Statutul juridico-canonic al profesorului de Religie în lumina legislaţiei civile şi a canoanelor

Statutul juridic al profesorului de Religie

Unul dintre elementele care au marcat în mod pozitiv învăţământul românesc după 1989 a fost reintroducere orei de Religie în şcolile publice[1].

Fără îndoială meritul pentru reintroducerea religiei în şcoală aparţine membrilor Sfântului Sinod al Bisericii naţionale care au dus o asiduă muncă de lămurire cu factorii de decizie politică.

Spre cinste lor părinţii şi elevii înşişi au agreat acest demers al Sfântului Sinod, iar statul a susţinut eforturile cu scopul de a pregăti noua generaţie.[2]

Din punct de vedere legislativ a fost nevoie, însă, de un timp …˝de gândire˝ până la legiferarea statului Religiei în şcolile publice[3].

Întrucâtva această aşteptare este firească. ˝Ca la orice ieşire din Infern lumea este puţin tulburată chiar de lumină, în cazul nostru de lumina libertăţii.˝[4]

Unii dintre reprezentaţii puterii politice au înţeles că religia poate avea caracter funcţional putând efectua pragmatic transpunerea utilului în stat şi în societate ca factor politic stabilizator, ca furnizor de valori pentru stat şi societate sau ca ajutor în situaţii limită ale existenţei umane.[5]

Din aceste motive, poate şi din altele, a apărut primul text de lege care consfinţea introducerea Religiei în şcoală.

În anul 1995 a fost promulgată Legea învăţământului[6]. Art. 9 al acestui act normativ are următorul conţinut:

(1) Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplină şcolară. În învăţământul primar Religia este disciplină obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia si confesiunea.

(2) Cultele recunoscute[7] oficial de stat pot solicita Ministerului Învăţământului organizarea unui învăţământ specific, corespunzător necesitaţilor de pregătire a personalului de cult, numai pentru absolvenţii învăţământului gimnazial sau liceal, după caz. Ele răspund de elaborarea programelor de studii, care se aproba de către Secretariatul de Stat pentru Culte şi de Ministerul Învăţământului.

Pe marginea acestui articol de lege s-au născut dezbateri aprinse deoarece a fost considerat neconstituţional. După ce Curtea constituţională s-a pronunţat în favoarea textului de lege declarându-l constituţional, spiritele[8] nu s-au potolit deoarece formularea articolului nu a fost suficient de clară, menţinând o stare de confuzie prin utilizarea termenilor ˝facultativ˝ şi ˝opţional˝[9].

Cu toate aceste confuzii[10] procesul de titularizare a cadrelor didactice[11] în învăţământ s-a declanşat, semn al faptului că Religia nu a fost introdusă ca disciplină opţională, ci ca materie de studiu obligatoriu[12].

˝Slujitorii˝ celei mai vechi discipline de studiu[13], devenite din motive istorice cea mai nouă, au dobândit acelaşi statut juridic ca toate celelalte cadre didactice din învăţământul preuniversitar.

Statul juridic al profesorului de Religie se regăseşte în Legea privind Statutul personalului didactic.

Art. 136, alin.1 al acestei legi are prevederi exprese privitoare la profesorii de Religie: ˝Disciplina “Religie” poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat˝.

Statutul cadrelor didactice prevede, de asemenea, şi alte aspecte: condiţiile pentru ocuparea funcţiilor didactice; mijloacele de perfecţionare; drepturile şi obligaţiile cadrelor didactice; etc.

Art. 7 alin. d şi e prevăd că pentru a ocupa o funcţie didactică în învăţământ sunt necesare următoarele condiţii: absolvirea, cu examen de licenţă ori examen de absolvire, a unei instituţii de învăţământ superior sau a unui colegiu pedagogic de profilul postului sau absolvirea cu diplomă a cursurilor postuniversitare cu durata de cel puţin un an şi jumătate, aprobate în acest scop de Ministerul Învăţământului, studii aprofundate, studii academice postunivesitare, studii postuniversitare de specializare, în profilul postului, precum si îndeplinirea condiţiei cerute de art. 68[14] din Legea învăţământului nr. 84/1995˝.

Studiind aceste condiţii preliminare, cât şi cele legate de funcţionarea, transferarea[15], restrângerea, perfecţionarea, încetarea activităţii, accesul la funcţiile de conducere, îndrumare şi control, se poate constata faptul că profesorii de Religie se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca toţi colegii lor de cancelarie. Există totuşi şi un aspect care-i diferenţiază pe profesorii de Religie de ceilalţi profesori – statutul lor canonic.

II Statutul canonic al profesorilor de Religie

profesorii de religie urmaşii didascalilor creştini

Una dintre cele trei slujiri ale Mântuitorului a fost cea învăţătorească, transmisă prin succesiune[16] apostolilor şi urmaşilor acestora.

Respectând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos ( Matei XVIII, 19; Marcu XVI, 15-16)[17] Biserica a acordat încă de la început o atenţie deosebită misiunii învăţătoreşti, deoarece, creştinismul fiind învăţătură, a avut totdeauna nevoie de învăţători. [18]

Cuvântul vestit trebuia repetat, lămurit, explicat, eventual adâncit şi aplicat.[19] Materialul trebuia prelucrat şi făcut propriu comunităţii creştine. Creştinii trebuiau să ajungă de la simple chestiuni de conduită zilnică, la probleme de religie şi de morală – iar pentru toate acestea era nevoie de învăţători specializaţi

Purtătorii cuvântului calificaţi ai lui Iisus Hristos erau harismatci.[20] Sfântul Apostol Pavel scria Corintenilor: ˝ Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al doilea prooroci, al treilea Învăţători (I Cor. 12, 28). Importanţa acordată învăţării adevărurilor evanghelice a creat necesitatea existenţei permanente a celor ce învăţau. După dispariţia harismaticilor învăţarea cuvântului a devenit o adevărată profesiune.[21] Tradiţia învăţătorească s-a păstrat peste veacuri ţinând de specificul Bisereicii. Permanent Biserica s-a ocupat de învăţarea poporului prin mijloacele specifice fiecărei epoci. Una din căile de transmitere actuală a învăţăturii creştine este predarea Religiei în şcolile publice prin intermediul profesorilor calificaţi.

Dependenţa canonică a profesorului de Religie faţă de Biserică

Aşa cum se poate constata din studierea dispoziţiilor legale profesorul de Religie, deşi este încadrat de către Stat, poartă pe umeri responsabilitatea transmiterii mesajului Bisericii.

Acest aspect determină crearea unei relaţii speciale între profesorul de Religie şi Biserică, reprezentată de episcopul locului. Deşi lucrează într-o instituţie laică, profesorul de religie este reprezentant al Bisericii, deţinând un oficiu eccleziatic, cel mai vechi după cum spuneam, căci Mântuitorul a poruncit Apostolilor mai înainte de a boteza să înveţe.

Competenţa profesională trebuie îmbinată cu evaluarea ecleziatică. Astfel, cel care vrea să devină profesor de religie el trebuie să aibă acordul cultului şi binecuvântarea ierarhului, căci trebuie afirmată competenţa exclusivă a Bisericii cu privire instruirea şi educaţia religioasă atât în şcoli cât şi în diferite mijloace de comunicare socială, iar această competenţa este ratione materiae şi nu în virtutea locului unde se exercită.

Rânduielile canonice arată foarte clar calitatea de învăţător a ierarhului în eparhia sa, episcopul având dreptul şi îndatorirea de a organiza învăţământul religios catehetic, precum şi cel teologic din cuprinsul eparhiei sale.[22]

Canonul 58 apostolic prevede următoarele: Episcopul sau prezbiterul arătând nepăsare (neglijând) clerului sau poporului şi neînvăţându-i pe aceştia, dreapta credinţă, să se afurisească[23], iar stăruind în nepăsare sau în lenevie, să se caterisească.

Canonul apostolic prezentat nu este altceva decât dispoziţia Sfintei Scripturi în formă de lege scurtă.[24]

Canonistul Zonoras explică acest canon astfel: Fiecare episcop are datoria inalterabilă de a învăţa poporul încredinţat lui în dogmele dreptei credinţe şi să-l conducă la credinţa adevărată şi la viaţă cinstită˝[25]

Această dispoziţie canonică este întărită de Canonul 19 al sinodului VI Ecumenic care are următorul conţinut: Se cuvine, ca întâistătătorul Bisericilor să înveţe în fiecare zi, şi cu deosebire în duminici, întregul cler şi popor, cuvintele dreptei credinţe, culegând din Scriptura dumnezeiască înţelesurile şi judecăţile adevărurilor şi să nu treacă hotarele cele ce sunt puse, sau predania de Dumnezeu purtătorilor părinţi… pentru ca popoarele prin învăţătura pomeniţilor părinţi au ajuns la cunoştinţa celor vrednice şi de dorit, precum şi a celor nefolositoare şi de lepădat, să-şi potrivească viaţa spre mai bine şi să nu fie cuprinşi de patima neştiinţei, ci luând aminte la învăţătură, se feresc pe ei ca să nu păţească ceva rău, şi de frica pedepselor care au să vie, îşi lucrează loru-şi mântuire[26].

De aceea, grijea pentru educaţia religioasă a tinerilor fiind un drept de seamă al episcopului.˝[27]

Creştinul indiferent de vârstă se întăreşte şi devine statornic în credinţă în măsura în care este luminat, iar aceasta vine de la stăruinţa conducătorilor de a face adevărurile înţelese.[28]

Vârsta copilăriei este momentul cel mai prielnic pentru educaţia religioasă aşa cum scria Vasile Băncilă: un cristal nu se mai poate colora după ce a fost turnat.[29]

Biserica trebuie să se ocupe de şcoală în măsura în care trebuie să se ocupe de lucrul ei direct.[30]Intră în domeniul preocupărilor ecleziastice atât calitatea morală a celor ce predau religia cât şi materialul didactic folosit, urmărindu-se ca acestea să aibă binecuvântare arhierească.[31]

Dependenţa canonică a profesorului de religie de episcopul locului este firească după modul în care se predă religia în sistemul de învăţânt românesc ea încadrându-se în linia tradiţională şi regăsindu-se şi în textul legiuitorului român.

Nemo censeter legem ignorare sau pledoarie pentru predarea Dreptului Canonic în Seminariile Teologice

Obiectul de studiu, numit drept canonic, are la bază o un material destul de complex, ce cuprinde canoanele sinoadelor ecumenice, canoanele sinoadelor locale, canoanele sfinţilor părinţi, dar şi reglementări mai noi de drept, care, deşi sunt extrase din documentele mai sus amintite, reglementează viaţa actuală a instituţiilor bisericeşti.

Ca obiect de studiu, Dreptul bisericesc, nu poate şi nu trebuie considerat periferic deoarece în decursul timpului a ocupat un loc fundamental a în procesul educativ.

Dreptul Bisericesc este una din materiile de studiu ce trebuie să aibă un loc bine stabilit în trunchiul comun.

Argumentaţia acestei afirmaţii este foarte diversificată. Nici o instituţie nu poate funcţiona fără reguli precise şi bine cunoscute de către toţi. Nu este suficient să existe regulile ci el trebuie cunoscute, înţelese şi aplicate. Pentru ca aceste obiective să fie atinse, normele canonice trebuie studiate încă din timpul liceelor vocaţionale cu profil teologic.

Un alt argument este de ordin istoric. O simplă abordare istorică duce la concluzia că dreptul bisericesc este una din materiile de studiu prezente în procesul de învăţământ teologic încă de la primele forme de organizare ale acestuia.

Nevoia actuală ca învăţământul să aibă aplicabilitate practică, este pe deplin satisfăcută de normele de drept canonic. Consecinţa trecerii în rândul materiilor teologice obţionale a Dreptului bisericesc, duce la un dezechilibru în învăţământul teologic preuniversitar şi la crearea unui învăţământ strict teoretic.

Necunoaşterea normelor de drept bisericesc duce inevitabil la o capacitate mai redusă de a înţelege celelalte materii. Dreptul bisericesc presupune întotdeauna un studiu interdisciplinar. Toată teologia este filtrată prin prisma sfintelor canoane. Materia principală de studiu a Dogmaticii, Dogmele, sunt reglementate prin canoane, viaţa liturgică şi pastorală este reglementată prin canoanele cu caracter penitenţial şi administrativ, normele de interpretare a Sfintei Scripturi sunt de asemenea prevăzute de canoane.

Dreptul bisericesc nu face numai legătura între materiile de studiu teologice, ci este domeniul prin intermediul căruia sunt reglementate relaţiile Bisericii cu societatea şi cu celelalte religii şi confesiuni. Reglementările privitoare la relaţiile Biserică – Stat sunt de domeniul Dreptului Bisericesc, rolul laicilor în biserică este prevăzut în canoane, etc.

Un ultim argument mai poate fi dedus prin comparaţia modului în care reglementată situaţia acestui obiect de studiu în instituţiile de învăţământ din celelalte biserici ortodoxe şi mai ales în lumea catolică.

Pentru ca învăţământul teologic seminarial să îşi atingă obiectivele este nevoie ca această materie de studiu să facă parte din trunchiul comun şi să aibă un număr de ore suficient pentru a se putea exprima.

Dreptul bisericesc poate fi predat în ultimul an de învăţământ , pe parcursul a două ore săptămânal.

Pentru simplificarea materiei este necesară despărţirea de administraţia bisericească, deoarece aceasta este numai una din multele ramuri ale dreptului bisericesc.

Administraţia bisericească ar putea fi reunită cu legislaţia bisericească pentru constituirea unui curs cu caracter obţional.

[1] Religia a fost expulzată din şcolile publice în timpul regimului Comunist. Intenţiile regimului comunist se regăseau erau exprimate în Constituţia din 13 aprilie 1948, act constituţional ce prevedea în art. 27 că organizaţiile religioase nu pot înfiinţa alte şcoli decât cu profil teologic. Religia a fost eliminată din şcolile publice prin Decretul privitor la reforma învăţământului, publicat în M. Of., nr. 178/4 aug. 1948. – decret prin care se stipula că educaţia este separată de stat şi se treceau în proprietatea statului toate şcolile. Aceiaşi reglementare se regăseşte şi în art. Articolul 84 din Constituţie din anul 1952, care prevedea printre altele şi următoarele: Şcoala este despărţită de Biserică. Nici o Confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului Cultelor. Constituţia din 1965 în articolul 30 reia această prevedere.

[2] P.S. Casian al Dunări de Jos, Educaţia creştină, în vol. Teologie şi educaţie creştină la Dunărea de Jos, Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003, p. 61.

[3] În anul 1990-1991, prin protocolul nr. 150.052, încheiat între Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, în şcolile publice, la nivel primar şi gimnazial, este introdusă, cu caracterul de facultativ şi opţional ˝Educaţia moral-religioasă˝, cu o oră de studiu la două săptămâni. În Semestrul al doilea al anului şcolar 1990-1991 creşte ritmicitatea studierii Religiei studiindu-se săptămânal. În anul 1993, prin adresa nr. 10.398, Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei este de acord cu propunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca să fi schimbată denumirea disciplinei de studiu în Religie.

[4] I.P.S. Antonie Plămădeală, Biserica în mers, Vol. II, Sibiu, 1999, p.16.

[5] Ghristoph von Schonborn, Oamenii, Biserica, Ţara – creştinismul şi provocările sociale, Edit. Ansatasia, Bucureşti, 2000, p.121.

[6] Legea 84/24 iulie 1995, republicată în M.Of. nr.606 din 10 dec. 1999.

[7] Prin cult religios se înţelege acea organizaţie religioasă căreia autoritatea de stat îi recunoaşte în chip formal această calitate juridică.

[8] Un număr de parlamentari au invocat neconstituţionalitatea art. 9 însă Curtea nu le-a dat câştig de cauză. A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995, cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţământului, publicată în M.Of. nr. 167 din 31 iulie 1995.

[9] A se vedea Pr. Costică Panaite, Religia: a fi sau a nu fi, în Rev. ˝Glasul Adevărului˝, anul IX (1998), nr.95-97, p. 60-65.

[10] O altă confuzie a fost creată prin Ordinul Ministrului nr.3638/11.04.2001 care preciza ˝că cei care nu frecventează orele de religie sunt obligaţi să-şi aleagă o altă disciplină opţională.˝ . Fără a contesta acest Ordin, care nu mai este aplicabil decât la clasele a XI a şi a XII a, deoarece s-au modificat planurile de învăţământ, ar fi potrivit ca el să fie completat cu o prevedere care impune ca respectiva materie opţională să fie predată tot de profesorul de Religie.

[11] Titularizare se face conform art. 9, alin. 2 din Legea privind Statutul cadrelor didactic care prevede: Posturile didactice se ocupa prin concurs. Concursul consta în probe scrise, la angajarea titularilor. Încetarea calităţii de titular este reglementată prin art. 17 care prevede: ˝Eliberarea din învăţământ a personalului didactic titular, prin transfer în alt sector de activitate sau prin desfacerea contractului de munca, se face de către organul care a dispus angajarea, potrivit legii˝.

[12] Sunt încă unele voci ignorante, intolerante, lipsite de ocupaţii şi abilităţi practice, care-şi permit să socotească Religia o disciplină opţională care nu poate avea posturi titularizabile deoarece copii ar putea solicita oricând să n mai studieze religia

(Asemenea aberaţii pot fi citite într-o lucrarea de altfel foarte reuşită: Paşi spre integrare – Religia şi drepturile omului în România, edit. Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 227-237; în cotidianul Evenimentul zilei,an. XII nr. 3874 (4 oct. 2004), p. 3, precum şi în alte surse de o calitate îndoielnică, asemenea autorilor). Ideea este falsă ca şi întreaga poliloghie pe care se fundamentează. Viabilitatea catedrelor de Religie există deoarece românii sunt un popor credincios care-şi înţelege şi cultivă religia.

[13] Despre importanţa pe care a avut-o Religia în cultura şi educaţia românilor de-a lungul istoriei a se vedea: P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981; Idem, Clerici ortodocşi ctitori de limbă şi de cultură românească, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1977; Idem, De la Cazania lui Varlaam la Ion Creangă, Tipo. Eparhială Sibiu, Sibiu, 1997; Idem, Lazăr Leon Asachi în cultura românească, Sibiu, 1985; Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2000; Idem, Pedagogie şi axiologie, Edit. Didactică; Ioan Nicola, Dominica Fărcaş, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 1996; Constantin Cucoş, Istoria pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2001; Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Edit. Ansatasia, Bucureşti, 1996; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, III vol., E.I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1994.; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, Edit. ˝100+1 Gramar˝ S.A., Bucureşti, 1995; Daniela Lupu, Educaţia moral-religioasă un concept depăşit ?, în Rev. Educaţia creştină, an. I (2004), nr. 1, p. 13-15. A se vedea de asemenea Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Bibliografia catehetică şi omiletică pentru folosul preoţilor şi profesorilor de religie, în G.B., an. LVII (2002), nr. 9-10, p. 86-112.

[14] Art. 68 are următorul conţinut. – (1) Studenţii şi absolvenţii care optează pentru profesiunea didactică sunt obligaţi să participe la activităţile departamentului pentru pregătirea personalului didactic.

(2) Departamentul funcţionează în instituţiile de învăţământ superior, pe bază de regulament, şi are planuri de învăţământ distincte, care cuprind discipline de pregătire teoretică şi practică în domeniile pedagogiei, psihologiei, logicii, sociologiei si metodicii de specialitate. In realizarea activităţilor proprii, departamentul este sprijinit de facultăţile de profil.

(3) Pregătirea studenţilor prevăzuta la alin. (1) şi (2) se realizează în regimul activităţilor didactice opţionale. Planurile de învăţământ ale departamentului sunt integrate in planurile de învăţământ ale facultăţilor de profil.

(4) Absolvenţilor departamentului pentru pregătirea personalului didactic li se eliberează certificate de absolvire, pe baza cărora sunt abilitaţi sa funcţioneze în calitate de cadre didactice.

(5) Absolvenţii învăţământului universitar pot profesa în învăţământ numai dacă fac dovada ca au efectuat pregătirea prin disciplinele prevăzute la alin. (2) sau vor efectua aceasta pregătire în primii 3 ani de la angajare.

De acest ultim alineat au putut beneficia şi profesorii de Religie proveniţi dintre clerici, aşa cum prevede Lega privind statutul personalului didactic în art. 136 alin. 2 ˝Personalul de cult, absolvent al învăţământului superior ori al seminarului teologic, cu o vechime de cel puţin 5 ani în profesie, care preda în învăţământul preuniversitar disciplina “Religie”, este salarizat la nivelul studiilor de profesor, respectiv de învăţător, categoria personalului didactic definitiv, cu obligaţia ca în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi sa promoveze examenul de definitivare în învăţământ şi să parcurgă pregătirea prevăzută la art. 68 din Legea învăţământului nr. 84/1995˝.

[15] A se vedea şi Metodologia privind mişcarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar ( Ordinul M.E.C. nr. 4927 din 2002, publicat în M.Of. nr. 257/14.04.2003).

[16] Despre succesiunea apostolică a se vedea Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea apostolică, în S.T., an. VII (1955), nr. 5-6, p. 305-325.

[17] A se vedea Pr. Conf. Dr. Vasile Citirigă, Bazele doctrinare ale cooperării dintre Biserică şi şcoală, în Ortodoxia, an. LV, (2004), nr. 1-2, p. 87-99.

[18] Prof. dr. Teodot M. Popescu, Primii didascali creştini, în vol. ˝ Biserica şi cultura˝, E .I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p.88.

[19] Ibidem, p.91.

[20] Ibidem, p.85.

[21]Ibidem, p.87.

[22] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, E.I.B.M.B.O.R., vol. I., Bucureşti, 1990, p.294.

[23] Şi în acest canon ca şi în canoanele 5, 29,51,57 Apostolice pedeapsa afurisirii nu are sensul de excoumicare, ci pe acela de suspendare din slujbă. Apud Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu, 1993, p. 37.

[24] Dr. Nicodem Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, trad. de Uroş Covincici şi N. Popovici, Arad, 1930, p.273.

[25] Ibidem p.273.

[26] Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe (note şi comentarii), Sibiu, 1993, p. 117.

[27] Dr. Nicodem Milaş, Op. cit., p.304.

[28] Pr. Constantin Dron, Canoanele (text şi interpretare), Tipo. Cărţii Bisericeşti, Bucureşti, 1940, p. 185..

[29] Vasile Băcilă, Op. cit., p.23.

[30] Ibidem, p185

[31] Există o veche tradiţie legislativă europeană în acest sens. A se vedea art. 17l din legea Austriacă de la 31 dec. 1867, precum şi decretul imperial din 25 iulie 1804; 25 iulie 1819 şi 1 nov. 1823; deciziunile ministeriale din 31 mai şi 25 august 1880 şi art. 2 din legea 8 mai 1868. În Serbia art. 27 pct. 13 al legii din 1890. Apud, Dr. Nicodem Milaş, op.cit. p.304.