Articolul program al primului număr al revistei Urzica (1 februarie 1949, p. 3) enunța obiectivele revanșarde ale clasei muncitoare, scăpate de sub, „jugul” capitalist, astfel : „într’o țară în care, sute de ani, câteva zeci de mii de profitori au râs cum au vrut de popor, are și poporul – în sfârșit, astăzi liber – dreptul la zâmbet.”

Românul s-a născut …râzând. De sine sau de altul, de bine sau de rău, cu piper sau nesărat, ne-am născut cu umor. Sper că nu …din umor, deși nu sunt mereu foarte sigur.

De la zeflemea, la umorul doct – pentru există și așa ceva -, anecdotica românească are ceva inegal în ea. Atât de fluidă este, încât în românește se râde în egală măsură despre gluma rusească și englezească.

Parte din ființa națională, felul neserios de a fi, nu a fost stârpit de regimurile politice. Glumeții au mai pierit, precum Tănase. Se întrecuse cu gluma…Dar pofta românilor de a luat în râs cam orice îi pică în cale, a fost și este de nestăpânit; și cu cât puterea a strâns mai rău șurubul, cu atât spiritul anecdotic a devenit mai bine lucrat.

Burebista a ars viile, comuniștii, cu morga lor de serioși cum nu mai văzuse lumea, nici măcar la legionari, nu prea au avut erbicid pentru pofta de bancuri a românilor. De aceea, au preferat să existe gluma oficială, iar emisiunile umoristice erau de bună calitate. Sigur, unele texte par de neînțeles astăzi. Contextul e altul. Poți da de-a dreptul acum, ceea ce nu e tocmai stimulator. Gluma strecurată, filtrată, din vremea lui Ceaușescu, avea farmec greu de atins, de către umoriștii actuali. Poate pentru că nu în conținutul anecdotei era secretul, ci în modul nostru comun de a gândi. Toți înțelegeam la fel glumele, deși erau doar aluzii discrete, pentru că știam realitatea. Practic, indiferent de text, gândul nostru ducea tot acolo, în sfera puterii. Cum nu aveam curajul să spunem răspicat ce gândim, dizidența  prin umor era generalizată.

Așa cum spuneam, regimul a îngăduit existența unor canale umoristice, care erau detaliate în particular, între amici. Gluma oficială exista, iar unul dintre mijloacele de propagare era ziarul Urzica.

Nu cred că este cineva care să fi trăit în vechiul regim și să nu fi auzit de Urzica, periodic care își avea sediul aproape de Comitetul Central al Partidului Comunist, în zona străzii Ion Câmpineanu.

Așa cum aminteam și altă dată, Episcopia Buzăului era un centru de cultură. Actori, scriitori, academicieni, filozofi, îi treceau adesea pragul. Antonie Plănădeală era amfitrionul perfect. Pe lângă ei ajungeau și ziariști, nu toți cu stea în frunte.

A poposit și un anumit domn Oprescu, director sau redactor șef la Urzica. Cum l-au citit că nu dorul de cultură îl mânase la drum, ci mai degrabă puțină relaxare și o masă mănăstirească – pentru că la Mănăstire oaspeții de sorgintea lui erau bine tratați-, a fost expediat rapid la Rătești, pe capul stareței. Nu știu dacă maicile de acolo, sau măcar stareța, o femeie destul de rigidă, au răsfoit urzicăturile din ziarul vesel, dar protocolul era protocol.

După ce a lăudat îndelung bucatele copioase servite de maici în sufrageria stăreției, au constatat cei prezenți că nu prea aveau puncte de încopciere. Frugalitatea tematică a periodicului Urzica, nu avea legătură cu preocupările celor care trebuiau să asigure un timp plăcut invitatului și soției lui.

Așa am ajuns să fiu împins în față și asimilat ca partener de dialog al ziaristului, deși eram prin ciclul superior al gimnaziului.

După o excursie scurtă pe dealul Corbului, unde a fost ghidați de maica muzeograf, pentru a vedea crucea care străjuia mănăstirea și locul unde legende spune că s-au așezat primii călugări, a intervenit plictiseala. Cum la fotbal se pricepe toată lumea, am început să legăm dialoguri pe teme sportive. Întâmplarea a făcut ca exact în acel iunie să aibă loc Campionatul Mondial de Fotbal, din 1986. Vorbeam, dar date nu prea aveam. Televiziunea noastră națională nu transmitea meciurile, iar românii încercau prin tot felul de artificii să tragă semnal de la postul bulgăresc de televiziune. Orice casă sau balcon avea tot felul de năstrușnicii agățate.  Era un fel NASA pe fiece acoperiș. Smoala de pe blocuri arăta ca după bombardament. Unii se mândreau cu caii lor, alții cu căruțele lor, vorba psalmistului, iar românul cu antenele lui. Era așa o întrecere, greu de imaginat în lumea wi-fi.

Cetățenii aveau dotări, mai mult de un luciu de apă tulbure și o limbă neștiută nu receptau, dar aveau orgoliul că au trecut granița, că sunt conectați la alte realități. A doua zi, la serviciu, fiecare povestea ce pricepea, iar totul era atât de diferit, încât se nășteau controverse, care rămâneau pentru totdeauna nelămurite. Dacă așa se petreceau treburile în cazul filmelor, meciurile aveau limbaj comun, iar la gol strigăm toți la fel. Din acest motiv, interesul pentru urmărirea Campionatului Mondial din Mexic, via Bulgaria, era major la români.

Nici ziaristul nostru nu era prea încântat când a constat că la mănăstirea confortul nu era total. Masa a fost bună rău, discuțiile pe teme înalte nu-l reprezentau, iar subiectul fotbal a fost epuizat repede, ne având informații proaspete.

Cum meciurile se succedau, iar la stăreție era un televizor cu lămpi, s-a gândit să dea dovadă de inițiativă și să organizeze un mic cinema, pentru meci. S-a ridicat brusc și s-a dus la bucătărie. Când a intrat, maicile au început să fie stânjenite. Căuta ceva cu privirea, în mod insistent, dar nu spunea ce anume. Cum nu găsea obiectul cu pricina, în cele din urmă le-a explicat ce dorește. Voia un lighean de aluminium, pe care să-l atașeze la antena de pe clădire, pentru a convinge undele bulgărești, să vină peste dealurile și printre stejarii Răteștiului. Maicile s-au privit…nu au zis nimic, iar una dintre el s-a strecurat la stareță și i-a povestit care era pofta musafirului. Aveau un singur lighean de aluminium, folosit drept copaie pentru spălat, dar…oaspetele e oaspete. Maica administrator  i l-a dat, dar cu rugămintea de a-l restitui, pentru că era pe inventar…

Visuri deșarte. Comisia de casare nu avea decât să urce pe stăreție, pentru a constat schimbarea de destinație a obiectului. În câteva minute Oprescu era în vârful casei, iar eu eram armurierul lui. Cu o mână țineam ligheanul, iar cu cealaltă scara din lemn de salcâm, cu brațe lungi, strâmbe, dar ferme.

După câteva reglaje de poziție a parabolicei, odată cu lăsarea întunericului, am convenit că trebuie să acceptăm calitatea imaginilor așa cum sunt. Ne-am așezat în fotolii, pentru a urmări satisfăcuți meciul și a comenta informați ceea ce se petrecea în teren. Pentru a mări acuitatea, colegul meu de studio, a avut geniala idee de a flanca televizorul cu fotoliile, de-a dreapta și de-a stânga, și a privi în oglinda așezată față în față cu măsuța de televizor. Părea că imaginile se purifică, iar puricii nu mai sunt așa insistenți. Deci, condiții perfecte pentru un meci de fotbal. Rămânea, din acele momente, doar sarcina echipelor să joace, să avem ce dezbate.

Bun comentator, ziaristul, nu a mai insistat să aibă și feedback și nu a sesizat că eu dormeam demult, răpus de frunzele uscate și buruienile strașnice, care mi-au stat în cale, în drum spre vârful Corbu.

Am aflat rezultatul dimineață. Partenerul meu rezistase eroic, iar acum era puțin decepționat pentru că îi înșelasem așteptările. E clar, nu fusese una dintre cele mai bune seri ale lui și probabil că nici plimbarea la Buzău nu ar fi fost memorabilă dacă, un concetățean de-al nostru, un buzoian, nu ar fi dorit, cu tot dinadinsul, să demonstreze că …la Buzău și la Dumnezeu, totul e posibil.

Omul nostru, plictisit de atâta stat la bariera din Vernești, și-a priponit capra  pe care tocmai o cumpărase și a coborât în dreapta, să mai golească din lichidele de care trăgea prin sticle. Era povară inutilă pe de o parte, iar pe de altă parte, murea de plictiseală așteptând Țuicaru, mocănița noastră care leagă Nehoiu de Buzău. Leneș din fire, Nehoiașul – căci așa se numea oficial -, trecea greu și rar. Dar așa cum circula, regulile de trecere la barieră se respectau. Practic, proprietarul caprei făcea două treburi deodată. Respecta legea și se relaxa cu amicii. Capra nu avea decât să aștepte, să vadă și ea cum e în trafic. Și așa ar fi fost, dacă trenul se ținea de obiceiul de a întârzia. Atunci parcă era în competiție cu sine. A trecut iute și tot iute, impiegatul a ridicat bariera. Biata capră urla disperată din vârful barierei, căci de acolo fusese legată, iar stăpânul, derutat de ceea ce consumase și de situație, nu era hotărât dacă să meargă mai întâi să dezlege capra, sau să dea fuga în cabină, să-i ceară angajatului CFR să de-a jos bariera.

Evident, episodul s-a petrecut în fața umoristului și a apărut în primul număr din Urzica. A devenit apoi legendă și a fost copiat, fără indicare sursei.

Evenimentul s-a petrecut la Vernești, iar scopul lui a fost acela de a salva excursia ziaristului Oprescu, la Buzău. Picase bine la masă, dar tare prost la celelalte. Capra și stăpânul l-au îmbujorat. Revenise la normal.