De ceva vreme Netflix a lansat filmul “Doi papi”. Bine realizat, ca mai toate producțiile canalului, filmul se dorește a fi o incursiune în viața Vaticanului. Cu mesaje bine dozate, cu trimiteri subliminale inteligente, orientate spre anumite produse, și cu dialoguri pe teme care au pus Biserica Catolică în dificultate, filmul reușește să-și atingă scopurile multiple. Dozajul dintre profund și light, dintre accesibil și complex, este foarte interesant. Filmul sare din canoanele cinematografice, prin modul de abordare a subiectului, și reușește să-i transforme pe cei doi papi în două personaje accesibile, chiar simpatice. Personajul pozitiv este Jorge Bergolio, actualul papa Francisc. Prin evocarea trecutului său discutabil, în timpul dictaturii militare din Argentina, când a fost de partea unei puteri criminale, și prin modestia cu care a înțeles să-și ducă traiul, papa Francisc a fost adus la… umărul omului de rând. Modul său simpatic, până la banal, de a fi plac societății actuale, care nu mai suportă distanțele sociale de niciun fel, este accentuat comercial.
Cu totul diferit, cel puțin în prima parte a filmului, este prezentat papa care a renunțat la tiara papală, Benedict al XVI –lea, fostul cardinal Joseph Ratzingher. Rigid, conservator, elitist, neadaptat lumii obișnuite, prețios, rece. Marele teolog german, prea puțin pe gustul maselor, este în cele din urmă scos bine…de succesorul lui.
Sfârșitul producției cinematografice îi găsește pe cei doi papi, papa în funcție și papa emerit, împreună, privind meciul de fotbal de la Mondiale, dintre Germania și Argentina. Deși argentinienii îl aveau susținător fervent, cu fularul deasupra tichiei papale, pe Francisc, nemții au învins, spre satisfacția mai discretă a lui Benedict, care a savurat și fotbalul și berea nemțească. Francisc a rămas doar cu…bucata de pizza.
Deci, dincolo de totala dedicație pentru misiunea lor, papi au timp să fie oameni, iar fotbalul reprezintă parte din manifestarea umanității lor.
Ei bine, sportul rege nu atrage numai papii. Nici Patriarhul Daniel nu se desprinde prea ușor din fața televizorului atunci când este un meci de fotbal bun. E drept, nu are privilegiul de a vedea echipa României jucând în finală cu Argentina sau Germania, nici măcar cu Rusia sau Bulgaria, dar mai sunt și jocuri care merită.
Nu l-am văzut preocupat de fotbal, dar așa am auzit. Și nu sunt doar vorbe. O întâmplare mi-a confirmat.
Sună telefonul. Era 6.45.
-Epifanie sunt! Părinte secretar, să vii urgent la mine!
-Imediat, sunt pe drum, acum ajungeam, răspunse părintele.
Deși totul era foarte matinal la Buzău, secretarul în acea zi a fost trezit de telefon. Și-a pus rapid straiele, și-a căutat somnoros mașina prin parcare, a invocat Cerul să nu-l încurce culorile semaforului. Cu răsuflarea alertată ca după un sprint agresiv, a ajuns la ușa biroului. A sunat și auzit invitația să intre. Spre surprinderea secretarului, episcopul era singur. Nu se întâmpla niciodată așa ceva. Inima i-a sărit. Presimțea ceva rău. Niciodată nu vorbea fără martori. Dar oare cât de grav să putea fi…
-Ascultă părinte, m-ați pus într-o situație extrem de neplăcută! M-a luat Preafericitul, de nu m-am văzut! Mi-a povestit că voi – sigur faci și dumneata parte dintre cei vinovați, pentru că ești mai tânăr -ați bătut echipa de fotbal a Patriarhiei. Vă țin toată ziua la serviciu și voi mai aveți timp de așa ceva! iar eu nu am știut nimic… Cum e posibil? Vlădica, nu-ți cunoști Eparhia! mi-a zis. Nu știi ce jucători ai! Să-mi dai imediat lista cu toți care joacă fotbal, părinte!
Secretarul a devenit cărămiziu. Nu mai știa ce să creadă. Era glumă, era supărare?! Să dea lista? …Să nu o dea? Să fie deconspirator? Să ascundă adevărul? ceea ce nu era deloc digerabil pentru ierarh, dacă afla. Se supăra cumplit dacă era mințit. Așa că a început să …anunțe primul 11, încercând să treacă la rezerve câțiva colegi, pentru a-i proteja de un … eventual fault. Ca Ilie Dobre, a turuit echipa…poate îi scăpau ceva nume urechilor șefului.
-Sună-i pe toți și cheamă-i aici, imediat!
…noul fluier de meci…
Nu a trecut timpul unui sfert de meci și echipa era de față.
– Măi copii, zise Episcopul. M-ați pus în dificultate. Ați conspirat toți împotriva mea. Nu mi-ați spus ce preocupări aveți. Am aflat de la Patriarh. S-a plâns că i-ați bătut echipa. E adevărat?
-Adevărat, Preasfințite, a avut curajul să răspundă unul dintre membrii echipei, care a simțit că nu e chiar de rău ceea ce se întâmplă.
-Bine ați făcut, dar de ce nu mi-ați spus și mie.
-Nu am îndrăznit, dar este adevărat.
-Luați loc, poate sunteți osteniți sau accidentați după așa meci. Vasăzică aveți echipă…Și cum vă numiți, Vulturii? Așa am înțeles…L-ați luat simbol pe vulturul Ilie?
-Nu. Vulturii se numesc cei de la București.
-Și voi?
-Noi…, noi nu avem nume. Nu ne-am luat…
-Și unde jucați? Am înțeles că cei de la Patriarhie au teren special amenajat. Voi când mai jucați și unde?
-Știți, la noi e mai greu. Am închiriat un teren și jucăm seara târziu. Ne cunoaște lumea și nu știm cum ne-ar privi alergând pe terenul de fotbal și cerând pase…
-Deci…nu aveți nume de echipă și jucați noaptea, iar ei se numesc Vulturii. Atunci… voi să vă numiți Bufnițele, doar jucați pe întuneric! Ce ziceți, merge? Sunteți de acord cu numele?
-Suntem, dar știți, dacă ne-ați botezat, acum trebuie să ne luați echipament, că nu prea aveam și este scump…Preafericitul așa a făcut!
-Dragilor, așa o fi făcut, dar eu nu vă iau niciodată! Iar dacă m-ai jucați fără să știu, vă sfătuiesc să pierdeți, să nu mai primesc reproșuri.
Și așa a apărut în peisajul competițional intern echipa Bufnițele. Cu ghetele puse în cui, nu mai știu dacă astăzi mai joacă, dar are deja tradiție la Buzău, o tradiție născută încă din perioada interbelică, atunci când teologii jucau fotbal în echipele locale, iar la Seminarul din Buzău echipa profesorilor a schimbat fanionul cu cea a elevilor.
