Omul, peregrin între izgonire şi mântuire

Mai sunt 49 de zile până la Sfintele Paşti, 49 de zile de post, 49 de zile de la „Duminica alungării lui Adam din Rai“ la Duminica Învierii. Aceste 49 de zile de post sunt simbolul aşteptării unor milenii de tristeţe, până la bucuria Învierii.

Tragedia ruperii legăturii fireşti dintre Creator şi creaţie s-a soldat cu izgonirea primilor oameni din Rai. Câtă încărcătură semantică are acest cuvânt românesc „izgonire“. Câtă jenă, degradare, dramă trăiște un izgonit. Se pot stabili sinonimii între izgonire şi îndepărtare, eliminare, dare afară, înstrăinare şi chiar alungare şi, totuşi, nici unul dintre aceşti termeni nu depăşeşte dramatismul semantic al izgonirii, pe care primii oameni au trăit-o ca efect al neascultării. Creatorul îi oferise primului om desfătarea Raiului, dar, din motive pedagogice, aşa cum spunem noi astăzi, pentru a-l întări în voinţă, deoarece avea marea responsabilitate a stăpânirii tuturor celor înconjurătoare, îi ceruse să se ferească să guste din fructele unui pom. Şi nu era un pom mai aparte, nici portocal, aşa cum îl ironizează Arghezi în poezia sa despre Rai, ci o oprelişte în calea lăcomiei, căci lăcomia omului, rege al creaturii, poate distruge firava creaţie. I se impusese, deci, un fel de post, un post scurt. Încolo, nicio oprelişte. Adam trebuia să dovedească o voinţă nestrămutată şi să respecte porunca Creatorului, dar el a luat fructul oprit şi l-a muşcat, muşcându-şi şi inima. Pare banal pentru mediocri; a fost decisiv pentru soarta omului. Voinţa şi ascultarea s-au dovedit a fi virtuţi fără de care omul nu putea păşi spre asemănarea cu Dumnezeu. El însă s-a îndreptat precis spre… nicăieri. La mustrarea Creatorului, Adam nu a avut curajul să-şi ia răspunderea faptei sale, căutând sursa nesăbuitului act în cei din jur. A judecat prost, dar a condamnat bine. Alţii erau păcătoşii. Pentru acest păcat al neascultării, Adam şi femeia sa Eva au fost izgoniţi din Edenul fericirii şi trimişi în lume. Au decăzut din statutul de fii ai lui Dumnezeu, în starea de „robi ai pălămidei“.

Astfel, primul om din lume a fost primul risipitor, primul care a uitat de Creator din cauza lăcomiei. Fiind afară de păcat, făptură desăvârşită ieşită din mâna Creatorului, Adam a avut posibilitatea să trăiască aevea în desfătarea fericirii cereşti şi să respire climatul de sfinţenie din Rai, îmbibat de atmosfera de puritate dumnezeiască.

A preferat totuşi praful din colb. A preferat să fie plecat cu faţa spre pământul în care urma să se dizolve după moarte şi nu să stea cu faţa spre Dumnezeu, Care-i dăduse viaţa. A iubit mai mult umbra decât lumina, întunericul decât strălucirea.

Este de mirare că s-a putut produce gestul lipsit de respect al lui Adam, care poartă în el şi neascultare şi dispreţ şi revoltă. Dumnezeu l-a considerat pe om un partener al dialogului, i-a dat libertate. Nu l-a predestinat, nu l-a forţat să fie fericit, i-a pus în faţă binele şi răul, binecuvântarea şi blestemul, şi l-a sfătuit să aleagă binele, iar omul a ales răul. Omul a avut şi are forţa spirituală şi discernământul. A fost creat între stricăciune şi nestricăciune, zice Sinaxarul, pentru a dobândi cele spre care se va înclina prin voinţă proprie. Din nesocotinţă, din ispită sau din întunecarea cugetului, Adam a ales; şi alegerea i-a fost fatală, silind pe Creator să deschidă uşile Raiului şi să-l izgonească din grădina Edenului, din răcoarea serii, din miresmele dimineţii, printre spini şi pălămidă, pe cel ce fusese până atunci stăpân şi făptură, pe cel ce dăduse nume tuturor lucrurilor. Greşeala săvârşită l-a dus pe Adam la câştigarea pâinii prin sudoare, iar peste sufletul urmaşilor săi şi ale întregului neam omenesc, a pus stigmatul păcatului, stigmat pe care-l va spăla Hristos prin sângele curs pe Gologta.

Când s-a dezmeticit Adam şi şi-a dat seamna de greşeala lui, era prea târziu. Cunoştea binele şi răul, dar la ce-i mai folosea, că binele nu mai era, iar răul era rău. Nu cunoscuse plânsul, dar acum, rămas singur, nu mai putea să facă altceva decât să plângă. În slujba de astăzi un imn, „Slava de la laude“, este un adevărat strigăt al disperării, în care autorul cântării a înmănuncheat tot zbuciumul, toată durerea şi deznădejdea omului căzut şi rămas singur: „Adam cu plângere a strigat: Vai mie, că şarpele şi femeia de la dumnezeiască îndrăzneală m-au gonit şi din desfătarea Raiului cu mâncarea din pom m-au înstrăinat. Vai mie, nu mai pot răbda ocara. Cel ce eram odinioară împăratul tuturor făpturilor pământeşti ale lui Dumnezeu, acum m-am făcut rob, dintr-o sfătuire fărădelege. Şi cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor, cu jale sunt îmbrăcat. Vai mie! Ce plângere voi lua în ajutor? Şi Tu, iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivire îmbrăcându-Te, din robia vrăşmaşului mă cheamă şi mă mântuieşte“.

Din adâncul veacurilor lumea de după Adam s-a tânguit după fericirea pierdută. Dar nu este de ajuns numai să plângem şi să ne tânguim; trebuie să facem ceva; şi ni s-au deschis prin Adam cel nou, prin Iisus Hristos, porţi noi prin care să putem pătrunde, ca să luăm cu asalt domeniul fericirii veşnice, pierdut de strămoşi prin neascultare şi nepostire.

Omul actual trăieşte sentimentul izgonirii. Are şansa mântuirii prin Hristos, mântuire pe care o are din punct de vedere obiectiv, dar trebuie să şi-o însuşească personal, subiectiv. Altfel, trăieşte sentimentul izgonirii, sufletul lui este asemenea Bărăganului lui Panait Istrate, plin de ciulini, robit de patimi.

Tristeţea acestei stări de izgonire, de călătorie pe calea lui Adam, străini de jertfa lui Hristos, este una personală, dar şi una divină. Dumnezeu „S-a întristat şi a lăcrimat“ pentru fapta lui Adam, iar umbra tristeţii pe faţa divină apare ca urmare a neascultărilor noastre.

Aşadar, această perioadă de post este una a întoarcerii, a alegerii. Personal, fiecare dintre noi poate hotărî să trăiască în izgonire sau să caute restituirea stării de fiu al lui Dumnezeu, eliberându-se de zbaterile permanente între izgonire şi mântuire. Postul Paştelui este momentul stabilirii corecte a punctului cardinal în viaţa de aici, aşa cum îndeamnă Ecclesiastul: „Tot ceea ce mâna ta găseşte cu cale să facă, fă, atât cât îţi stă în putere, fiindcă în iad, acolo unde mergi tu, nu există nici faptă, nici gând de a face, nici cunoaştere şi nici înţelepciune“ (Ecclesiastul 9, 10).

Sale!