Două circulare. Nu au nimic, sau aproape nimic în comun. Doar fermitatea exprimării. Imperativul.

Una, povestită de părintele Agârbiceanu, pe care nu o cred reală. Cealaltă, redată de mine, deci reală.

Despre ce povestește Ioan Agârbiceanu? Despre drama unui preot, o suferință aparte.

Se spune că slujitorul unei parohii avea o slăbiciune mai altfel. Era tulburat teribil la Liturghie de către ciobanii care treceau prin preajma bisericii unde slujea. Nu era deranjat de zgomotele turmei, ci de muzica ciobanilor. Cântau atât de frumos încât părintele se punea pe joc și uitata de toate. Juca și nu mai ținea cont de nimic, până când oierii se depărtau de biserica lui. Odată, de mai multe ori, un an, mai muți ani, paharul s-a umplut. Oamenii nu voiau să mai îngăduie așa stare neplăcută a lucrurilor. Și-au stabilit delegați și i-a trimis la vlădicie, să se plângă de patima preotului. După un timp, Vlădica l-a chemat la ordin pe slujitorul Domnului. L-a întrebat ce se întâmplă la el în sat și cum este posibil să aibă un asemenea comportament, în timpul celor sfinte.

Fără ocolișuri, părintele i-a povestit ierarhului de ce duh este chinuit. Cu lacrimi i-a mărturisit cum patima jocului pune stăpânire pe el când aude muzică și cum nimic, absolut nimic, nu-l poate opri. Doar ultima notă a cântecului îl dezleagă.

L-a privit duios dar și curios superiorul său ierarhic, pe preot. Și-a chemat secretarul. Acesta s-a așezat așteptând să scrie pedeapsa împricinatului. Episcopul însă, în mod ciudat, nu i-a dictat nimic, ba din contră, l-a trimis să caute un taraf.

A ajuns cu muzicanții la palat. I-a vârât înăuntru, iar ierarhul le-a cerut să cânte. Și-au acordat strunele și au dat drumul nebuniei sunetelor. Cuprins de duhul neputinței, părintele a început să joace. A jucat până ce hainele de pe el au început să se înmoaie în sudoare. Nimic nu l-a putut opri, nici privirea superiorului, nici uimirea secretarului și nici nedumerirea lăutarilor. De greaua patimă a momentului a fost ușurat doar de mâna fermă a vlădicii, care la un semn, a oprit muzica, asemenea unui mare dirijor. S-a potolit și părintele din joc. Aștepta să primească osânda, iar secretarul să o pună pe răboj. Cu glas hotărât, episcopul a zis:

-De astăzi înainte poruncesc să nu mai treacă cioban cu turma, în zi de Liturghie, pe lângă biserica părintelui. Să fie înștiințat tot norodul!

Adevărată sau nu, istorioara mi-a sunat în urechi atunci când am deschis un plic de la Episcopia Buzăului, în tinerețile mele.

Dar despre ce era vorba?

La început de viață și de drum, căutările sunt intense. Reflexele cercetării prin cărți și prin trecut, rămân ca o dulce alinare a noii etape de acomodare la o viață consumată în rutină. Studiile se termină, dar parcă tot mai ai poftă de iscodit. Nu știu pentru alții cum a fost, dar mie așa mi s-a întâmplat, motiv pentru care am început să caut ce e vechi și trebuie scos la iveală. Am devenit membru al Societății de Științe Istorice și am dorit să demonstrez că nu e o întâmplare. Am început să caut subiecte inedite. Așa am ajuns să cercetez trecutul schitulețului Flămânda, din Blăjani. Mic și uitat de lume, atât de uitat încât nici în inventarele Episcopiei nu se afla, așezământul mi-a dat prilejul să-l cercetez și să public în Mosaios, revista Muzeului Județean Buzău, un studiu întins pe câteva file bune.

Cum orice scormonire poate aduce și nemulțumiri, le-am simțit și eu. Demersul meu a fost contestat, iar afirmațiile mele referitoare la neglijarea de către centrul episcopal a obiectivului, au deranjat, în eșalonul doi. Dacă cele amintite au creat nervozități, afirmațiile mele conform, cărora istoria bisericuței ar fi avut mai multe date, dacă preotul Ispas, fost slujitor la Sorești de Blăjani, nu ar fi fost înmormântat cu vechea Evanghelie, pe care erau însemnări, au dus la furtună.

Ierarhul a cerut deshumarea preotului, pentru a-i lua prețiosul document, pe care, micii cronicari – așa cum îi numea Iorga pe cei care lăsau însemnări pe cărțile sfinte- au scris.

Era mult timp de când preotul părăsise vremelnicia. Cu moderație, am cerut ca totul să rămână cum era. Preotul a fost lăsat să doarmă cu odorul sfânt în brațe, după tradiție.

Părea că seninul administrativ se așternuse. Doar că, după o vreme, a venit o circulară care cu fermitate spunea: începând de astăzi, preoții să nu mai fie înmormântați decât cu evanghelii noi!

Deci, așa cum spuneam la început, cele două circulare nu au nici în clin, nici în mânecă una cu cealaltă.

….poate doar fermitatea, ineditul și… posibilitatea ca turmele de oi să mai treacă, cel puțin pe lângă bisericuța de pe valea Flămândei.