif. 1 iul. 1891. Ulterior aplicarea acestei legi a fost suspendară.

[329] Decretul nr. 2815/1931, M.Of. nr. 177/3 aug. 1931. A se vedea Legea Generală a pensiunii din 15 april. 1925, cu modif. din 15 mai 1928, 20 aug. 1929, 11 april. şi 11 oct. 1929.

[330] Decretul nr. 1190/1931, M.Of. nr. 82/8 april. 1931.

[331] Decretul nr. 2816/1931, M.Of. 177/3 aug. 1931.

[332] Decretul nr. 2810/1931, M.Of. nr. 177/3 aug. 1931. A se vedea legea ce o abrogă din 10 april. 1931.

[333] Decretul nr. 4250/1931, M.Of. nr. 301/28 dec. 1931.

[334] Decretul nr. 425/1931, M.Of. nr. 301, 28 dec. 1931.

[335] J.C.M. nr.766/14 iul. 1932, M.Of. nr. 174/27 iul. 1932. Modifică J.C.M. nr. 31/1922.

[336] Decretul nr.3015/1932, M.Of. nr. 3015/1932, M.Of. nr. 244/18 oct. 1932. A se vedea şi Regulamentul pentru controlul averilor din 16 dec. 1932, Decretul nr. 3439/1932, M.Of. nr.295/16 dec. 1932.

[337] Decretul nr.479/1933, M.Of., P. I, nr. 50/1 mart. 1933 Ulterior a fost prelungită această aplicarea legii şi în exerciţiul financiar următor.

[338] Decretul nr. 720/1933, M.Of., P. I, nr. 68/22 mart. 1933. Completează şi Legea din 19 dec. 1921. A se vedea şi Legea contra alarmei.

[339] Decretul nr. 721/1933, M.Of. P. I nr. 68/22 mart. 1933. A se vedea Legea pentru Statutul funcţionarilor publici din 19 iun. 1923 cu modif. din 26 iun. 1930.

[340] J.C.M. nr. 236/1933, M.Of. P. I. nr. 77/ 1 april. 1933. Modifică angajamentul din J.C.M. nr. 1922/1931. A se vedea şi Legea pentru aplicarea art. 54 din Legea generală a pensiunii, 6 iul. 1934. Decretul nr.1952/1934, M.Of. P.I, nr.153/6 iul. 1934.

[341] Decretul nr. 1291/1933, M.Of. P. I, nr.101/4 mai 1933.

[342] M.Of., P. I, 107/12 mai 1933. Ea cuprinde Legea din 12 dec. 1924 din 15 nov. 1927 şi din 22 mart. 1933.

[343] J.C.M. nr.513/1935, M.Of. P.I, nr. 60/16 mart. 1935. A se vedea Legea din 19 iun. 1928 şi Decretul-lege pentru ierarhizarea funcţionarilor publici, 13 nov. 1934. A se vedea şi Decretu-lege pentru completarea art. 5 din Decretul lege pentru prohibirea cumulului în funcţiile publice, 15 nov. 1937.

[344] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 30 mart. Şi de Senat la 11 april. 1935 şi promulgată prin Decretul nr. 1160/1935, M.Of. P. I, nr. 94/20 april. 1935.Ea modifică dispoziţiile privitoare la pensionarea preoţilor din legea generală a pensiunii din 15 april. 1925 cu modif. din 15 nov. 1925. A se vedea Decretul-lege modificator din 7 aug. 1937, Î.D.R. nr. 3208/37, M.Of. P. I, nr.180/7 aug. 1937 ( modifică actele şi formalităţile pentru înscriere la pensie). A se vedea şi Instrucţiunile din 1 nov. 1937. A se vedea şi Legea pentru completarea unor dispoziţiuni ale art. 2 din legea pentru modificarea Legii generale a pensiunii, 28 mart. 1939, M.Of. P.I, nr.74/28 mart. 1939. Arh. T. Simedrea, Pensionare preoţilor, în B.O.R. an. LII (1935), nr. 3-4, p. 171-172.

[345] A se vedea şi Proiectul de regulament pentru disciplina funcţionarilor mireni în serviciul public bisericesc din Biserica Ortodoxă Română, în B.O.R. an. XLVI (1928), nr.6, p.537-539.

[346] Decretul regal nr. 399/1937, M.Of. P.I, nr. 270/22 nov. 1937. A se vedea şi Legea generală a pensiunii din 15 april. 1925 şi Regulamentul de aplicare.

[347] Î.D.R. nr. 4073/1937, M.Of. P. I, nr.279/2 dec. 1937. A se vedea Legea în legătură cu amortizarea salariilor funcţionarilor publici, 1 iun. 1927.

[348] Î.D.R. nr. 1004/1938, M.Of. P. I, nr. 49/1 mart. 1938. A se vedea Decretul lege din 2 dec. 1937.

[349] Î.D.R. nr. 1048/1938. A se vedea Statutul funcţionarului public din 19 ian. 1923 şi Regulamentul ei de aplicare din 3 ian. 1925. A se vedea şi Legea pentru prelungirea termenului pentru jurământul de credinţă pe Constituţie de la 7 mart. 1938, Î.D.R. nr. 1109/1938, M.Of. P.I, nr. 54/7 mart. 1938.

[350] Î.D.R. nr.1066/1938, bazat pe art. 98 din Constituţie şi publicat în M.Of. P. I nr. 54/7 mart. 1938.

[351] Î.D.R. nr. 235/1938, M.Of. P.I, nr. 60/14 mart. 1938.

[352] Î.D.R. nr.2310/1939, M.Of. P.I, nr. 128/6 ian. 1939. A se vedea şi Legea pentru modificarea art. 9-11, 26 şi interpretarea art. 71 ale Legii generale a pensiunii din 22 sept. 1938.

[353] J.C.M. nr. 2262/1939, M.Of. P. I, nr.1834/13 sept. 1939.

[354] M.Of. nr. 65/12 mart. 1942. A se vedea şi tabloul de salarizare pentru culte la C. Hamangiu, op.cit., vol. XXX, (1942), P.I, p.663-665. A se vedea modificarea şi completarea din Decretul-lege publicat în 1942.

[355] Ion I. C. Brătianu, Activitatea corpurilor legiuitoare şi a guvernului(1922-1926), Edit. Cartea Românească S.A., Bucureşti, 1926, p.115.

[356] Această Lege a fost sancţionată şi promulgată prin Decretul regal nr. 3229/2 iul. 1914 şi publicată în M.Of. nr. 82/29 iul. 1919. Abrogă Legea din 25 april. 1913 care a fost promulgat cu Decretul nr. 3226.

[357] M.Of. nr. 129/11 sept. 1921.

[358] Decretul nr. 2710/1929, M.Of. nr.169/2 aug. 1929. A se vedea Legea pentru modificarea art. 3 din Legea pentru organizarea ministerelor, 1 feb. 1939, Î.D.R. nr. 515/1939, M.Of. P.I, nr.26 bis/ 1 feb. 1939 şi Legea pentru modif. art. 7 din Legea pentru organizarea ministerelor, 8 feb. 1939, Î.D.R. nr. 6581939, M.Of. P.I, nr.32/8 feb. 1939.

[359] Decizia nr. 30544930, M.Of. nr. 52/5 mart. 1930. A se vedea Decretul-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 26 iul 1919; C. Hamangiu, op.cit., vol. IX-X, p.149.

[360] Decretul nr. 1934/1930, M.Of nr. 121/5 ian 1930. A se vedea Legea de compunere a directoratelor din 9 ian 1930.

[361] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în şedinţele din 10 şi 8 iulie 1931 şi promulgată prin Decretul nr. 2073/1931, M.Of. nr.166/21 iul. 1931. A se vedea şi Legea ce se modifică di 1 iul. 1930, precum şi noua modificare din 26 ian. 1932.

[362] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat la 22 dec.1931. A fost promulgată prin Decretul nr. 165/1932. A se vedea Legea ce se modifică la 1 ian. 1930, modif. la 21 iul. 1931. A se vedea de asemenea Legea învăţământului secundar din 12 mai 1928.

[363] Decretul nr. 1256/1934, M.Of. P. I, nr. 103/5 mai 1934. Legea se referă la Casa de economie credit şi ajutor a corpului didactic. A se vedea şi Legea de organizare din 3 iul. 1930, cu modif. din 21 iul.1931, 21 ian. 1932. A se vedea şi Legea pentru completarea Legii de organizare, 16 iul. 1934. Decretul nr. 2106/1934, M.Of., P. I, nr. 161/16 iul. 1934.

[364] Decretul nr. 2536/1936 dat în temeiul decretului-lege pentru ierarhizarea funcţionarilor şi a serviciilor în administraţia publică din 13 nov. 1934. Ea completează Legea pentru organizarea Ministerului Instrucţiei. Prima organizare a acestui Minister s-a făcut prin Legea de organizare a Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, 4 sept. 1892 ( Colecţia Gheţu, I, p. 85). A fost modificat apoi prin Legea din 7 april. 1900 ( Colecţia Gheţu, II, p. 1080). După reforma generală a învăţământului de toate categoriile, înfăptuit în vara anului 1901( Colecţia Gheţu, III, p. 470). S-au înfiinţat case speciale ale şcolilor şi ale bisericilor s-au introdus şi acestea în organizarea Ministerului, prin Legea unitară din 21 april. 1906. Legea s-a modificat după 4 ani de aplicare prin Legea de organizare a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, cu case speciale din 6 mai 1910, care cu unele modificări s-a aplicat până la 1 iun. 1930. În fine această Lege cu neînsemnate modificări la 21 iul. 1931, 26 ian. 1932, 5 şi 8 mai 1934 s-a aplicat până la prezentul Decret-lege. A se vedea şi Pr. Victor Popescu, Principii generale de conducere a Bisericii din cuvântul Înalt Prea Sfinţitului Patriarh cu ocazia discuţiunilor din Senat la Legea pentru organizarea Ministerului Cultelor, în B.O.R., an. LV, (1937), nr. 3-4, p. 243-247.

[365] J.C.M. nr.2552/1936, M.Of. P. I, nr. 278/1936. A Se vedea şi Legea de mai sus.

[366] Legea a fost votată de Senat şi Adunarea Deputaţilor la 1, 5 mart. 1937 şi promulgată prin Decretul nr.1046/1937. A se vedea şi Legea pentru completarea art. 8 din Legea de organizare a ministerelor, 31 mart. 1938, Î.D.R. nr.1420/1938, M.Of. P. I, nr. 75/31 mart. 1938.

[367] Î.D.R. nr. 2267/1938, M.Of. P. I, nr. 142/24 iun. 1938.

[368] Decretul-lege nr.1777/1942, M.Of. 141/20 iun. 1942

[369] Decretul nr. 1069/1927, publicat în M.Of. nr. 93/30 april. 1927. A se vedea Statutul Bisericii Baptiste din 19 ian. 1928, Legea organizării cultelor din 22 april. 1928; Instrucţiuni pentru aplicarea Legii regimului cultelor din 10 iun 1928, Decizia din 8 nov. 1928 pentru organizarea Cultului Mozaic. A se vedea de asemenea Ion Agrigoroaei, Regimul cultului mozaic după marea unire, în S.A.H.I.R., an.1998, nr.3, p.55-68.

[370] Acest Statut era aplicabil numai în Transilvania şi judeţele vecine conform legii magheare 48/1985. A se vedea, Decizia nr. 53049/1928 şi publicat în M.Of. nr. 14/19 ian. 1928.

[371] Decizia are un număr de 90 articole şi a fost sancţionată cu Decretul nr. 2525/1928, publicat în M.Of. nr.235/20 oct. 1928.

[372] Decretul nr. 1711/1929, M.Of. nr. 121/6 iun. 1929. A se vedea regulamentul ce se modifică din 17 august 1907. A se vedea, C. Hamangiu, op.cit., vol. II, p.131. A se vedea de asemenea modificările din 13 mart. 1925.

[373] Această lege dimpreună cu Concordatul şi adresele anexate acestuia s-au votat în şedinţa Senatului din 25 mai 1929 şi a fost sancţionat şi promulgat prin Decretul regal nr. 1843/11 iun. 1939, M.Of. nr. 126/12 iun. 1929. A se vedea şi schimbul de scrisori ocazionat de ratificarea Concordatului la Chiru C. Costescu, op.cit., p.181-183; Onisifor Ghibu, Nulitatea Concordatului, Cluj, 1933; I.P.S. Bartolomu Anania, Pro Memoria – acţiunea catolicismului în România interbelică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993; Arhid. Prof. Ioan N Floca, Din istoria dreptului românesc – Concordatul, vol. III, Edit. Polisib, Sibiu, 1993; Pr. Lect. Nichita Rucan, Premise istorice ale acţiunii catolicismului în România interbelică, Edit. Europolis, Constanţa, 1998; Al. Cerna-Rădulescu, Politica antinaţională a Vaticanului, Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1949.

[374] Despre patrimoniu în concepţia juridică a vremii A se vedea, Conf. Virgil N. Veniamin, Teoria patrimoniului în secolul al XX lea, în Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti, an. III, (1941), nr. 3-4, p.111-154.

[375] Legea a fost votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în şedinţele din 13 şi 14 iul. 1931 şi promulgată prin Decretul nr.2812/1931, M.Of. nr. 17, 3 aug. 1931. A se vedea şi Legea privitoare la regimul general al cultelor din 22 april. 1928, cu modif. din aug. 1929 şi iul. 1930. A se vedea, de asemenea, Statutul Bisericii Armeano-Georgiană din 7 dec. 1931.

[376] Decretul nr. 3765/1931, M.Of. nr. 866/17 dec. 1931. A se vedea legea pentru înfiinţarea Episcopiei Armeano-Georgiană, 3 aug. 1931, precum şi statutele celorlalte culte.

[377] Acordul a fost semnat la Vatican la 30 mai 1932, M.Of. nr 180/30 aug. 1932. A se vedea Concordatul de la 10 mai 1927, ratificat prin Legea din 12 iun. 1929. A se vedea de asemenea Legea pentru regimul general al cultelor din 22 april. 1928.

[378] A se vedea, C.Hamangiu, op.cit., vol. XX, p. 639-641.

[379] A se vedea Legea cultelor din 22 april. 1928 cu modif. de la 1 iul. 1930. A se vedea de asemenea Instrucţiunile de aplicare de la 10 iul. 1928.

[380] Constrângerea morală este presiunea exercitată de cineva prin ameninţarea cu un pericol grav, pentru persoana făptuitorului sau a altuia şi sub imperiul căreia se produce fapta penală. A se vedea C. Mitrache, Drept penal-partea generală, Edit. Şansa, Bucureşti, 1997, p. 113.

[381] Decretul nr.1029, M.Of. nr. P. I, nr. 83/7 april. 1934.

[382] Decret regal nr. 2346/1935, M.Of., P. I, nr. 254/5 nov. 1935. A se vedea Regulamentul din 17 aug. 1907.

[383] Decizia ministerului sub. nr. 4781/1937, M.Of P. I, nr. 193/21 april. 1937. A se vedea legătura cu Legea generală a cultelor din 22 april. 1928 cu modif. din 3 aug. 1929 şi 1 iul. 1930. A se vedea Instrucţiunile de aplicare din 10 iul. 1928 şi legea persoanelor juridice din 6 feb. 1924. A se vedea şi Decizia privitoare la activitatea asociaţiunilor religioase din 24 aug. 1933.

[384] J.C.M. nr.347/1937, M.Of. P. I, nr. 89/16 april. 1937.

[385] J.C.M. nr.347/1937, M.Of. P. I, nr.89/16 april. 1937. A se vedea şi Legea pentru regimul general al cultelor, 22 april. 1928.

[386] Decizia nr. 26208/1938, M.Of. P. I, nr. 133/14 iun. 1938.

[387] Decizia nr. 31999/1939, M.Of. P. I, nr. 161/15 iul. 1939. Ea abrogă Decizia din 14 iul. 1938.

[388] Această decizie s-a aprobat cu sub nr. 54.192 din 1939 şi s-a publicat în M.Of. P. I, nr. 5/5ian. 1940. A se vedea art. 40 din Legea asupra recrutării armatei din 7 ian. 1930 precum şi vechiul Regulament pentru scutirea rabinilor de serviciul militar din 4 mai 1903.

[389] Acest Statut s-a aprobat prin decizia nr. 5.657 din 1940 şi s-a publicat în M.Of. P. I, nr. 34/10 feb. 1940. A se vedea vechiul Statutul al Comunităţii bisericeşti baptiste din 19 feb. 1928, precum şi Decizia relativ la asociaţiile religioase din 21 april. 1937.

[390] Î.D.R. nr. 659/1940, M.Of. P. I, nr. 52/2 mart. 1940.

[391] Î.D.R. nr. 687/1940, M.Of. P. I, nr. 53/3 mart. 1940. A se vedea Art. 28 din Legea pentru regimul general al cultelor, 22 april. 1928.

[392] Biserica Ortodoxă a îndreptat calendarul, iar în perioada 1924-1927 a sărbătorit şi Sfintele Paşti după pascalia nouă. A se vedea, Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgică generală, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p.153-155, Despre serbarea Paştilor în general a se vedea: Pr. Prof. Nicolae V. Dură, Data serbării Paştelui în lumina hotărârilor cele de-a doua conferinţe Panortodoxe Presinodale, M.B., an. XXXV, (1985), nr. 3-4, p. 199-172; Pr. Prof. Drd. Liviu Claudiu Moisiu, Hotărări canonice referitoare la data serbării Sfintelor Paşti, în S.T., an. XXXVI, (1984), nr. 7-8, p.521-533; Pr. Prof. Liviu Stan, Pentru serbarea Paştelui la aceiaşi dată, în S.T., an. XXII, (1970), nr. 5-6, p.368-383.

[393] J.C.M. nr.461/17 mart. 1921, M.Of. nr. 279/23 mart. 1921.

[394] C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p. 983. A se vedea legea pentru interzicerea târgurilor de vite şi cereale de Duminica din 19 sept. 1924. Pentru sărbătorile legale în care nu se ţineau procese la tribunale şi curţi de apel a se vedea art. 219 din Legea organizării judecătoreşti, C. Hamangiu, op.cit., vol. XI-XII, p. 88; Arh. I. Scriban, Acum legea odihnei de Duminică, în B.O.R., an. XLIII, (1925), nr. 5, p. 311-313.

[395] Aceste prevederi sunt în concordanţă cu şi cu alte prevederi din spaţiul ortodox, precum cele din Rusia ţaristă unde erau închise şi tribunalele. A se vedea, P. Vintilescu, Rolul social al Sfintei Liturghii, 1937. A se vedea şi P. Stănescu, Politicianismul şi Biserica, în B.O.R., an. XLIV, (1926), nr. 8, p.448-449.

[396] Decretul nr. 2079/1925, în M.Of nr.135/24 iun. 1925.

[397] Decizia nr. 205502/18 mart. 1942, M.Of. nr. 70/23 mart. 1942.

[398] Decretul-lege nr. 4106/12 sept. 1919. Statutele societăţii au apărut în M.Of. nr.123/19 sept. 1919.

[399] Decretul nr. 5452/31 dec. 1919, M.Of. nr. 206/1 ian. 1920. Ratifică Decretul-lege nr. 3744/18 dec. 1918, M.Of. nr. 217/19 dec. 1918.

[400] M.Of. nr. 8/11 april. 1918.

[401] Decretul-Lege nr. 3631/11 dec. 1918., M.Of. nr. 212/13 dec. 1918.

[402] Decretul-lege nr. 5450/31 dec. 1919, M.Of. nr.206/1 ian. 1920. Ea ratifică Decretul-lege nr.3631/11 dec. 1918, M.Of. nr.8/10 april. 1918.

[403] Decretul nr. 5451/31 dec. 1919, M.Of. nr. 206/1 ian. 1920. Ratifică decretul-lege nr. 3631/11 dec. 1918 apărut în M.Of. nr.212/13 dec. 1918.

[404] Ratifică Decretul-Lege din 18 dec. 1918. M.Of. nr.217/19 dec. 1918.

[405] M.Of. nr. 89/26 iul. 1921.Modificat prin Legea din 11 april 1922 care a abrogat cap. VI ( art. 83-116), înlocuindu-se cu cap. VI (art. 83-116) la Legii pentru organizarea Dobrogei-Noi din 1 april. 1914. Chestiunile privitoare la culte sunt în cap. 10-20 şi în legea nouă în art. 24.

[406] M.Of. nr.136/20 sept. 1921. El a suferit o modificare importantă prin Decretul nr. 5548/27 dec. 1921, M.Of. nr. 219/28 dec. 1921.

[407] Decretul regal nr. 2909/7 iun. 1923, M.Of. nr. 51/8 iun. 1923. A se vedea şi Chiru C. Costescu. op.cit., p. 144.

[408] Decretul nr. 3644/1930, M.Of. nr. 527/13 nov. 1930. A se vedea Legea recensământului din 31 mart. 1930.

[409] J.C.M., nr. 549/1936, însoţit de referatul ministrului s-a publicat în M.Of. P. I nr. 75/30 mart. 1936.

[410] A se vedea, Asist Pr. Har. Cojocaru, Legislaţia canonică a Bisericii ortodoxe faţă de superstiţii, magie, vrăjitorie şi obscurantism, în S.T., an. I, (1949), nr. 5-6, p.333-345; Pr.Prof. Victor Popescu, Călăuză canonică, în B.O.R., an. LXXIV, (1956), nr. 6-7, p. 623; Pr. Lect. Dr. Tache Stere, Disciplina clerului în lumina sfintelor canoane şi legiuirilor bisericeşti, în O, an. LI, (2000), nr. 1-2, p.68-69.

[411] M.Of. P. I, nr.108/14 mai 1935, modificat şi republicat în M.Of. nr. 12/16 ian. 1937. Prin Statutul din 18 mai 1935 se pun bazele Căminelor culturale care primeau prin această lege o nouă dezvoltare.

[412] Î.D.R. nr. 1381/1938, M.Of. P.I, nr. 75/31 mart. 1938.

[413] Î.D.R. nr. 1507/1938, M.Of. P.I, nr. 186/13 april. 1938. A se vedea legătura cu Legea presei, 13 april. 1862, cu modif. din 28 iun. 1938. Şi Codul penal din 18 mart. 1936. A se vedea şi Legea din15 iun. 1938, Decretul-regal nr. 2187/1938, M.Of. P.I, nr.142/24 iun. 1938.

[414] Î.D.R. nr. 3406/1938, M.Of. P.I, nr. 221/1 oct. 1938. Legea cuprinzând dispoziţiile tranzitorii la legea de extindere în Bucovina a legilor din Vechiul regat, Î.D.R. nr. 3735/1938, M.Of. P.I, nr. 255/2 nov. 1938.

[415] Î.D.R. nr. 3526/1938, M.Of. P.I, nr.242/18 oct. 1948.

[416] Î.D.R. nr. 3733/1938, M.Of. P.I, nr. 255/2 nov. 1938. A se vedea şi Legea din 22 april. 1927 şi Regulamentul de aplicare şi instrucţiunile speciale, 19 april. 1924.

[417] J.C.M. nr. 1022/1938 dat în baza art. 15 din Constituţia de la 1938 şi în urna Referatului 46646, M.Of P.I, nr. 117 bis./24 mai 1934.

[418] Decretul nr. 32398/112 feb. 1942. A se vedea Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, M.Of. P.I, nr. 89/29 iun. 1919 şi Legea pentru biblioteci din 14 april 1919. A se vedea, de asemenea, Pr. Asist. Nicolae Dură, op.cit., p. 53.

[419] Despre opiniile contemporanilor privitoare la starea Bisericii Ortodoxe Române de atunci, a se vedea: Pr. Nicolae Şerbănescu, Înfiinţarea Patriarhiei Române (1925), în B.O.R., an. XCIII, (1975), nr. 11-12, p.1384-1385.

[420] Pe lângă diversele propuneri a se vedea şi Dr. Gh. Ciuhandru, Reorganizarea Centrelor noastre ierarhice şi Unificarea Bisericească, în B.O.R., an XLI, (1923), nr. 6, p. 401-410; nr.7, p.481-490.

[421] S-a dezbătut problema înfiinţării Patriarhiei prin Legea de organizare Bisericească sau printr-un act separat, adoptându-se cea de a doua variantă. A se vedea, Prof. Iorgu Ivan, Organizarea şi administrarea Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50 de ani (1925-1975), în B.O.R., an. XCIII, (1975), nr.11-12, p.1410.

[422] Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Canonicitatea Patriarhiei Române, în M.B., an. XXXV, (1985), nr.9-10, p. 572.

[423] În legătură cu principiul ierarhic este ascultarea canonică, Mag. Ioan F. Stănculescu, Ascultarea canonică, în S.T., an. XIV, (1962), nr. 7-8, p.471-488.

[424] Drd. Aurel Gh. Bucălae, Probleme în legătură cu canonicitatea în perioada reorganizării Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1918-1925, în B.O.R., an LXXXVI, (1969), nr. 11-12, p.1024

[425] Ibidem.

[426] Ibidem.

[427] Principiile acestui statut sunt preluate în noua organizare bisericească. A se vedea, Pr. Dr. Gh. Ciuhandru, Câteva observaţii în chestiunea unificării bisericeşti, în legătură cu statutul organic ardelean, în B.O.R., an. XL, (1921), nr.12, p.882-897.

[428] Prof. Nicolae Popovici, Dreptul Bisericesc Ortodox Oriental, vol. I, P. I-II, Sibiu, 1939, p.608.

[429] A se vedea, Pr. Paul Negoiţă, Biserica Ortodoxă Română şi cadrul instituţional pentru implicarea laicilor în viaţa sa, în cotidianul ˝Şansa˝,  an. V (2003), nr. 1434 ( 5-6 aprilie), p.6.

[430] A se vedea, Iorgu D. Ivan, Vârsta hirotoniei clericilor, în B.O.R., an. LV, (1937), nr1, p.47.

[431] Despre sinodul permanent, A se vedea Mag. Eugen C. Marina, Temeiuri istorice şi canonice ale Sinodului permanent, în S.T., an. XVIII, (1966), nr. 3-4, p.190-214.

[432] Despre influenţele transilvănene asupra modului în care a fost concepută alcătuirea noii organizări biseiriceşti A se vedea, Dr. D. Stăniloae, În zadar, statutul Organic e şagunian, Tipo. Arhidiecezană, Cluj, 1933, p. 11-32.

[433] Pentru celelalte sunt judecaţi de instanţe specializate ale statului. Astăzi, instanţa specializată este Curtea Supremă de Justiţie. A se vedea art. 1, alin 2 din Legea nr. 56/1993, privitoare la înfiinţarea Curţii Supreme de Justiţie.