Problema bogăţiei şi sărăciei, a echilibrului dintre cele două extreme, este mereu actuală. Modul în care trebuie administrată, cu înţelepciune, bogăţia şi văzută ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie pus şi în slujba aproapelui, precum şi modalitatea în care trebuie asumată cu demnitate sărăcia, cu nădejde în Dumnezeu, Care are grijă şi de păsările cerului şi de crinii câmpului, interesează, deopotrivă, sistemele sociale şi religioase.

Această preocupare a existat şi în vremea Mântuitorului, motiv pentru care Domnul Iisus a lăsat mai multe pilde unde, din unghiuri diferite, deschide ferestre contemporanilor pentru a înţelege ce atitudine să adopte în ambele situaţii. Mântuitorul Hristos le arată totodată celor din vremea Sa că dreptatea lui Dumnezeu va lămuri această dilemă existenţială atunci când omul nu are înţelepciunea, voinţa, credinţa să o facă. Astfel, au rămas de la Mântuitorul pilde frumoase: de la Parabola tânărului bogat la Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina, sau cea a Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Perspective diferite ale aceleiaşi realităţi – bogăţia asumată ca dar al lui Dumnezeu sau ca povară, care dă o fericire iluzorie, înăbuşită de teama pierderii ei.

În aceiaşi tonalitate vorbesc şi Sfinţii Părinţi: „Bogăţia fără măsură – spune Sfântul Ambrozie – cu orice titlu şi prin orice mijloace a fost câştigată, are întotdeauna în ea un izvor de nedreptate“, iar în „Omilie la tânărul bogat“ sfântul Vasile cel Mare spunea: „De unde vin duşmăniile care înarmează pe fraţi contra fraţi? De unde vin calomniile, sperjururile? Bogăţia le naşte“. Sfinţii părinţi nu au numai o atitudine critică, ci dau şi soluţii. Soluţia sfinţilor părinţi este distribuirea bogăţiei prin milostenie. Chestiunea nu se rezolvă însă de la sine. Trecerea de la general la particular este una dificilă. Creştinul adevărat dăruieşte cu inimă curată, după învăţătura Mântuitorului, însă trăieşte uneori şi teama că milostenia lui nu şi-a atins ţinta, munca lui asiduă nu a sprijinit un sărac, ci i-a dat pricină să persiste în starea lui de sărăcie, printr-o atitudine inactivă. Creştinul poate fi împăcat cu sine, căci, dacă darul său a fost dat cu dragoste, el va fi răsplătit de Dumnezeu, pentru că a ascultat cuvântul Scripturii, care spune: „Deschide-ţi mâna ta către fratele tău, către săracul tău şi către cel lipsit din pământul tău“ (Deuteronom 15, 11), sau „Frânge celui flămând pâinea ta şi pe săracii fără adăpost adu-i în casa ta; dacă-l vei vedea gol, îmbracă-l, şi să nu treci cu vederea pe cei de un neam cu tine“ (Isaia 58, 7). Atunci când milostenia îmbracă forme ocazionale ar fi de prisos, sau chiar dăunător pentru suflet, să avem îndoieli asupra finalităţii bunelor intenţii ale noastre. Gândirea reflexivă este inutilă. Este greu să judeci, să aplici într-un alt context, pe care aparent îl cunoşti, propriul tău sistem de valori, mai cu seamă atunci când actul este unul singular.

În cazul în care milostenia îmbracă forme permanente, aşa cum se întâmplă în cazul centrelor sociale ale Bisericii sau în cazul unor oameni generoşi, care înţeleg că sunt doar administratori ai datului pe care l-au primit de la Dumnezeu, chestiunea presupune reflexivitate.

Spre exemplu, peste tot în Europa sunt discuţii privitoare la ajutorul social şi la efectul acestuia asupra pieţei muncii şi a moralei sociale. Acesta este considerat un mod de întreţinere a interesului scăzut pentru muncă. Sfânta Scriptură spune că omul nu trebuie să aibă pâine fără muncă şi nici muncă fără pâine, deoarece lenea este unul dintre păcatele combătute de învăţătura scripturistică.

Sistemele social–politice, din motive protecţioniste, au încercat să rezolve problema pe căi administrative. Fostul preşedinte american Abraham Lincoln spunea: „statul care se îngrijeşte de săraci, nu-i protejează pe bogaţi“. Cu toate acestea, sărăcia rămâne o chestiune universală, iar bogăţia devine din ce în ce mai concentrată.

Milostenia, însă, se poate constitui într-un mod de echilibrare a acestei realităţi. Biserica, locul dragostei şi al echilibrului, poate ajuta societatea în ansamblu să-şi îndrepte sprijinul către cei cu adevărat în nevoi. Atunci când întrajutorarea vizează forme instituţionale este bine să fie consultat preotul cunoscător direct al vieţii celor din enoria sa. Didahia celor 12 apostoli învaţă un lucru care probabil uimeşte: „Să asude milostenia în mâna ta, înainte de a-l alege pe cel căruia i-o dai“. Nu este un îndemn la zgârcenie, ci unul la înţelepciune. Milostenia trebuie dată celui care are nevoie reală. Celui neputincios, celui bolnav, celui părăsit, celui uitat, care nu poate să-şi agonisească toate cele de trebuinţă. Prin milostenie nu trebuie să încurajăm lenevia, viciul, indiferenţa, refuzul de a munci, comoditatea.

Se spune că un tânăr se plângea de sărăcie şi nu fără motiv. Chiar era sărac în cele materiale, însă vânjos şi sănătos. Într-o zi, un om bogat îi spune: „Te plângi de sărăcie? Îţi dau o sumă de bani cu care vei trăi liniştit mulţi ani de acum înainte, însă în schimbul acestei sume îţi cer mâna dreaptă“. Auzind acestea tânărul a refuzat, realizând cât de bogat era de fapt, fără a realiza acest lucru.

Milostenia creează un echilibru social, fiind utilă şi celui ce o oferă. Este un act de voinţă pentru a dovedi că nu suntem robiţi de materialitatea existenţei noastre, fiind orbi la nevoile aproapelui. Este un act de dreaptă judecată şi un semn de înţelepciune care ne dă posibilitatea să ne bucurăm că avem şi că putem dărui, fiind fericiţi că „împrumutăm pe Hristos“. Generozitatea ne face conştienţi că pierderea bogăţiei, lucru posibil într-o societate atât de complicată, cu mecanisme financiare şi concurenţiale atât de dure, nu este cea mai mare dramă a vieţii, iar ajutorul divin va binecuvânta din nou ostenelile şi râvna, dăruind ca răsplată pentru hărnicie acea tărie de a redobândi totul. Rudyard Kipling, în poezia „If“, poezie cu mesaj de rugă a celor ce au suferit în închisorile comuniste, versifică această luptă lucidă cu realitatea, spunând: „Dacă din opera ta s-au ales doar ruine şi spaţii / Singur, cu scule stricate, s-o refaci din fundaţii“.

Aşadar, milostenia este o cale de echilibru care nu îmbogăţeşte pe cel sărac şi nu sărăceşte pe cel bogat, însă este utilă din punct de vedere material şi spiritual societăţii omeneşti.