Pilde  pentru mari şi mici cuprind întâmplări imaginate, citite sau trăite, povestite la ceas de seară copiilor mei Matei şi Andrei. Aşternerea lor pe hârtie a fost determinată de un motiv simplu, cel puţin o parte a povestiri a doua seară avea alt conţinut, iar cei mici, foarte receptivi, protestau că nu le-a fost spusă povestea ca înainte şi ameninţau că niciodată nu vor mai crede „adevărul” poveştilor.

Pentru ca şi alţi copii să tragă un folos sufletesc din aceste mici povestioare inspirate din realitate, dar şi din lucrări mai vechi am considerat că este bine să vadă lumina tiparului.

Fericirea păstorului de oi sau grijile marelui vistier?

Marele Domn Ştefan cel Mare şi Sfânt[1] a purtat multe bătălii cu duşmanii ţării din dragoste pentru neamul său şi pentru credinţa creştină. Cinstea cu daruri pe cei ce îi erau alături în aceste mari primejdii, fie boieri fie simplii răzeşi. După un dintre bătăliile purtate împotriva unei hoarde tătărăşti, în semn de recunoştinţă, s-a oprit în modesta casă de lut a unuia dintre oştenii săi, care locuia aproape de ţinuturile date spre stăpânire fiilor Vrâncioaiei. Pentru casa bravului oştean a fost cea mai mare sărbătoare şi pe lângă ospitalitatea izvorâta din sufletul său omul a vrut să-i arate Măriei Sale „marea sa avere”. Domul a aşteptat cu mare curiozitate să vadă cum poate sălăşlui într-o casă atât de modestă, o avere aşa de mare, cum mărturisea că are gazda. La un strigăt al oşteanului a apărut marea bogăţie pe care o zămislise ca părinte – feciorii săi, oameni falnici, aşezaţi la rosturilor lor, care putea sta de strajă ţării împotriva unei întregi companii de invadatori. Privirea admirativă a marelui Domn a readus liniştea în casa oşteanului. În aceea tăcere de câteva clipe, din depărtări, se auzea un sunet curat, melodios, al unei doine româneşti cântate la fluier. Bucuria Domnitorului de a  vedea „ marea avere a oşteanului său” se împleti deodată cu bucuria de a uzi sunetul frumos al doinei româneşti, cântate în libertate, fără temă că vor fi surghiuniţi şi asupriţi de către păgâni. Încântat cele auzite voievodul Moldovei a dorită să meargă mai aproape. A ieşti împreună cu suita sa şi cu oşteanul, au părăsit ograda traversând printre puţinele dobitoace aflate în ea şi s-au îndreptat spre codrul des şi înfrunzit care începea doar la câţiva paşi. După alte câteva minute, ajuns într-o poieniţă a zărit sub trunchiul butucănos al unui arbore ce străjuia acele locuri de la întemeierea Moldovei, un băiatan, puţin trecut de vârsta primei copilării. Oşteanul i-a spus măritului Domn că şi acest băiat face parte din „marea sa bogăţie” şi a cerut iertare măriei sale că nu l-a putut aduce, deoarece fiind cel mai mic a rămas să păzească oile casei, căci altfel lupii ar fi prăpădit întreaga turmă. Privindu-l cu dragoste, ca altădată regele Saul pe David care-i cânta la liră, Ştefan, îl întrebă câteva lucruri pe micuţul baci. Uimirea dintâi fu umbrită de uimirea de pe urmă când domnitorul auzi răspunsurile limpezi, sincere şi pline de înţelepciune. Se hotărî atunci să i-a acest băiat, care încă nu era la rosturile lui asemenea fraţilor lui, la curtea domnească, pentru a învăţa tainele cărţilor şi a deveni sfetnic în sfatul domnesc. Curajul, judecata sănătoasă şi cinstea băiatului au fost seminţele cele bune puse în pământul roditor al cărţii şi învăţăturii. După cum o floare de câmp sădită într-un pământ mai bun în scurt timp se dezvoltă şi capătă culori mai vii, tot astfel şi acest copil al naturii, luat de la umbra falnică a stejarului şi aşezat în lumina falnicului voievod a căpătat mai multă pricepere şi înţelepciune, mai multă virtute. Ioan, căci acesta era numele lui, a cultivat toate virtuţile sădite în inima lui de bunul Dumnezeu: credinţă şi pricepere în treburile curţii domneşti, dărnicie şi mărinimie faţă de toţi care – i călcau pragul, bună-voinţă şi bunăcuviinţă faţă de toţi care –i cereau sprijinul. Învăţat să-şi păstreze modestia „ şi în cercuri regale” deşi era favoritul domnitorului smerenia nu-l părăsea niciodată. Erau în vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la curtea Moldovei mulţi oameni înţelepţi şi învăţaţi, şi totuşi el se distingea prin ceva: nu pretindea nimic pentru serviciile sale iar faptele sale izvorau din cel mai curată dorinţă de a fi de folos celor din jurul său, aşteptând pentru purtarea sa doar răsplata milostivului Dumnezeu care dă însutit  răsplată pentru o faptă bună. Pentru toate aceste virtuţi, Ştefan cel Mare, îl făcu mare vistiernic peste toate averile Moldovei, adică i-a dat în mână „ cheile ţării” aşa cum spunea cronicarul. Dacă pentru Domn calităţile marelui vistiernic Ioan l-au îndemnat ca din păstor de mioare să-l facă mare vistier, el nu a scăpat de răutăţile şi gândurile ascunse ale unora dintre curteni care priveau ridicarea acestuia cu ascunsă invidie. Aşa cum diavolul întinde omului credincios tot felul de ispite şi curtenii i-au întind Marelui Vistier o mulţime de curse, pentru a stârni bănuiala Voievodului. A vegheat cu grijă la treburile visteriei şi nu a cedat dorinţei de necinste a unor mari boieri nici când Ştefan era pe patul de moarte chinuit de rana suferită într-unul dintre războaie. În timp ce bunii curteni „plângeau toţi ca după un părinte al său”, aşa cu spune cronicarul, câţiva unelteau, cu gândul la bogăţiile visteriei. Cum schimbarea „regiilor este bucuria nebunilor” şi trecerea lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt în slava Cerului a adus frământări la Curtea Moldovei.

Urmaşul Marelui Ştefan, Bogdan[2], avea alte trăsături. Şi-a risipit incontestabilele calităţi militare în conflicte de tot felul. Bănuitor şi dornic să golească visteria în lupte, influenţat de linguşitorii de la curte a devenit neîncrezător în  vistiernic al tatălui său. Pârele zilnice  aduse împotriva Marelui Visternic  nu au fost luate în considerare, însă odată cu trecerea timpului au semănat în sufletul  Domnului neîncredere. Domnul găsea îndreptăţite acuzaţiile care spuneau că Ioan, păstorul de altă dată, venit sărac la Curte este acum putred de bogat şi că se înfruptă din banii statului. De aceea, Marele Vistiernic a fost chemat în faţa sfatului Domnesc şi i s-a cerut ca în 5 zile să prezinte socotelile visteriei. Ştiind că nu este vinovat a cerut ca a doua zi să-şi prezinte socotelile. Această solicitare a fost acceptată şi a doua zi Domnitorul împreună cu tot Sfatul şi contestatarii săi au verificat actele visteriei şi au inspectat tezaurul. Spre surprinderea Domnitorului tot inventarul era aşezat în ordine şi bine chivernisit, asemenea bunului chivernisitor al averii din pilda biblică a talanţilor. Domnitorul nu a avut nici un cuvânt de rostit împotrivă, însă a rămas în continuare bănuitor, căci omul bănuitor este nedrept şi se simte ofensat când constată că s-a înşelat în presupunerile sale. De aceea a născocit un pretext să vadă şi casa slujitorului său, pentru a găsi preţioasele lucruri de care i-au vorbit curtenii.

Ajuns la casa Marelui Vistiernic cu dorinţa de a descoperi ce este mai rău şi compromiţător, Voievodul Bogdan, se ruşină de-a dreptul când păşi într-o încăpere modestă, amenajată mai mult ţărăneşte decât boiereşte, cu ştergarele din casa părintească aşezate deasupra icoanelor, cu obiecte care serveau doar strictului necesar. Se ruşină a doua oară Domnitorul, şi când dorea să îndepărteze orice urmă de suspiciune a zărit în capătul camerei o uşă, care părea după o înfăţişare o intrarea spre o încăpere secretă. Crezând că a descoperit, în sfârşit, ceea ce căuta Bogdan – voievodul Moldovei a cerut să i se deschidă acea uşă. De această dată Marele Vistiernic a încercat cu timiditate să evite deschiderea uşi, iar această atitudine a stârnit curiozitatea Domnitorului. Bănuitorul Domn a cerut să fie îndepărtate zăvoarele şi să intre cu forţa. Mare i-a fost mirarea dar şi mai mare ruşinea de a fi înşelat de slujitori mincinoşi atunci când a pătruns în această modestă încăpere! Nu a găsit nici bani, aur sau alte lucruri de valoare, ci doar adevărata bogăţiei a Marelui Vistiernic: hainele ţărăneşti, căciula, sumanul, fluierul şi ciomagul pe care le avea din casa părintească, obiecte care-i potoleau dorul de acasă şi îi aminteau de unde plecase şi cum trebuie să se poarte cu înţelepciune faţă de toată lumea. Domnitorul Bogdan a cerut iertare supusului său pentru bănuiala şi neîncrederea cu care l-a tratat şi a pedepsit cu mare asprime pe toţi care l-au vorbit de rău pe slujitorului adus la curte de tatăl său, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar Marele Vistiernic a rămas până la adânci bătrâneţi în slujba sa, cu grijile averii domneşti, râvnind după fericirea copilului care păştea oile tatălui său.

Darurile  Tatălui

Datoria părinţilor nu este numai aceea de a da copiilor bunuri materiale şi bani ci şi bunuri spirituale şi sfatul cel bun şi înţelept.

Se povesteşte că într-un sat, ca în multe dintre localităţile noastre, s-a împământenit tradiţia ca de la o anumită vârstă copiii să plece din casa părintească şi să-şi caute un rost în lume. Într-o casă, unul dintre copii a cerut părinţilor săi să-i dea o parte din bruma de avere a părinţilor deoarece vrea să plece în lume. Copilul dorea cât mai mult însă mama sa, femei înţeleaptă, cu frica lui Dumnezeu şi cu cuvintele rostite de preot în suflet la „Duminica Fiului Risipitor” nu se învoia să-i dea decât o mică parte, cât să se descurce până la găsirea unui loc de muncă printre străini. Tatăl nevoit să ofere fiului şi multul pe care şi-l dorea şi puţinul care – i era necesar i-a dăruit cu dragoste părintească următoarele sfaturi: Fiule, ascultă mult şi crede puţin; ascultă mult şi vorbeşte puţin; învaţă mult de la cei din jurul tău şi nu te făli cu ceea ce ştii, crezându-te pe tine înţelept; cercetează mult, încrede-te puţin; ocoleşte mult, teme-te puţin; stăpâneşte-te mult, supără-te puţin, străduieşte-te mult, aşteptă puţin; ajută mult pretinde puţin; chibzuieşte mult, hotărăşte puţin, iubeşte mult aproapele nu urî nici pe duşmani, râzi puţin, taci mult; întristează-te puţin şi mângâie pe alţii mult; lucrează mult, porunceşte puţin; roagă-te mult şi nu păcătui deloc.

La plecare copilul a avut puţine lucruri materiale însă multă înţelepciune, iar prin călătoriile sale a găsit oameni care au multe bunuri oferit însă mult prea puţină înţelepciune. După ani s-a întors în casa părintească cu daruri de tot felul în semn de mulţumire pentru darul tatălui său.

Cerşetorul pătimaş

Se povesteşte că la porţile unei bisericii şi în trecut ca şi astăzi erau sărmani care aşteptau ca din mila aprinsă de la altar de către preot să se bucur şi ei. Erau săraci, zdrenţuroşi şi bolnavi, asemenea săracului de la poarta lui Lazar, despre care povestesc Evangheliile. Aşteptau sărmanii şi de cele mai mute ori primeau fiindcă marea majoritate a creştinilor erau suflete milostive.  Chiar dacă adesea cei ce treceau prin preajma cerşetorilor ştiau că nu toţi sunt vrednici de milă şi nu toţi au fost bătuţi de soartă ci unii au ajuns cerşetori din lene sau din pricina unor păcate grave, totuşi creştinii trecători le dădeau din puţinul lor. Printre aceşti năpăstuiţi ai sorţii se afla unul, mai chinuit la faţă, mai zdrenţuros la îmbrăcăminte şi mai neîngrijit decât toţi ceilalţi. Acesta atrăgea atenţia şi mila mai mult decât ceilalţi, deşi de la o vreme printre cerşetori, dar şi la urechile oamenilor ajunseseră o vorbă care spunea că acesta nu se mai afla demult printre săraci şi că din cerşit agonisise câte ceva. Unul dintre colegii de suferinţă, s-a hotărât să dezlege misterul şi la urmărit în subsolul unei locuinţe părăsite, unde locuia. Mare i-a fost mirarea când a văzut că  cerşetorul, cum ajungea acolo scotea de sub un morman de haine, un săculeţ plin cu hârtii de valoare, trecea cu mâna prin ele cu satisfacţie, apoi lega săculeţul şi … trăia în aceiaşi mizerie. Sărac dar şi suflet de creştin, cel care l-a urmărit i-a spus: Împarte şi celorlalţi din ceea ce ai strâns căci ai auzit ce spune Sfânta Scriptură: Nebune, în această noapte se va lua de la tine sufletul tău! şi apoi ai auzit ce ne-a povăţuit şi preotul nostru când ne-a îndemnat să im milostivi: Tot ce strânge omul pentru sine este risipit de alţii şi nu se bucură de nimic din cele strânse cu lăcomie!. Mai bine împarte şi cu noi din ceea ce ai strâns, căci suferim de foame şi de frig asemenea ţie. Auzind acestea cerşetorul a mărturisit cu sinceritate: Nu mă pot dezlipi de acest săculeţ cu bani, aş muri dacă într-o zi nu a-ş putea să – l văd. Atunci cel care l-a urmărit i-a ultim sfat: „Umple săculeţul cu hârtii, căci dacă nu foloseşti nimic din el, aceşti bani îi ţii în zadar”.

După acest dialog cei doi s-au despărţit şi nu s-au mai revăzut. Cerşetorul, însă, nu a mai apărut în faţa bisericii. Fraţii săi de suferinţă au început, după câteva zile, să nască tot felul de legende. Unul spunea: A ajuns domn mare cu banii strânşi din cerşit, altul: a fugit de aici şi s-a dus să cerşească în alt oraş, şi părerile erau tot mai multe. Într-o seară însă, cerşetorii, s-au hotărât să meargă în subsolul unde locuia şi să caute o urmă a celui despre care credeau că a fost asemenea lor iar acum este la casa lui, scăpat de ruşinea cerşitului şi umilinţa sărăciei. Au întrat acolo şi nimic din ceea ce şi-au imaginat nu era adevărat. Cerşetorul zăcea mort, cu săculeţul strâns în braţe. Murise de foame cu câteva zile în urmă, fiindcă, după ce a fost descoperit, de temă să nu-i fure cineva banii nu s-a mai dezlipit de ei. Îşi pierduse total libertatea şi devenise prizonierul banilor. Deşi a stat la poarta unei biserici atâţia a ani nu a înţeles un lucru: Banii nu aduc nici un folos dacă întrebuinţarea lor nu este potrivită chiar dacă eşti sărac sau bogat.

Sărăcia nu este virtute aşa cum nici bogăţia nu este păcat. Întrebuinţarea bogăţiei însă poate fi păcat.

Profesorul necredincios şi elevul înţelept

Biserica este o adevărată şcoală, de aceea, în cele mai vechi timpuri copiii mergeau în tinda Bisericii pentru a învăţa tainele lumii de aici şi ale lumii de dincolo. Dar, şi şcoala este o adevărată Biserică, pentru că elevii o urmează cu credinţa în suflet că vor descoperi lucruri frumoase, care le vor folosi toată viaţa. Din dragoste pentru sufletele şi mintea  copiilor care trebuie să primească o educaţie frumoasă Şcoala şi Biserica sunt ca două surori, asemenea surorilor Marta şi Maria, de care istoriseşte Sfânta Scriptură.

Se întâmplă uneori, în zilele noastre, în foarte rare cazuri, ca unii profesori să nu înţeleagă acest lucru şi să vorbească copiilor de rău pe „sora” Biserică la „ sora” Şcoală, spunându-le copiilor că nu trebuie să meargă la Biserică, că nu trebuie să-l cinstească pe Dumnezeu, că nu trebuie să cinstească icoanele.

Se povesteşte că un asemenea profesor, deşi avea lecţii de ţinut pentru a-i lumina pe elevii săi şi a-i mulţumi pe părinţi lor, de cele mai multe ori nu făcea altceva decât să-i îndemne pe copii să nu mai fie credincioşi şi să nu mai meargă la orele de Religie şi la Biserică. La una, dintre clase, socotindu-se pe sine înţelept şi dorind să batjocorească iarăşi cei ce erau creştini îi întrebă pe copii: „Unde locuieşte Dumnezeu, căci eu nu l-am văzut şi nici astronauţii nu au dat peste El cu racheta”?

La aceasta, unul dintre elevi răspunde: „Pretutindeni, afară de inima dumneavoastră. Dacă ar fi acolo am avea ce învăţa de la dumneavoastră”!

Păgânul şi icoana

Se povesteşte că, în timpul unei invazii a păgânilor asupra creştinilor, unul dintre păgâni, a găsit cu privirea chipul blând al Maicii Domului cu pruncul Iisus în braţe, aşezat pe unul dintre pereţii încăperii. Cuprins de ură împotriva creştinilor s-a îndreptat către acea icoană să o distrugă. Un creştini, care era luat ostatic, a strigat către păgân: „Ai distrus multe, însă nu încerca să distrugi şi ceea ce este sfânt, căci icoana este sfântă şi ajută pe cei care se închină cu smerenie la ea! „ Cuprins de o mânie şi mai puternică păgânul scoate sabia şi brăzdează cu o lovitură chipul blând al Maicii Domului din icoană. Picături de sânge au început să curgă din obrazul lovit. În aceiaşi clipă, a simţit o durere puternică pe propria-i faţă. Speriat, a aruncat sabia, a dus mâinile la faţă şi a constatat că pe acelaşi obraz, în acelaşi loc, avea o tăietură adâncă, asemenea chipului sfânt din icoană.

A doua zi s-a primit botezul creştini şi întreaga viaţă a mers din loc în loc, din oraş în oraş şi îi învăţa pe toţi: „Cinstiţi sfintele icoane şi nu lăsaţi pe nimeni să le necinstească ca să nu fiţi pedepsiţi asemenea mie.”!

Întrebări fără răspuns

Omul, fiinţă fragilă, pentru a putea afla cât mai multe încă din copilărie întreabă şi se întrebă. Câte întrebări nu pun copiii şi la câte dintre ele nici măcar adulţii nu au răspuns. Omul întreabă şi mai târziu, la maturitate şi bine face căci „cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească” – însă întrebarea trebuie să fie bună şi cuviincioasă. Orice întrebare poate fi binevenită dacă nu este o întrebare proastă sau dacă nu este adresată cui şi unde trebuie. Se spune în popor că un nebun întrebă mai mult decât pot să răspundă zece înţelepţi. Dar cât de înţelepţi ar fi unii oameni nu răspund tuturor întrebărilor sau răspund în funcţie de calitatea întrebării şi a celui care întrebă.

Se istoriseşte că marele învăţat, Mitropolitul Dosoftei a fost întrebat de cineva care nu dorea un răspuns la o întrebare ci doar vroia să vadă ceilalţi cât este de deştept: Sfinţia Ta, Ce a făcut Dumnezeu înainte de facerea lumii? Cucernicul mitropolit putea să tacă la o întrebare atât de năroadă, a răspuns totuşi pe măsură: Ce să facă ? A stat într-o pădure şi a tot tăiat nuiele, ca să aibă cu ce bate în această lume pe toţi nerozii care pun întrebări proaste!”

[1] Ştefan cel Mare şi Sfânt a domnit între anii 1453 – 1504.

[2] A domnit între anii 1504 – 1517.