E vremea rugăciunii de dimineață, fiule. Trezește-te, altfel vei întârzia la muncă.

Ilie, în cele din urmă găsise un loc de muncă. Muncea de o săptămână la o fabrică, spre fericirea mamei. Plină de mulțumire, mama a căzut în genunchi în fața icoanei și a început să-și rostească rugăciunea.

Apoi a intrat în camera lui Ilie. Îl privea cu încredere. Îi vedea visul  strălucind pe fața suplă, netedă și lungă. Îi deslușea pe chip o paradă de mașinării, cabluri, becuri luminoase și motoare.  Îl privea și șovăia să-l deștepte. De când s-a întors de la muncă, tăcerea lui făcea să părea schimbat. 

Pentru a-i fi trezirea blândă, mama a tras ușor draperia. Privea spre port, iar coșul fabricii navale sărea prin ceață, în vânt, spintecând șiruri de corbi și pescăruși. Părea  un gât de cocoș, care în răstimpuri era la fel de zgomotos. Șuiera aprig. Prin geamuri treceau undele zgomotelor, lovind în ultimile clipe de somn ale lui Ilie. 

Sub privirile mamei, în cele din urmă, s-a ridicat.  A îmbrățișat-o. S-a ridicat brusc în capul oaselor. Cu mișcări soldățești și-a tras combinezonul, să ucidă aburul ceții, care s-ar fi strecurat prin orice pânză obișnuită.

Un ultim alint al mamei după trezire, l-a făcut să se alinte asemenea unei fetițe. Era fericit, gândea mama. În sfârșit, era fericit cu ceea ce făcea, cu ceea ce era. 

Vremurile erau grele. Războiul măcinase mult. Chiar tatăl lui rămase undeva prin colbul tranșeelor. Un ceas și o scrisoare este tot ceea ce au mai primit. O rană adâncă pentru ei.

Dar, vremurile păreau a se îmbuna cu ei, mai mult decât cu alții. Nu erau mulți care puteau spune asta. Și apoi aveau pacea lor….o pace care acum lucea a fericire. 

Ce poate să-și dorească o mamă mai mult de la copilul ei și copilul de la mama lui, dacă nu fericirea?

Ținându-se de mână au intrat în sufragerie. Mirosea a pâine prăjită, iar samovarul, vechi semn al originii lor chicotea ca un prunc satisfăcut, deși era vechi de zile.

Aburii care fugeau pe sub laturile ușor teșite îl ducea pe Ilie peste lume. Nu era rău unde lucra, dar parcă lumea era tot rea, parcă cauta să-și împartă sărăcia învelită în pojghițe de răutate. Oare de ce își imaginau toți acești oameni de împărțit, în loc să se îngrijească unul de celălalt și treacă împreună peste primejdii?!

Samovarul din care au iești atâtea povesti frumoase, îl făcea pe Ilie să viseze la o lume  mai mai altfel … Ar fi dorit ca fabrica lui să aibă armonia aburilor, care se desprind, urcă, se fac norișori, dar nu se rup. Devin stropi și cad împreună; și rămân totdeauna legați. Se recunoscu unul pe altul și redevin una. Cum ar fi să fie așa cândva?! Câtă voioșie ar avea drumurile de dimineață spre muncă și cât de normale ar fi ceasurile de acolo. Nu ar mai semăna a irosire. 

Orice s-ar spune, Ilie era ușor poet. Gândurile din taina lui se trezeau doar la poarta uzinei, unde un turc, uitat pe acolo din cine știe ce bătălie cu viața, ispitea cu un ceai cald, din ibricul vechi, pe cei care se îndreptau spre alungarea unei noi zile din viața lor, pentru traiul de mâine.

Aburii de aici nu erau ca cei de acasă. Erau grei și nici căldură nu dădeau…

Visa larg cât portul, chiar și atunci când prins între fire făcea ca motoarele să se învârtă.

O altă zi s-a dus și răgazul samovarului a venit iarăși.

În strigătele de chemare ale noilor amici, Ilie a sărutat mâna mamei, de parcă ar fi gustat ceva delicios și a ieșit. Mama a zâmbit. De fiecare dată când o săruta îi spunea mai mult decât ar fi făcut-o în vorbe. Clipocitul buzelor, sunau altfel decât vorbele.

Cu pas iute a trecut prin mica grădină de afară, unde creștea în ghivece busuioc dulce. A cules câteva frunze și le-a frământat între palme, adulmecându-le mireasma, în timp ce ieșea pe stradă.

Dimineața fusese rece. Ceața învăluia Portul. Ilieși prietenii lui așteptau șirul bărcilor pe chei. Simțeau că au inimi de lei.

Ilie avea însuflețire fără margini . Era voios,  plin de poftă să-și înceapă munca. Dar era atent să nu-i deranjeze pe ceilalți. Pentru el a fi onest înseamna să nu te dai mare, nici măcar cu starea ta de bine. Altfel s-ar fi exteriorizat.

Poate că nici șeful nu ar fi agreat ruperea ușoarei monotonii.  Șeful  era german. Venise aici primul și fusese primul electrician al portului. Meserie nouă, pe atunci. El legase primele fire în viscerele navelor.  Se mândrea cu asta în fața lui Ilie și l-a învățat toate trucurile meseriei. Îi era dator, fără îndoială, dar dacă reușise să capete foarte repede respectul neamțului, a fost pentru că era, foarte agil, rapid, vesel și mai ales tânăr. Atât de tânăr încât îi stârnea melancolii. 

A mai trecut o zi. Spre seară putea să plece fericit spre casă, știind că era prietenul de care prietenii lui aveau nevoie cel mai mult și tipul de angajat, în care șeful putea avea cea mai mare încredere

Și-a îmbrățișat mama și a mers cafeneaua de vizavi . După un joc de vist a plecat să vadă o competiție de table, prin vecini. Apoi s-a înapoiat acasă pentru a se alătura mamei, la rugăciune. A îngenuncheat alături de ea, ca de obicei. În loc de metanie, a făcut zglobiu o tumbă, ca un copilaș. Cuviincioasă de fel, mama a început să râdă, în timp ce șanțul din mijlocul frunții se închidea sever. 

– Ilie, dragul meu, e păcat ce a făcut. E mare păcat, să nu mai faci!

– Ne va ierta mamă, Dumnezeu, Ne va ierta…Iar apoi cu voce înceată și inocentă a zis:

– Dumnezeu a râs vreodată?

După cină, Ilie s-a cufundat în vorbele lui Nastratin, ușor amuzat, iar mama s-a întors să croșeteze un pulover. Apoi au întins patul …alunecând  dulce spre somn.

Mama l-a trezit pe Ali dimineața, la ceasul rugăciunii.

Ce frumos fierbea samovarul în cameră, degajând miros de pâine prăjită. I-a amintit de visul lui despre o lume mai bună….                                                           

                                                              ***

Moartea a venit la mama lui Ali fără veste. A stat în umbră ca un vecin pios, aplecat să se roage.

Dimineața i-a făcut băiatului ceaiul, iar seara a pregătit două porții de mâncare. Apoi, a simțit o durere de inimă, dată de vârstă. Dar seara, urcând scările în grabă, și-a simțit trupul obosit, moale, jilav. Se repeta, cumva, totul.

Într-o dimineață, pe când Ali încă dormea, ea stătea ușor aplecată peste samovar și a leșinat. A picat în scaunul de lângă. A căzut…

De câteva ori mai înainte, Ali s-a întrebat de ce nu-l trezește mama de dimineață, dar nu s-a îngrijorat și nici nu i-a ghicit starea.

Doar în acea zi  a realizat că este destul de târziu, ca niciodată. Era încă întuneric. Ferestrele erau acoperite, dar o explozie puternică s-a auzit dinspre coșul fabricii, lovindu-i timpanele. A sărit din pat. În fața ușii de la sufragerie s-a oprit. …și-a văzut mama care…stătea de parcă murise. Aveam mâinile întinse pe masă, părând cufundată într-un somn greu.

Deși era inertă, primul gând nu i-a fost moartea, ci somnul. Spera că totuși doarme…că se odihnește din trudă…Nu putea să mama lui să moară!

Încet, a pășit spre ea. A prins-o de umeri. Abia când i-a pus buzele pe obrazul rece, a simțit primul frison.

Când ne luptăm cu moartea devenim actori, devenim buni actori. Buni actori, nimic mai mult, gândea Ilie, încă sperând.

A luat-o în brațe și a așezat-o în patul lui. A acoperit-o cu pledul, să-i încălzească trupul care devenea tot mai rece. Încerca să insufle viață acolo unde viața nu mai voia să stea. Mai târziu, a renunțat și a așezat-o pe canapeaua din colț. Indiferent cât de mult a încercat, nu a putut plânge a în acea zi. Ochii i-au ar și i-au ars, dar nu s-a ivit nici măcar o singură lacrimă. S-a privit în oglindă. În momentul celui mai crunt necaz, nu vedea mai mult decât o față care se holba la el? Era chipul unui om care nu a pierdut decât o noapte de somn. Nu înțelegea prea mare lucru din el.

Privindu-se insistent, brusc, chipul lui s-a lungit, s-a ofilit, a luat chip de pământ, aducând la culoarea mamei.

A privit iarăși către trupul mort. Nu-l înspăimânta deloc. Din contră: fața îi era la fel de tandră și amabilă ca înainte. Ochii erau pe jumătate deschiși. Cu o mișcare hotărâtă i-a închis. Apoi fugit în stradă și i-a spus locatarei  din față, iar ea a sunat alarma. Vecinii au alergat în încăpere, în timp ce el lăsa în urmă casa. 

Când se îmbarca în barca ce-l ducea spre uzină, părea că s-a împăcat cu moartea mamei. I-a fost și lui aproape, nu?!  Când s-a strecurat la ei, dormeau unul lângă celălalt sub același pled, umăr la umăr. Doar nu a luat-o dintr-o dată. A pregătit-o înainte dă o ducă spre Samovar. Poate că s-a gândit la el, la spaima lui, și a luat-o de acolo. Iar dacă a fost așa, înseamnă ca a fost totuși bună cu el. Atunci de ce s-ar teme de ea?

Patru zile a pășit Ilie prin camerele goale ale casei. Își petrecea serile stând în întuneric. Asculta în liniștea nopții, cu gândul la ea… dar tot nu putea plânge.

…într-o zi s-au întâlnit față în față, în ușa camerei…

Ce alb și plin de pace părea vasul gol ,așezat pe fața de masă, unde-i adormise mama. Razele de soare se tulburau prin sticla lui. L-a luat de toartă și l-a mutat unde nu-l mai putea vedea. Apoi a căzut în scaun. Lacrimile i-au umplut ochii, ca o ploaie tăcută.

Samovarul nu a mai fiert niciodată din ziua aceea. 

De atunci, amintirile aburilor aromați ai dimineții se trezeau la întâlnirea cu turcul vânzător de ceai.

La Galați iernile sunt zemoase de-a lungul falezei, iar ceața este densă. Cum parcurgea drumul spre muncă, dimineața devreme, călcând peste pavajul spart și bulgării de noroi, vedea cum profesorii, negustorii și măcelarii orașului, chiar și elevi , cu cotul sprijinit pe gardul rece, adulmecau ceaiul, peste care turcul a presărat chimen și ghimbir. Aburul cald le încălzea degetele bine ascunse în mânușile de lână.

Vremea samovarului plecase de la el,  dar cei de acolo, comercianți, măcelari, elevi, poate că nu au știut-o niciodată…Lor nimic nu le-a încălzit visele.

Repovestiri