“Unde vei afla niște lunecături…cu bună inimă indireptează și nu ne pune ponos….că, pre cât am putut, cu nevoință am lucrat.”
Aceste cuvinte aparțin lui Mitrofan, Episcopul Buzăului, unul dintre marii cărturari români, care prin talantul său de versificator și traducător și prin munca lui de corector și tipograf. s-a înnobilat pe sine, biserica și limba noastră strămoșească.
Episcopia Buzăului a fost mereu lumină. A răspândit cultură și învățătură. Profesorii străluciți și editori, precum Gavriil Munteanu sau Dionisie Romano au marcat istoria culturii.
Deși nu a existat decât în răgazuri scurte tipografie la Episcopie, preocupările culturale au fost permanente. Deoarece, despre cultura și tiparul de la Episcopie s-a scris bine – părintele Gabriel Cocora are marele merit -, despre anii comunismului, în care cenzura încerca să înăbușe orice urmă de libertate de orice fel, nu s-a scris mare lucru.
Eforturile acelor ani le-am simțit acasă, la tatăl meu, care își asumase sarcina sprijinirii renașterii tradiției editoriale locale.
Erau vremuri grele, cenzura era strictă, numărul mașinilor de scris bine controlat, iar hârtia tipografică se obținea greu, chiar foarte greu. Nici tipografiile nu erau prea ușor de găsit.
În acest context, să reușești să editezi un periodic la o Episcopie de Provincie, sau să pui o editură în lucrare, era o performanță greu de atins. Dibăcia lui Mitrofan era să tălmăcească și să construiască slovele, pentru a le oferea celor care știau carte. Măiestria în vremea comuniștilor era să poți deortosi texte, astfel încât să transmită mesajul, fără să zgârie vigilența cenzorilor. O greșeală putea bloca activitatea. Aveau comuniștii metode să te facă să nu mai faci. Nu neapărat constrângerea. Te tăiau de la porția de hârtie, iar scrisul rămânea în aer.
Publicațiile au avut și au darul de a oferi mai mult decât file și idei. În jurul lor se creează emulație. Sunt spirite care se ridică. Sunt minți care confirmă. Sunt daruri care capătă formă văzută. Sunt personalități care dăruiesc și se dăruiesc. Valoric, locul unde apar publicații crește.
Între 1982 și 1989 la Episcopia Buzăului a existat o efervescență culturală. Evident, ea nu avea amploarea celei de astăzi, iar aparițiile editoriale nici nu se apropiau de calitatea grafică a celor actuale, dar apărea un periodic și au fost editate volume.
Periodicul se numea Îndrumător bisericesc misionar și patriotic, iar cărțile apărute au avut tematică istorică și omiletică.
Îndrumătorul a fost o creație inițială a Episcopului Antonie și a fost pus pe masa cititorilor în vremea Episcopului Epifanie, având apariție constantă, anuală, cu o singură excepție, când a apărut pe doi ani calendaristici, din cauza lipsei hârtiei pentru tipar.
Colaboratorii periodicului erau mari personalități culturale și religioase, de la Valeriu Anania, la profesorii de teologie. Tematica era teologică, istorică și culturală. Evident, Îndrumătorul și-a dat obolul său regimului. Fotografia lui Ceaușescu apare la început, fiind însă folosită titulatura de domn și nu de tovarăș. Nu lipsește nici mesajul omagial, pe care nu-l semnează episcopul, ci un preot.
Pe lângă Îndrumător, la Editura Episcopiei au apărut aproximativ 20 de titluri. Numeric, nu pare a fi mult, însă numărul de pagini al fiecărui volum era semnificativ. Complexitatea aparițiilor era, de asemenea, o mare provocare. Corectori și tehnoredactori munceau pentru ca produsul să ajungă la tipar în forma cea mai bună. Nici fotografii sau artiștii de tot felul nu stăteau. Lucrările aveau imagini, astăzi cu valoare inestimabilă, iar cartea de muzică a părintelui Radu Antofie, a fost o mare provocare. Atât de mult s-a lucrat la ea, încât atunci când a ieșit caldă de sub tipar, a fost așezată în sicriu, pe mâinile reci ale părintelui, care era pe drumul marii treceri.
Fără mijloace moderne, munca de editare era o luptă sisifică. Nimic nu se făcea din mers. Totul trebuia reluat, asemenea textelor sacre, care la fiecare greșeală din manuscris, se rescriau integral, ștersăturile ne fiind admise, pentru a nu corci înțelesuri.
Dincolo de muncă, marele succes era să faci rost de hârtie, mai ales de hârtie dublu-cretată. Unele dintre cărți, spre bucuria ochiului, au hârtie de cea mai bună calitate. Sigur, nu era lesne și nici fără interpretări, să obții aprobare de la partid, pentru hârtie lucioasă. Dar, cu oarecare diplomație și …mângâiere a decidenților, se mai obțineau aprobări, chiar dacă, doar volumele de autor și omagiale ale Tovarășului, puteau avea hârtie de calitate superioară.
Sursa cea mai sigură de hârtie era fabrica de la Ghimbav. Odată intrat relațional pe această filieră, problema era oarecum rezolvată. Dacă sistemul de relații funcționa, autorii puteau lucra. Cărțile apăreau.
Având în vedere complexitatea și implicațiile chestiunii, ierarhii erau preocupați direct de problema hârtiei pentru tipar.
Și capacitatea de reacție trebuia să fie rapidă. Când prindeau breșa, cei de la Ghimbav anunțau și trebuia să te miști repede, în condițiile în care nu existau la centrele eparhiale mașini de transport mediu, cum sunt astăzi. Era un automobil de serviciu cu care se deplasa ierarhul și un camion pentru transportul de lumânări. Nici alte oferte nu erau și nici benzină la discreție. De aceea, a rămas de poveste o împrejurare care denotă râvnă fără pricepere sau zel dus la absurd.
Se povestește că într-una din zile, Episcopul se plimba cu ritm de seară pe aleea din fața porții centrale a Episcopiei.
Ostenit și transpirat, șontâcăind de la ceva bătături, intra prin marele portic administratorul Buruiană. Trăgea ca un animal de jug de un căruț ca pe vremuri, cu proțap, osie, două roți și grilaj de jur împrejur.
-De unde vii Buruiană? l-a întrebat episcopul.
-Sărut mâna, preasfinția voastră, de la Ghimbav!
-De la Ghimbav?! Cum de la Ghimbav!!
-Da, de la Ghimbav! Am adus hârtie!
-Păi… cu ce ai fost la Ghimbav?
-Cu căruciorul, preasfințite.
-Cu căruciorul, la Ghimbav?! Tocmai acolo? Cine te-a trimis?
-Părintele Iulian…
Episcopul a plecat glonț să-l caute pe cel care îndrăznise să-l trimită pe bietul administrator pe jos, la Ghimbav. După câteva minunate de reproșuri, episcopul și preotul au realizat că nea Buruiană s-a ținut de șotii. Atunci când a fost chemat să i se de vestea că trebuie să meargă imediat să aducă hârtie, pentru că în sfârșit aveau un lot disponibil, administratorul a întrebat cu ce îi recomandă să meargă. Preotul, părându-i-se întrebarea fără rost, comparativ cu efortul de obținere a hârtiei…i-a răspuns glumind…mergi cu căruciorul…Buruiană a plecat cu vehiculul indicat la gară, nu la Brașov.
Cu mai mult sau mai puțin umor, istorioară de mai sus, reală, amintește de umilințele și eforturile făcute pentru ca flacăra culturii și lumina cărții să rămână aprinse la Buzău. Greutățile au trecut, cărțile au rămas. Astăzi sunt surse unice pentru istoria locală și dovada ostenelii unor autori, care, dornici să dea muncii lor chip de literă, au scris și au fost publicați și difuzați, spre satisfacția cititorilor.
