Citeam deunăzi mesajul lu Havel adresat contemporanilor săi, în care amintea limpede că pentru ceea ce se întâmplă în istorie nu este vinovat doar conducătorul, ci și poporul. Da, poporul, adică noi toți, prin tăcere, prin acceptare, prin teamă, prin egoism, prim interes meschin, prin invidie, consfințim ceea ce liderul face.

Din seva acestor slăbiciuni se ridică dictatori mai mici sau mai mari, se hrănesc orgolii, se rupe societatea în trei: stăpâni, sclavi și indezirabili.

Cum pofta stăpânirii care pretinde orbirea celor din jur nu mi-am dorit-o – prefer să dezvolt oamenii care îmi sunt alături -, iar pentru statutul de personaj servil nu m-am calificat, mi-a rămas rezervat, de multe ori, eticheta de indezirabil pentru puternicii momentului. Cum ar și fi putut fi altfel, atâta vreme cât spun ce gândesc?!

A nu fi în grațiile stăpânirii vremelnice nu-ți creează ție cele mai mari neplăceri. Servii și servele regimului, au viața cea mai complicată. Infinit mai grea decât a ta. Se tem de asocieri cu tine și fac tot posibilul ca punctele de contact să nu fie la vedere. Sigur, public își justifică poziția ca pe o formă de diplomație. În realitate, este frică. Frica să nu piardă privilegiile, că nu va fi promovat, sau retrogradat. Conducătorii mai mici sau mai mari, din ziua de astăzi, nu gândesc valoric, ci asociativ. Îi preocupă doar cine apare cu cine și pretind celor slabi lepădarea de persoanele care-l contestă.

Starea de sclavie instituțională e grea. Presupune disimulare. Obosește mintea care se autocenzurează, astfel încât să nu fie deranjați superiorii.

Am întâlnit multe situații în care mi se pretindea direct să vorbesc negativ despre o persoană sau alta, pentru că cel care-i luase locul nu-l agrea. De fiecare dată am răspuns simplu: Așa ceva nu fac! Iar cei care sunt de acord cu practica, au trădarea în sânge. Au strigat Trăiască regele! la fiecare schimbare și vor continua să se dezică de oricine, oricând.

Interesante sunt și situațiile în care unii te redescoperă. După ce ai fost un personaj determinat, dar nu mai ești, constați ce teamă inspiră persoana ta. Nu, nu le este teamă de tine. Le este teamă să nu fi asociați cu tine. Se abțin constant să se afișeze cu tine. Că te-au tăiat de la like e amuzant. Că te-au ocolit la o adunare publică, e pitoresc, dar că evită să afirme adevăruri despre lucrurile bune pe care le-ai făcut pe unde ai trecut, înseamnă degradare umană. Dacă în primele două situații menționate se uită atitudine duplicitară, când rămân documente scrise este imposibil să încerci reparații ulterioare, cerute de ciclicitatea vieții.

Un exemplu? Imediat!

Cu câteva zile în urmă a ajuns la mine o Monografie. O lucrare de istorie a Palatului Copiilor din Buzău. O conjunctură ciudată și încă insuficient clarificată pentru mine a făcut să ajung director la fosta Casă a Pionierilor. Era o glumă istorică. Eu, teolog, ajungeam directorul unei instituții gândite în comunism. Dar, viața are umor, iar instituția era considerată prin alte părți un cimitir al elefanților, pentru cei care trebuiau alungați din motive politice, din Inspectoratele Școlare. Am fost probabil cel mai tânăr elefant…

Deși fusesem la conducerea Inspectoratului Școlar Județean, nu am dat niciodată atenție instituției. O știam de pe când era Casa Pionierilor. Nici nu știam cine este director și ce probleme grave are. Când am ajuns în prima zi la noul loc de muncă, m-am îngrozit. Totul era ruină. Plase de sârmă opreau eventualele avalanșe din tavan, ca să nu strivească scalpuri. Ușile nu se mai mișcau demult. Erau toate proptite în dușumele scorojite. Nici măcar bulina roșie nu ar fi stat pe clădire. Pica zidul dacă o aplicai. Totul era ruină, iar șocul imens a fost atunci când, după un raid de tunete, îngrijitorul a intrat în birou cu două ligheane. Dacă vă gândiți că juca o scenă din Cervantes, în care eu și cu micuțul meu ajutor ar fi trebuit să le folosim drept coifuri, vă înșelați. Erau recipiente în care trebuia să se scurgă din tavan apa de ploaie.

Aici se ajunsese după ce instituția încăpuse pe mâna trimisului de PSD. Șocant! Atât de șocant încât fiul meu, care pe vremea aceea era elev prin clasa a III – a, sau a IV –a, atunci când m-a vizitat în drum spre școală m-a întrebat:

-Ce ești tu aici?

– Director.

-Și nu ai de gând să faci nimic? Nu vezi că se dărâmă pe tine!

Nu am lăsat nimic cum era. Am refăcut totul Am început constituirea unui patrimoniu al instituției, în beneficiul și spre siguranța copiilor. Primul obiectiv a fost dobândirea fostei clădiri a Inspectoratului Școlar, de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. Am reușit, așa cum am reușit să dinamizez activitatea întregii instituții și să modernizez fiecare spațiu. Deși Monografia nu amintește nimic, prezentându-mi doar crâmpeie din activitatea didactică, bibliografia prezentată la finalul lucrării, amintește pe larg despre receptarea în presă a transformărilor de la Palat. Nimic nu a mai fost ca înainte. A fost instituția cu cea mai rapidă dezvoltare. Totul, dar absolut totul a fost reabilitat, iar nou sediu central al devenit un punct de atracție.

De ce nu amintesc nimic autorii Monografiei, deși unii au fost beneficiari direcți? Pentru că așa au înțeles ei că trebuie să se raporteze la adevăr. Dacă aveau altă percepție a realității, Palatul Copiilor nu decădea așa.

E amintit la capitolul patrimoniu un număr de document legal, care trecea clădirea de pe bulevardul Bălcescu în posesia Palatului Copiilor. Sec și scurt.

La vremea lor lucrurile nu au fost nici seci, nici scurte. Eforturile au fost consistente.

În acest demers, care a durat aproape un an, peripețiile s-au ținut lanț. Fiind foarte bine plasată, clădirea era vizată de potentații vremii, foarte destoinici în acapararea patrimoniului local.

Pe lângă bruiajul lor, piedicile involuntare puse de angajații Ministerului Educației, mi-au îngreunat viața.

Ministerul a devenit loc de pelerinaj administrativ pentru mine. Prima destinație? O doamnă de la patrimoniu. Am intrat umil și rugător în biroul ei, evident, însoțit de necesara sacoșă, care trebuia să convingă. Mi-a comunicat lista cu documente, destul de multe, având în vedere că actele de deținere nu erau prea clare.

M-am întors cu hârtiile și, din nou, cu stimulentul. Mi-a fost preluat cu fast dosarul. Am plecat fluierând de fericire. Au trecut două săptămâni; și nici un răspuns. Am încercat să aflu la telefon care este soarta dosarului. Omul de la minister, era mereu ocupat.

Am plecat agitat spre Minister. Am găsit-o în birou.-

-Sunt de la B…

-De la Brașov!

-Nu stimată doamnă, de la Buzău, în chestiunea cu clădirea…

– Da, exact. Verific imediat dacă e complet dosarul.

S-a ridicat  și a început scotoceala prin maldărul de pe birou. Era o dezordine imensă. Dosare, foi volante, bucăți de mâncare, broșe, reviste, toate puse la întâmplare, în maldăre. A insistat, dar dosarul parcă se făcuse nevăzut. S-a întors. M-a privit ca…de pe tâmpa!

-Îți mai aduci aminte culoarea dosarului?

-Portocaliu sau roșu, sigur nu era; nu-i suport nici pe unii nici pe alții!

-Nu a prins gluma! A continuat să caute, dar mai mult din complezență.

Cum pârdalnicul de dosar nu ieșea la suprafață, iar eu în mână aveam o sacoșă care putea fi de interes, a încercat să mă liniștească, asigurându-mă că-l va găsi. I-am propus atunci să cer să mi se trimită altul prin fax, să fim siguri. Am primit documentele. Le-am așezat împreună între filele unui dosar de plastic alb și l-am lăsat în pază. Evident, pentru susținere morală, am mai lăsat și plasa.

Am mai trecut încă două săptămâni. Curățasem curtea clădirii, voiam să încep amenajările, însă semn de la Minister nu venea și pace.

Am plecat iarăși. Am luat un cadou mai mare. Gândeam că pot avansa mai repede, dacă semăn cu mai multă dărnicie. Nu scrie în Biblie că dacă semeni cu zgârcenie, cu zgârcenie culegi?! Am ajuns la biroul cu pricina. Doamna nu era. Am rugat colegele să o sune, să aflăm unde este și când vine. M-au refuzat, așa cum din motive de protecție, nu mi-au dat nici numărul de telefon. În cele din urmă, s-au îndurat să-și sune șefa, pe care nu voiau să o deranjeze. Era la o ședință, dar ajungea în câteva zeci de minute, mi-au transmis. Au avut dreptate, în aproape două ore a ajuns. La orele 11 era în fața ușii. Se vedea că venea de la o ședință, după dezordinea vestimentație și mirosul de mâncare al hainelor…

M-am repezit pripit să-i înmânez cadoul. Și-a amintit de unde sunt, ce vreau și ce culoare are dosarul. Eram în progres și în sinea mea simțeam că victoria e aproape.

A scos dosarul, l-a răsfoit scurt.

-Nu te pot ajuta, nu ține de compartimentul meu. Mergi la contabilitate!

-Eu merg, știți, dar cu mine va merge și cadou. Probabil voi avea nevoie de el.

Mi-am înhățat sacoșele și am plecat pregătit să reiau lupta. Noii redute i-am spus răspicat:

– Pe mine nu m-a refuzat nimeni niciodată, deci nu accept decât rezolvarea rapidă!

A gustat gluma. Nu m-a refuzat. Ba chiar a făcut tot ce putea. Am reușit să o scot la capăt și să înceapă demersurile de transfer efectiv al clădirii. Documentul avea nevoie de 20 de semnături. Agonie și extaz. Până ajungea la ministru, se schimba secretarul general adjunct al Ministerului. Trei pioni de pe acea poziție au căzut. De fiecare dată procesul s-a luat de la capăt. Mergeam la fiecare birou și supravegheăm documentul ca pe un bebeluș care învață să meargă. Unde se poticnea, îl susțineam să nu …cadă. În cele din urmă, victoria a venit. Era pe masa ministrului. Dar ministru era mai în toată vremea plecat. Am reușit să fac ca actul să urce din teancul de lângă birou, pe birou. Era chiar primul în mapă. Aici a fost marea acrobație. Îl semna ca… primarul, dar trebuia să-i ajungă la pix. Să știți că nu e treabă ușoară să ajuți un document legal să producă efecte. Așadar, așteptam semnătura. Părea o banalitate și ar fi fost dacă nu ar fi picat guvernul ….

Am reușit în cele din urmă să transfer clădirea de pe Bălcescu, să primesc bani din bugetul de la Cercetare și să o repar.

Sigur, nu ți-a găsit locul povestea mea în Monografia amintită. Chestiuni de tehnică compozițională a …monografiei, probabil. De fapt, la cum e abordat totul, titlul de monografie este eronat. Nici măcar inspirația de a o edita la propria editură a instituției, pe care tot eu am înființat-o, nu au avut-o autorii. Poate pentru că acolo, în vremea mea, au apărut nume mari, precum Passionaria Stoicescu sau Irineu Mihălcescu….

În fine, pentru mine rămâne satisfacția unui lucru bine făcut. Rămân imaginile contrastante între ceea ce am găsit și ce am lăsat, după doi ani de mandat.

Mă bucur că mai totul s-a păstrat intact, excepție făcând colecția de flori, destinată parcului Palatului Copiilor, dar pe care-l oferisem instituției.