Texte cu circuit închis

 

 

Cu umor, (din) înainte!

Textele de mai jos au au și sunt o istorie. Sunt mici cronici despre fapte, de care ne putem aminti pentru că fac parte din noi. Uneori anectodite, alteori pilduitoare sau paradoxale, povestirile sunt rupte din viață și au stârnit umorul sau a provocat stări de meditații.  Poate unele dintre ele nu sunt relevante, având în vedere schimbarea ireversibilă a contextului, dar atâta vreme cât fac parte din istoria noastră, merită răgazul de a le aminti. În definitiv, toate au pedagogia lor pot fi de folos, indiferent de ce parte a baricadei suntem.

 

Inspectorul de culte

Biserica s-a adaptat mereu și a îmbrăcat haina răbdării. Comunismul a fost un canon al lui Dumnezeu, sau al istoriei. Puterea încerca să-și exercite puterea prin intermediul fostului Minister al Cultelor, devenit Departament. Un roi de securiști, mai bine sau mai slab pregătiți intelectual, păzeau și uneori abuzau biserica.

Bartolomeu Anania povestea ce a pățit unul dintre ei, la Roman, unde a încercat să pescuiască fără…binecuvântare.

Era în control la episcopul Partenie Ciopron. Fost episcop al armatei, de o punctualitate și corectitudine ireproșabilă – pleca din timp la slujbă, dar prefera să aștepte în apropiere ora stabilită, să nu deranjeze – , a fost marginalizat de regimul comunist. I s-a desființat postul și a ajuns episcop al Episcopiei Romanului și Hușilor. În această calitate a primit vizita unui inspector de la culte, care, s-a gândit să nu plece cu mâna goală, ci cu ceva pește din eleșteu. A văzut un ponton, s-a urcat pe el, acesta s-a desprins de mal și a picat în lac. A reușit să scape și s-a dus la episcop să i se plângă de ceea ce pățise:

• Am căzut în apă!
• Foarte bine, foarte bine, răspunse Episcopul.
• Și era să mă înec!
• Foarte bine….
• Deci…muream…repetă inspectorul văzând răspunsurile stupefiante ale gazdei.
• Și mai bine….

Episcopul se spune că fusese afectat la debarcarea din fruntea armatei și din acest motiv răspundea aparent senil. Dar, cine știe. Martorul spunea că după ultimul răspuns i-a făcut cu discret cu ochiul.

Tare iubiți mai erau cei de la Culte!

Diavolul de la 5

Mâine, la ora 5, să veniți toți la biserică, vine diavolul! i-a anunțat preotul pe săteni.

Era undeva în prahova, iar preotul se numea Galeriu. Deși le vorbea minunat oamenilor, veneau aceiași și niciodată alții. A căutat tot felul de mijloace. Niciunul nu a ținut. Nimic nu i-a urnit. Așa că le-a spus celor prezenți la slujba de duminică, să vină luni la ora 5, pentru că vine diavolul.

La ora 5 curtea bisericii era plină. Plină ochi. Erau toți. Cu ce aveau prin ogradă să se pare și ochii bulbucați, priveau la preot care tocmai ajunsese și se ridicase pe scările bisericii.

-Ce e cu voi aici? De ce ați venit? întrebă preotul.

-Vine diavolul! au strigat în cor.

Bine măi fraților – zise preotul cu blândețe îmbibată în mustrare – când v-am chemat la biserică pentru că vine Dumnezeu nu ați venit, iar acum când ați auzit că vine dracul ați venit?

Nu știu dacă amatorii de senzațional de la ora 5 au venit la biserică de atunci, nici nu știu dacă întâmplarea povestită de părintele la un curs la facultate a fost adevărată, dar m-am convins că senzaționalul, indiferent de formă, mișcă.

Solidaritate profesională

Deși nu o pot face în front deschis, în spate, preoții se plâng că de cele mai multe ori sunt …discriminați comparativ cu laicii, în raport cu ierarhii. Pe undeva este normal să fie așa, dar nici invers treburile nu stau mai bine. Solidaritatea se frânge în ambele direcții.

Îmi amintesc o discuție care a avut loc între Episcopul Epifanie și părinții Nicolae Necula și Nicu Moldoveanu, de la Facultatea de Teologie din București. Avusese loc o inspecție de grad în învățământul preuniversitar, iar după lecții, a urmat obișnuita vizită și masă la Episcopie. Îi aprecia mult episcopul. Motiv pentru care nu rata ocazia de a-i vedea. Așa s-a întâmplat și atunci. Se ajunsese la discuții subiective, despre episcopi preferați și mai puțin preferați. Episcopul sonda, părintele profesor Moldoveanu răspundea. Nu cădeau deloc de acord. Ușor iritat episcopul întreabă:

• Părinte profesor, există, totuși și un episcop care vă place?
• Preasfințite, la această întrebare trebuie să mă gândesc foarte mult….

Leaturi

• Părinte Grigore, ai îmbătrânit! Câți ani ai? Să te pensionezi!
• Sunt de vârsta Prasfinției Voastre!
• …atunci nu ești bătrân, mai stai…

Și așa a fost. Aveau amândoi 75 de ani, iar ideea pensionării nu era decât o poveste birocratică. Până să existe sistemul de pensii preoții nu se pensionau, iar în vremea comunismului nu le era permis să se pensioneze. Biserica avea casă de pensii proprie și nu se dorea intrare ei în incapacitate de plată.

Când li s-a spus prima dată preoților că vârsta pensionării este la 65 de ani, unul dintre preoții prezenți la conferință, și-a exprimat punctul de vedere astfel:

• Atâta vreme cât eu am 90 și nu 65, nu am cum să mă pensionez.

Așadar, erau și vremuri mai lungi…și se puteau trata cu umor.

Cultură și lectură

A fost o vreme când scoaterea de cărți era o întrecere zglobie, care cuprinsese și pe ierarhii bisericii. Marea majoritate cărturari fiind, aveau ce scrie. Dar cum darurile sunt împărțite, erau alții cu alte aptitudini, dar dornici să intre în competiție. Una dintre vizitele avute la unul dintre ierarhii mai puțin remarcați pentru cultura lor, s-a soldat cu oferirea unui mare braț de cărți, al căror autor era. Titluri frumoase, de altfel. Am plecat și ne-am minunat de prolificitatea autorului. Unul dintre consilieri, însă, malițios și sceptic avea părerea lui:

• A scris mult, mult prea mult. Acum să-i dea Dumnezeu viață lungă să aibă timp să leși citească!

Nu știu care a fost deznodământul general al urării. Oricum, Dumnezeu chiar i-a dăruit ani mulți, mai mulți decât foarte mulți…

Soluții românești

Apreciat sau nu, chiar și atunci când vrei să rezolvi problemele instituțiilor pentru care lucrezi trebuie să aduci jertfe. Dacă unii se descurcă cu jertfa laudei, cu sau fără temei, mie nu-mi ieșit niciodată și a trebuie să aduc jertfe materiale, unele chiar de sânge.

Proaspăt ajuns pe post, trebuia să fac lucrurile să se miște, iar combustia cea mai importantă sunt bani. Iar bani sunt. Provocarea intervine când trebuie să găsești soluții ca banii să ajungă acolo unde tu ai nevoie să-i pui în lucrare. Pixul care semnează pentru bani nu este ușor de urnit. Trebuie uns, cum s-ar spune.

Cum identificasem instituția care putea fi salvatoare, identificasem și persoana care putea da semnătura decisivă, rămăsese de identificat tipul jerfei.

Era prefect, îi plăceau curcanii. Curcanii vii.

Am luat un exemplar arătos. L-am așezat în portbagaj, pentru că în mașină ne cam sufocam unul de celălalt și am plecat spre București. Ajungă la adresa conspirativă, deschid portbagajul, îi bag ușor mâna sub pene, dar părerea abia viu. M-am speriat. Nu puteam să merg cu așa ceva și să mai pretind și rezultate favorabile. Căldura îi venise de hac. L-am aruncat la loc în Dacie și am fugit mai rapid decât salvarea în Tei, la garsoniera unde locuiam. L-am luat la subraț, am urcat rapid la 9. L-am aruncat în cadă și cu un jet de apă rece l-am revigorat. L-am dus mândru la soția funcționarului. Acum aveam cu ce!

A doua zi m-am dus să obțin rezultatul. Am intrat simulând timiditatea în biroul miraculos, de unde plecau banii. Spun că simulam timiditatea pentru că…doar nu venisem cu mâna goală!?

Privirea funcționarului, însă m-a înghețat!

– Ți-am aprobat, domnule! Dar sunt supărat!

-…..

– Curcanul dumitale l-a bătut pe al celui de la Vâlcea de l-a omorât. A trebuit aseară să jumulesc și să mă învârt pe lângă grătar, și nu aveam deloc chef!

Grijile bătrâneții

Personaj de o candoare aparte, episcopul Eftimie al Romanului a fost dăruit de Dumnezeu și cu ani mulți. Prea mulți poate, având în vedere suferința din ultima parte a vieții, pe la anul 100 de la naștere. Cum era destul de neputincios, beneficia de îngrijirea atentă a unei maici, destul de puternice, aflată la cam la vârsta a III-a. Foarte surprinsă a fost maica atunci când a auzit confesiunea bătrânului episcop către un musafir:

• Sunt extrem de îngrijorat! Ce mă fac eu dacă moare maica Ignatia?! Cine mai are grijă de mine?!

Decanul și aviara

Inspecțiile de gradul I sunt momente festive. Se pregătește tot ce este mai bun, inclusiv câteva daruri simbolice. Dar cum simbolurile nu sunt pentru toți la fel, au mai fost și situații neprevăzute.

La Gherăseni, spre exemplu, era un profesor cu un fel de a fi mai pitoresc. Un fel de Creangă. Nu prea am putut face inspecții pentru că atunci când ajungeam mă lua tare:

-Acum ai venit, te spun lui taicătu.

Mai în glumă, mai în serios, îmi era teamă de pâră și renunțam.

A venit însă inspecția finală de gradul I. Lecții bine lucrate, rezultat bun. La sfârșit au venit mulțumirile și…simbolul. Am părăsit clădirea școlii, iar simbolul nu mai apărea. Cutuma era cutumă și tuturor parcă ne lipsea ceva. Când ne luam rămas bun unii de la lații, apare și profesorul cu un sac de rafie în care erau câteva găini. Dădea dă deschidă și să le vâre în portbagajul oaspeților. Au sărit toți ca arși. Nu găinile erau problema, ci gripa aviară răspândită peste tot și raziile care se făceau la intrare în orașe. Oamenii refuzau, profesorul insista.

Nu l-am putut convinge decât atunci când i-am spus că dacă îi va prinde cu găinile, îi va trimite să stea de unde au venit, timp de două săptămâni, cât durează carantina, iar în acest caz vor veni zilnic la inspecție la oră. Când a auzit profesorul, s-a potolit:

– Dacă este așa fraților, dați-mi găinile înapoi și mergeți cu Domnul!

Misiune imposibile

Era un arhiereu extrem de talentat și foarte bun orator. Avea însă păcatul cuvintelor lungi, foarte lungi, care supuneau auditoriul la un efort fizic, mai adânc decât cel intelectual. Pentru a evita diluarea mesajului prin lungirea obositoare a cuvântărilor, consilierii și exarhul s-au hotărât să-i spună șefului lor ceea ce cred ei despre această situație. Grea decizie, dar luată în comun. Scopul? O așezare mai bună a lucrurilor.

Zis și făcut! A venit prima ședință, iar la momentul diverse, când li s-a dat cuvântul și consilierilor, cel desemnat în conclav a început să vorbească, mai pe departe, despre lungimea cuvântărilor. Toți ceilalți frați de hotărâre, au sărit în cor să-l acuze de lipsă de respect pe consilierul care se făcea mesagerul lor. Au găsit toți cu cale să afirme că ceea ce spune este o exagerare, iar alocuțiunile publice sunt perfecte ca durată, deficiența fiind la auditoriu…

Deci, adevărul este uneori misiune imposibilă…

Chenare clare

Iarnă, frig, Ceaușescu, curent oprit, biserică de țară, drum cu rata. Cuvintele cheie ale unei Vecernii care urma să prefațeze slujba de sfințire a unei biserici. Conform tradiției, diaconii veneau cu o seară înainte pentru a pregăti momentul venirii arhiereului. Seara țineau slujbă și predică, urmând ca a doua zi predicator să fie însuși ierarhul. Așa a fost și în seara aceia. Vecernia s-a terminat, iar părintele Popescu, trebuia să țină predica. Rigid, ca de obicei, a spus tot ceea ce avea de spus, deși întunericul nu mai permitea să vadă auditoriul, iar frigul nu îndemna la răgaz. Rostea și rostea, până când paracliserul a venit timid, l-a tras de mânecă și i-a zis:

• Nu mai este nimeni în biserică. V-aș mai asculta, dar e târziu și pentru mine. Stau cam departe. Vă las cheia și încuiați dumneavoastră atunci când terminați…

 

Martiraj

Pentru acțiune de forță, era nevoie de oameni de forță. Părintele Popescu era unul dintre ei. Mergea și știa că trebuie să rezolve ceea ce avea de rezolvat. Avea o determinare dusă la extrem uneori, dar foarte eficientă în cele mai multe cazuri.

Fusese trimis să rezolve o mutare disciplinară. O mulțime superficială contesta gălăgios demersul Episcopiei. Preotul avea încurcături serioase și …trebuia să ia o măsură. Oamenii însă erau de partea lui, motiv pentru care preotul a rămas de neclintit acolo. Popescu totuși a încercat. A cerut și sprijinul Poliției, pentru face ordine. Biserica era ocupată de enoriași, iar reprezentantul episcopiei voia să o …elibereze. Poliția nu intervenea, pe motivul că nu există acte de violență. I-a agasat părintele Popescu până când unul dintre cei prezenți l-a lovit. Poliția a intervenit prompt. Părintele și-a însușit o formă de martiraj, pentru a-și face datoria. În cele din urmă conflictul s-a stins. A rămas amintirea unei soluții extreme pentru rezolvarea unei sarcini de serviciu….

 

Etica jurnalistică

După ce au stat cu pumnul în gură fără să cârtească, după Revoluție, mulți ziariști au transformat libertatea presei în Haiducie. Nici la Buzău atmosfera nu era diferită. Sute de numere și de zile au fost dedicate Bisericii. Promotorul ideilor, Corneliu Ștefan, fiu de fost diacon, de altfel un ziarist care a rămas o emblemă a profesiei la noi. Deși era profesionist, scăpa adesea frâiele când era vorba de biserică. Arunca pe foi verzi și uscate, mai mult uscate. Era neplăcut și destul de abuziv, dar societatea se obișnuia să trăiască în noua paradigmă. Evident, întâietate în articolele negative avea Episcopul, dar nici pe cei din jur nu-i ocolea. Cel mai expus era consilierul juridico-canonic, Nicolae Popescu. Articole insistente îl prezentau ca pe un rău făcător, violent și periculos. Când a văzut că șirul aberațiilor nu se mai sfârșește, a plecat direct la redacție, a intrat în birou și în timp ce toți au tresărit, le-a spus simplu:

• Nu vă pot opri să scrieți și nici nu vă pot face să respectați adevărul. Deci scrieți cât vreți, dar să-mi dați drepturi de autor, pentru că bănuiesc că vă vindeți ziarul cu mine.

 

Alegerile sunt alegeri, nu glumă!

 

Cândva, la mănăstirea Cotește, s-a făcut zarvă mare. Stupul avea două regine. Se formaseră două tabere. Nu mai era deloc pace, iar zgomotul a ajuns până la urechile episcopului. Deci, era clar, trebuia intervenție de la centru.

Considerat ca fiind mai diplomat, a fost trimis consilierul economic, care ținea și loc de exarh în acea perioadă. Le-a invitat pe maici la dialog. Voia să le audă păsul. S-au adunat în paraclis și urma o întâlnire informală, dar cu reguli. Fiecare putea spune ce are pe suflete, dar nu fără să se înscrie la cuvânt și fără să accepte regula de a vorbi o singură dată. Cine nu respecta formatul întâlnirii era obligat să se așeze în genunchi. În câteva minute, toate maicile erau în genunchi, motiv pentru care s-a așezat în genunchi și reprezentatul episcopiei. Poate din cauza poziției smerite, sau dificile, discuțiile au fost scurte și cu rezultat. Oricum, dialogul despre alegerea stareței a fost inedit.

 

Atenție la colegi!

Colegi sunt colegi în orice breaslă. Cu bune, cu rele, sunt colegi. Un grup de colegi s-au adunat să se bucure de buna desfășurare a unei slujbe de sfințire. Fusese episcopul. Totul decursese firesc. Intervenea acum decompensarea. Fusese tensiunea mult prea mare. Se simțea nevoia schimbării registrului.

Cum mâncare mai era din belșug, iar dascălul și copiii lui cântau la instrumente, alcătuind un mic taraf, preotul și-a invitat colegii la bucurie; și au venit. A început sindrofia și iarăși totul mergea strună. Părea a fi ziua cea mai bună. La un moment dat, însă, sună telefonul secretarului de la protoierie. Cu o mișcare de resort pune receptorul al urechea gazdei.

• Epifanie, sunt! Ce se întâmplă acolo la dumneata, părinte! E posibil? Noi astăzi am săvârșit lucrare sfântă. Mâine la opt să vii la mine să dai socoteală.

…parcă totul se rupsese… Nici măcar gestica nu-l mai asculta pe părintele…Făcea gesturi disperate micului taraf ca să se oprească atunci când vorbea la telefon, iar trombonistul se arcuia și mai cu foc, crezând că este semn de joc.

Seara s-a cam stricat. Toate gândurile negre l-au cuprins pe bietul preot. A plecat greu, dar s-a dus. Avusese încă o noapte albă, după multe altele cu grijă. Mergea pierdut, când, pe la crucea Comisoaiei primește un telefon:

• Părinte, nu deranja la Episcopie. A fost o farsă. Știi cât de bun imitator este colegul nostru de la Sf. Ilie.

Deși aproape nu-i venea să creadă, după ceva insistențe s-a întors. Oricum îi era mai convenabil. Nu știu dacă au reluat întâlnirea…

Făpturile Domnului

Este cunoscută pasiunea Episcopului Epifanie pentru animăluțe. La Paște, spre exemplu, primea miei vii. Nu-i tăia. Îi creștea, îi hrănea cu mâna lui, se bucura de ei și știa ai cui sunt. Erau ca la creșă.

Odată, fiind în sala brâncovenească de la demisol, unul dintre mieluți i-a auzit vocea și a început să zbiere. Episcopul s-a oprit câteva secunde din discuții, apoi a dis: el este al primarului de la Mărăcineni!

Când a venit la Buzău a adus și cuștile cu canari și a adoptat și o mulțime de cățeluși. Spre exemplu, unul dintre ei, a dispărut. Părintele Nicolae Popescu, inspector eparhial pe atunci a făcut o întreagă anchetă. Martorii spuneau când și unde l-au văzut ultima dată. După două săptămâni a mers să prezinte rezultatul. Episcopul a zâmbit și a zis…s-a întors de o săptămână…dar tu ai pierdut două să nu ai nici un rezultat?!

Așadar, sunt multe povești despre bucuria pe care i-o provocau animalele, dar cea mai drăguță amintește despre un cal. Călătorea mult prin județ și după o imprudență șoferului, care nu a văzut sfoara care ținea legată o capră de stăpân și s-a trezit cu căprița la geam, a văzut un mânz, frumos foc. S-a oprit. L-a chemat. A venit la geam.

I-a cerut consilierului economic să-l cumpere. A doua zi, au venit la stăpân, au negociat, l-au încărcat în camion și l-au dus la Palat. Multă vreme a trăit căluțul prin livezile Episcopiei, iar dimineața venea la geam și-l hrănea. Mai în glumă, mai în serios, unul dintre consilieri i-a spus:

• Nu-i dați anafură, să nu se facă liliac!

Nu s-a făcut liliac, dar în cele din urmă a ajuns la metocul de la Săseni, unde, dacă ar fi să ne luam după vârstă, ar trebui să mai trăiască și astăzi.

 

Salvarea

Este un fapt cunoscut că la Biserică oamenii vin cu tot felul de probleme și provocări, unele naive, alte serioase, unele rezolvabile prin efort propriu, altele după voia Domnului. Pe lângă acatistele pentru vindecarea bolilor, iertarea păcatelor, luminarea minții copiilor, îmbunarea vremurilor, mai apar și unele cu cereri suave, precum rugăciunea pentru un animăluț favorit, sau directe, precum cererea de bani și de moșteniri. Așa că nici cererea unei sărboaice să-și vândă fasolea, după ce înghețase la tarabă, sau dorința unui tânăr, părăsit de zugravi, să-l ajute Providența să pună faianța în baie, nu sunt de neîntâlnit. În cazul precupeței a și avut efect, pentru că am trimis-o la cantina școlii, unde tocmai se plângeau că nu mai au fasole…

Printre cele mai frecvente rugăciuni solicitate se află acelea pentru căsătorie. Lumea e plină de ocazii, dar sunt persoane care nu reușesc să găsească alesul. Apelează, evident, și la preot. Uneori chiar la călugări. Așa a procedat o tânără care și-a luat un monah duhovnic. I-a spus durerea ei, iar preotul s-a străduit să o ajute, după putință. I-a dat canoane, i-a dat rugăciuni de citit…nimic. Fata tot insista. Voia ca Dumnezeu să intervină în deruta ei. Făcea sau nu făcea ceea ce duhovnicul îi recomanda, nu știu. Știu sigur, că a reușit să-și ducă duhovnicul la disperare. Aproape că nici el nu mai credea că o va lua cineva…Dar, cu un ultim efort, i-a mai recomandat o rugăciune. Cu mare îndoială, penitenta l-a întrebat:

• Părinte scump, crezi că de data aceasta rugăciunea este destul de puternică să-l înduplec pe Dumnezeu să mă mărit, dacă citesc rugăciunea?
• Sigur. Dacă o citesc pe aceasta, mă însor și eu, dar dumneata…

 

Duhul suflă unde voiește…

Păscălierul lui Agârbiceanu pornește de la o poveste reală. Mai aproape dau mai departate ce cele scrise acolo s-au situat și alți slujitori ai Domnului. Părintele Gheorghe de la Joseni, dezlega viitorul tuturor. Chiar și arhiereului de la Buzău i-a prevestit vremuri tulburi la Revoluție și le-a avut. Avea darul lui, cum se spune. Evident, au fost și mai sunt și alții, iar practica se numește deschisul cărții.

Episcopul Epifanie a poposit la Poiana Mărului. Stareț era părintele Macarie, om simplu și harnic. Deși avea în subordine, inițial, doar o scroafă și o vacă, a reușit să facă lucruri frumoase, fără a fi răsplătit pe măsură. În simplitatea lui, părintele voia să transmită optimism. Erau destui care mergeau pe acolo și plecau convinși că în termenele fixate de părinte Dumnezeu le va îndeplini voia. Din acest motiv, începuse să-i meargă vestea că deschide cartea. În acest context, episcopul a început să fie preocupat de practicile starețului – mai ales pentru că le combătea administrativ de fiecare dată – și l-a întrebat:

• Părinte, este adevărat că deschizi cartea?
• Preasfințite, sunt om prost, fără școală, nu le știu pe derost, citesc după carte…

Bun răspuns, nu?!

 

Coincidențe? sau nu!

Revoluția a fost un deranj total. Nici Biserica nu a scăpat de mișcări interne, după cum e bine cunoscut. Chiar și Patriarhul Teoctist a stat internat strategic pe la Spitalul Elias. Când a luat decizia de a se întoarce în scaun, Bartolomeu Anania, i-ar fi spus: Atunci să aveți cârcă.

Nici la Buzău nu a fost liniște. Preoți revoluționari au dat năvală la Episcopie și au cerut schimbări totale. Pentru a câștiga timp, Episcopul i-a invitat la dialog în Vrancea, la o Biserică. I-a strâns pe toți, iar când a sesizat atmosferă, a plecat pe ușa din spate, pentru putea câștiga un răgaz, până se mai potolesc spiritele. Preoții s-au transformat în urmăritori, iar aproape de intersecția unde a schimbat salvator, pentru moment, direcția, cel care-l însoțea i-a constatat decesul.

 

 

Fața  fără obraz

Mănăstirile au un cod al ospitalității vechi de zile. Conform acestui cod a fost primit un oaspete și a fost tratat corespunzător. Masă a fost gratuită timp de trei zile, lenjerie și prosoape mereu proaspete. În cea ziua a IV –a, s-a trezit musafirul dimineață. A mers la baie, dar…nici urmă de prosop. A mers, oarecum nemulțumit, la părintele sachelar, pe care-l știa mai de mult și i-a spus pățania:

• Părinte, nu am cu ce mă spăla pe față!
• Ei, fiule, degeaba ai față, dacă nu ai obraz…

Era ziua a IV-a.

 

Până la șapte ani…

Episcopul Epifanie era bine cunoscut, ba chiar temut, mai ales înainte să fie ridicat la rangul de Arhiepiscop, pentru stilul direct, dus uneori la extremă. Evenimentele importante le pregătea minuțios, aproape ca un regizor. Sfințirile de biserici erau considerate printre cele mai de seamă ceremonii, motiv pentru care cerea să se verifice actele financiar- contabile, ca totul să fie curat și să verifice condițiile de desfășurare. Vară, iarnă, ger năprasnic sau căldură toridă…nu conta. Liturghia avea loc pe scenă, afară, iar verificările trebuiau să fie minuțioase, pentru a nu vicia momentul cu tot felul de scăpări.

După o vizită a consilierului e consilierului economic, însoțit de protopop, la una dintre bisericile care urmau să fie resfințite, cu o săptămână înainte de slujbă, și-a dorit și episcopul să vadă dacă toate sunt …gata.

A intrat, a văzut, s-a uitat la portretul propriu, a dat o notă acceptabilă, deci toate erau numai bune. La ieșire din biserică, în drum spre mașină, aruncă o privire prin cimitir. Pe una dintre alei toate mormintele erau așezate ordonat spre răsărit, unul era pus de-a curmezișul. A luat foc, episcopul. A început să-l certe pe preot pentru neglijență. S-a scuzat preotul îndelung, că a fost vina groparilor, care beți fiind așa au săpat groapa și că nu mai era timp de alta, iar mortul trebuia depus. Și-a cerut iertare în fel și chip. Nimic. Episcopul s-a urcat în mașină și i-a spus clar că sfințirea va avea lor, doar după așezare corectă a mortului.

Tensiunea preotului a crescut, se vedea după chip. Mormântul era proaspăt. Șapte ani nu se putea umbla la el. Sfințirea trebuia făcută. Sătenii au contribuit la realizarea picturii și așteptau să-și vadă munca binecuvântată. Situația părea fără ieșire.

• Părinte consilier, te ocupi să se rezolve problema până duminică, altfel eu nu vin!

Luni, la prima oră, consilierul economic era acolo. Cum rudele mortului au fost grijulii și mormântul avea grilaj, dascălul și epitropul au nivelat pământul încă afânat, iar apoi li s-a cerut să mute grilajul invers. Au fost aduse și câtva flori…Deci, la întoarcere cazul a fost raportat ca rezolvat.

• Ați rânduit cum trebuie, părinte consilier. Pot merge fără surprize neplăcute acolo.
• Da, sigur, este așa cum ați spus. Totul aliniat.

A venit ziua cea mare. Episcopul, care avea o memorie vizuală foarte bună, a aruncat o privire spre locul cu pricina și a trecut mai departe, fără să se mai dea în vorbă. Totul a fost bine, iar comunitatea foarte mulțumită. Le fusese apreciată munca. După slujbă și agapă episcopul însoțit de consilier și-a luat rămas bun și au urcat în mașină. Nici nu se zărea bine indicatorul de la ieșirea din localitate și reapare problema mormântului, dar abordată astfel:

• Voi nu ați mutat decât grilajul. Nu aveați altă soluție. Dar vă iert, fiindcă nu aveți c face, iar sfințirea trebuia făcută. Nu merita să suferă un sat, pentru niște …Ați făcut bine! Am ieșit cu toții din situație….

 

S-a scumpit și vorba

Foarte adesea preoții au fost criticați pentru că cer bani, cu ocazia serviciilor religioase. Din păcate, sistemul de finanțare al cultelor este deficitar, ceea ce duce de multe ori la umilințe din partea ambelor părți, mai ales că o eventuală cheltuială cu serviciul religios nu este luată niciodată în calcul, așa cum nu sunt mulți cei care contribuie la funcționarea bisericii, în mod constant. Personalul, lumina, încălzirea, reparațiile, etc. nu sunt doar pasagere, ci permanente.

Așa stând treaba, cam orice cheltuială cu un ceremonial pare o pretenție excesivă a preotului, care nu se mai satură de bani, deși…o anecdotă spunea că doar bancnota de 1 leu va ajunge în rai, căci doar ea merge la Biserică.

Îmi amintesc o mică negociere dintre o bătrână și părintele din sat. Bătrâna a dorit sfeștanie acasă și s-a făcut. După slujbă, deși avea pregătit cât să-i ofere preotului, îl încearcă:

• Cât mă costă părinte?!
• Cat vrei, matale!…dar nu uita că s-au scumpit cam toate, iar eu am urcat până aici, în deal cu mașina..
• Părinte, s-or fi scumpit toate, dar să nu-mi spui că si vorba s-a scumpit?! Iar dacă ai venit cu mașina, e treaba dumneata, eu am chemat popa la sfeștanie, dar nu i-am spus cu ce să vină. Boieria costă, puteai veni pe jos.

 

 

Ca la Suraia

Românii nu se ceartă doar pe hotare și case. Sunt bătăioși și atunci când este vorba despre locul de veci. De la Cândești de Buzău, la Suraia de Vrancea, multe a mai auzit pământul. Dacă l-a Cândești s-au luptat pe proprietatea unui teren, încercând să-l marcheze prin amplasarea și folosirea unor gropnițe, la Suraia disputa a avut loc organizată în cete. Localnicii nu erau hotărâți care este locul potrivit pentru cimitir și plimbau o biată bătrână de dintr-un loca în altul. Totul se petrecea noaptea. Doar intervenția autorităților naționale a potolit nebunia.

Dacă atunci când au ajuns comuniștii l-a Suraia, localnicii le-au aruncat mașina în Siret, de această dată au respectat intervenția autorităților.

 

Tactul

Ora de muzică la Seminarul Teologic este trăită diferit, în funcție de aptitudini. Paradoxal, cei care sunt mai puțin înzestrați, sunt scoși la lecție de mai multe ori decât cei care au talent. Când elevii prind o oară în care cântă cu clasa, e fericire și relaxare.

Se povestește cum, unul dintre elevi, a ațipit în timpul unei ore de muzică. Profesorul bătea tactul și dirija clasa. Observând elevul obosit, cu blândețe și umor, l-a întrebat:

• La tine când vine tactul?!

Ușor buimac, elevul a răspuns:

• Duminică, părinte profesor!

Spunea adevărul, însă nu la tatăl lui s-a referit profesorul….

 

Misiuni didactice…

 

Profesoratul la seminar era este un fel de învățătoare, mai ales când nu este în grațiile directorului. I se încredințează spre predare discipline diferite, care chiar dacă fac parte din domeniul teologic, au conținutul și dificultățile lor.

Unul dintre profesorii dedicați, cu ștate vechi, pentru care instituția i-a marcat viața a pățit pocinogul, descoperind cum l-a caracterizat un elev: predă Pastorală și nu are parohie, Omiletică și e bâlbâit, Istoria Religiilor și nu are specializare, Morală și nu are familie.

 

 

 

 

Confesiune cu iertare impusă

 

Exista tradiția ca elevii de la seminar să-și aleagă duhovnic dirigintele clasei. Bine și rău. Bine, pentru că dirigintele își putea cunoaște mai bine elevii, rău, pentru că se puteau amesteca în așa fel lucrurile, încât orice trăsnaie făcută de către un elev, spovedită dar și cunoscută public, părea ca avea ca sursă duhovnicul, și nu era așa. În acest fel, se punea o oarecare presiune pe profesorul duhovnic, a cărui libertate de mișcare în aplicarea regulamentului școlar, se diminua.

Un coleg, fin înțelegător al situației, a speculat-o din plin. După ce a trecut prin momente adolescentine mai grele, a acumulat multe absențe. Cum risca pedeapsa capitală, a riscat. A prins catalogul și le-a încercuit. Dirigintele, care știa situația respectivului, a sesizat că există o nepotrivire între ceea ce știa și ceea ce vedea. Dar cum și elevul realizase că nu a rămas neștiută fapta lui, a luat rapid măsuri. A cerut să se spovedească și a mărturisit tot…I-a fost de folos mai mult administrativ, decât religios. S-a întors triumfal și a zis:

• Dacă mă exmatriculează, înseamnă că a trădat secretul spovedaniei!

Și nu a intuit rău. Păcatul recunoscut a fost…integral iertat. Profesorul a devenit cel mai mare apărător al lui în chestiunea respectivă. Niciodată nu a confirmat fapta!

 

Să păstoriți până la 80 de ani, Preasfințite!

Episcopul Antim, fost preot de mir, bun cunoscător al realităților pastorale, deși era înaintat în zile, dorea nu se rupă de sursele veridice de informații. De aceea se plimba singur pe aleile episcopiei, uneori ca un simplu preot și mai discuta despre problemele cu care se confruntau slujitorii domnului, despre unele nemulțumiri birocratice sau influențe specifice.

Conform obiceiului, în una din zile mergea agale pe sub teii de le Alee. Se îndrepta spre catedrală și a întâlnit un preot care tocmai cobora de la cancelarie.

• Ce faceți, părinte!
• Ce să fac, aș dori să mă transfer la Buzău….
• Aaa…
• Bun lucru dorești! Și nu ai discutat nimic cu consilierii? Nu ți-au promis nimic?
• Ba da…dar nu prea mi-au dat în bună….
• Bine…uite eu sunt Antim Episcopul. Vino cu mine să vedem ce se poate face!
• Sărut mana Preasfințite! Să dea Domnul să păstoriți până la 80 de ani!
• Ei părinte…să te audă Domnul…doar că eu am deja 82.

 

Pictura 3 D

Părintele Gabriel Sibiescu este un pictor foarte talentat, dar și poznaș. La un a dintre bisericile pe care le-a pictat foarte frumos urma ca părintele Iulian Negoiță, consilierul economic de atunci al Arhiepiscopiei Buzăului, responsabil cu recepționarea picturilor, a sosit la biserică. Pictura era impecabilă. Nimic de reproșat. Preotul, harnic și el a început reașezarea lucrurilor. Ba prin altar se bătuse și un cui spre nemulțumirea consilierului prezent la recepție. Puțin iritat de graba preotului părintele Negoiță pune mâna pe cădelnița care stătea agățată în cuiul din mâna diaconului Laurențiu, cel care este pictat cu cădelnița în mână. Când a ridicat obiectul de cult, surpriză…părintele Sibiescu a uitat să-i picteze sfântului cădelnița și ia- aplicat una adevărată….

 

Schimbarea de ierarh

În anul 1980, la Buzău, se prefigura o schimbare. Înțeleptul Ierarh Antim, era la capătul vieții. Și cum nimeni nu putea constata valoarea episcopului-vicar patriarhal Antonie Plămădeală se cam știa cine îi va fi succesorul. Treaba simplă dar și încurcate că nimeni nu știe zilele omului…

Pentru a nu fi prin pe picior greșit, un părinte, harnic, a găsit o soluție inedită pentru tabloul votiv cu chipul arhiereului. Repictase biserica și aștepta resfințire. Dar cine urma să vină? Antim nu prea mai avea cum, iar Antonie nu putea încă. Și totuși….Pentru a fi sigur că o nimerește, a pictat un tablou votiv cu două chipuri. Unul pe o parte, celălalt chip pe cealaltă parte. Ați gândit corect. Pe o parte era pictat P.S. Antim, pe cealaltă P.S. Antonie. Practic, printr-o rotire, părintele ieșea din situație.

Ce va să fie…

Pe vremea Comunismului libertatea Bisericii era îngrădită, așa cum era limitată libertatea tuturor românilor. Biserica a era cenzurată și în ceea ce privește exprimarea publică și cuvântul tipărit. Se povestește că la Buzău, înțeleptul Episcop Antim, fost preot de parohie și arhiereu foarte echilibrat evita să se interpreteze cele rostite în cuvântările publice, motiv pentru care prefera să citească cuvântările duminicale. Au trecut anii, longevivul arhiereu a îmbătrânit și cuvântările s-au mai repetat. Cum există practica gratulărilor motivate sau nemotivate la adresa predicatorilor, mai ales când aceștia sunt ierarhi, evident, după predică, preoții prezenți au început să laude predica. Cum în sobor  se afla și un diacon mai direct în astfel de cazuri acesta a spus direct:

• Predica a fost foarte frumoasă, de fapt Preasfințitul predică mereu frumos. Dar de data aceasta foile galbene de vreme au conținut predica de duminica viitoare și nu a avut legătură cu pericopa evanghelică pe care am citit-o eu.

Eroare de …termen

A fost o vreme când nu existau telefoane mobile. E greu să ne mai amintim cum era. În acea vreme oamenii erau nevoiți să fie mult mai serioși cu respectarea activităților programate  mult mai adunați cu lucrurile lor. Dar nu întotdeauna totul mergea strună.

În vremurile de care aminteam, după 1990 se construiau și se reparau foarte multe biserici. La Buzău și la Vrancea erau atât de multe încât ierarhul Epifanie nu mai prididea să le sfințească. Mergea în fiecare duminică și nu de puține ori mergea și sâmbăta. Devenise rutină acest program, de altfel destul de obositor pentru colaboratorii ierarhului și mai ales pentru diaconi. Cum în sarcina diaconilor cădea grijea de a transporta veșmintele arhiereului sarcina era și mai complexă.

Într-una din sâmbete, ierarhul și-a chemat soborul și, dis de dimineață, așa cum îi era obiceiul, a pornit spre Vrancea. Diaconul responsabil cu transportul veșmintelor le-a dus la mașină și le-a așezat. Din grabă și neatenție, însă, a uitat pe caldarâm una dintre piese. Dacia neagră a demarat în trombă, iar mâinile ridicate în semn de atenționare au fluturat zadarnice. Era grav ceea ce se întâmpla! Distanța era mare, iar evenimentul și…cariera uitucului puteau fi periclitate. Episcopul Epifanie, deși era recunoscut pentru faptul că nu dădu-se pe nimeni afară, nu ar fi trecut cu ușurință peste așa situație.

Dar…mașina plecase…și se îndrepta spre Vrancea. Cei rămași la centrul eparhial au hotărât să plece cu o mașină în urma lor. Dar cum să facă să-l ajungă, mai cu seamă că șoferul nu era prea blând cu pedala accelerației. Au hotărât atunci să sune la poliție și, undeva, pe traseu, mașina episcopiei să fie oprită și să fie așteptați cei care aduceau obiectul vestimentar. Au sunat și s-a rezolvat. S-a făcut un filtru, mașina în care călătorea arhiereul a fost oprită și un polițist galant a introdus capul prin fereastra autovehiculului, a încercat să-l identifice pe arhiereu, și cu un zâmbet larg și plin de bună-voință a spus:

• Domnule Epifanie, v-am somat să opriți, deoarece v-ați uitat mitroiul!

Arhiereul face biserici

Era în anul 2004. Se sfințea biserica de sus a Parohiei Sfântul Andrei din Buzău. Curtea și tot cartierul erau înțesate de mii de oameni. Cum de la un asemenea eveniment simțeau nevoia să facă băi de mulțime și politicienii s-au înființat și s-au plasat în locuri unde să fie văzuți. I-a văzut și Episcopul Epifanie, ierarh care nu era nici măcar complezent cu politicienii.  că prezența lor nu este sinceră și că, în culise, cei prezenți l-au criticat și ironizat pentru dorința de a face biserici. De aceea,  la momentul cuvântului de mulțumire rostit mulții a spus:

• Domnilor politicieni am fost criticat că facem biserici. Ei bine domnilor politicieni un arhiereu nu face cârciumi ci biserici! Aceasta este menirea lui! Dacă nu sunteți de acord cu ceea ce facem de ce sunteți astăzi aici

O vizită canonică

Este de notorietate istorică faptul că episcopul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, era foarte atent cu starea locașurilor de cult. După venirea sa la Buzău, a fost invitat să  oficieze o slujbă arhierească la parohia Dealul Viei. A analizat starea bisericii împreună cu preotul Răduță, parohul de atunci și au hotărât ca biserica să fie reabilitată, fără a afecta însă pictura.

A revenit în prag de iarnă să vadă cum stau lucrurile, în zi de duminică. Cum era foarte matinal s-a oprit din drum la Dealul Viei. A intrat în altar, părintele Răduță nu sosise încă, însă un godin proaspăt aprins ardea câteva lemne făcând mai mult fum decât căldură. Când a văzut atâta neglijență a ieșit tulburat pe ușa Altarului și s-a adresat mânios bătrânului care părea paracliserul:

• De ce vă bateți joc de pictură!? Știi dumneata cât de scumpă este pictura?

Creștinul care tocmai sosie la Biserică, cu o față uimită i-a răspuns:

• Cum adică îmi bat eu joc de pictură! Cu ce am greșit?!
• Cum cu ce ai greșit omule! Ai făcut foc și e fum! Să nu mai vii la biserica asta!
• Păi am făcut foc părinte…baba mea e bătrână și îi este frig dacă nu fac focul…iar eu nu am cum să nu vin aici la biserică. Eu vin aici de 50 de ani…

A înțeles atunci arhiereul că nu era el făptașul, că nu era el paracliserul, deși aducea la fizionomie. Și-a cerut scuze și i-a spus doar atât:

• Să-i transmiți dumneata părintelui că dacă se mai încălzește cu tot felul de improvizații îl pensionez.

Cu siguranță, venerabilul preot a primit informația…căci în scurt timp lucrurile s-au schimbat.

 

În ultima parte a vieții Arhiepiscopul Epifanie s-a confruntat cu ceva probleme de sănătate. Cum scaunul de la Buzău era unul râvnit la fiecare sculare de pe boală spunea:

• S-a întors leul! Iar se pun înapoi, în țiplă, câteva mitre!

Deși era conștient de problemele medical pe care le avea nu-și pierdea umorul. Într-o zi și-a invitat colaboratorii la metocul episcopal de la Săseni. Le-a mulțumit și i-a invitat la o șuncă pe jar și un vin din producția proprie. Fiecare dintre cei prezenți a încercat să amintească câteva dintre realizările sale. I-a ascultat și le-a privit cu ochi vii entuziasmul, de sub o pălărie de paie și l-a sfârșit le-a spus:

• Ceea ce voi considerați că ați făcut bine alții nu vor găsi la fel! Așa că înțelept din partea voastră ar fi ca atunci când veți auzii că mi se trage clopotul la veșnică pomenire voi să aveți bagajele duse la poartă.

 

Al doilea copil ,cu binecuvântare

Până în 1990 Biserica avea un sistem propriu de salarizare și casă proprie de pensii și asigurări sociale.

Un tânăr preot a mers la protopopiat să anunțe că soția sa a născut și că vrea să depună formalitățile pentru a obține alocația cuvenită pentru copil. Odată ajuns la protoierie a cerut prețioasele indicații secretarului protoieriei. Acesta ocupat cu alte pricini a vrut să fi pragmatic și i-a oferit drept model pentru întocmirea dosarului un al dosar. Părintele nostru l-a luat, l-a lecturat și s-a apucat conștiincios de treabă. A întocmit prețiosul conținut și l-a depus pe masa secretarului. A trecut un timp și la un control financiar intern s-a constat că dosarul a fost întocmit prost. Părintele avusese drept model pe cel al unui coleg care avea doi copii și primise aprobare pentru alocație dublă. Constatând situația de fapt revizorul l-a informat pe Preasfințitul Antim, cel care păstorea la Buzău în acea vreme, de cele întâmplate. Atunci, de la cancelaria episcopală i s-a transmis preotului o adresă de înștiințare, privitoare la situația creată. Documentul semnat de Episcopul Antim îi solicita preotului să facă dovada că are doi copii și sau să restituie jumătate din suma încasată. Cum între timp soția părintelui a născut și al doilea copil răspunsul părintelui a sunat cam așa: Preasfințite Părinte Episcop, vă aduc la cunoștință că soția mea a născut al doilea copil, ca urmare a ordinului Preasfinției voastre de a clarifica situația.

 

Tot un diavol e

Pe vremea când Preasfințitul Eftimie al Romanului asigura interimatul Scaunului Episcopal de la Buzău, deoarece Înaltpreasfințitul Antonie fusese ales să conducă Mitropolia Ardealului a avut loca Adunarea Eparhială. În cadrul ședinței Preasfințitul Eftimie a luat cuvântul și a amintit, în cele spuse, printre altele și de activitatea inspectorului eparhial, pe vremea aceea părintele Cristișor Manea. Cum înaltul ierarh nu era familiarizat cu numele trecătorilor săi colaboratori, îl tot boteza în cuvântul său pe părintele Cristișor, ba Cristinel, ba altfel….Iar la fiecare aproximare a numelui, Preasfințitul Eftimie tot era corectat. Atunci, puțin iritat dar și destul de bine informat, le-a spus celor prezenți: eii…Cristinel sau Cristișor, tot un diavol e…

 

Funcțiile astea…

Pe vremea când eram inspector de religie la Buzău, după o scurtă bursă în străinătate, petrecută la sfârșit de septembrie, ajung într-o școală din zona de câmp, pentru a face o inspecție tematică având ca obiectiv stadiul pregătirii noului an școlar. Intru în școală. Cam totul era pustiu. Ies, privesc în dreapta, în stânga…nimeni. Apare, în cele din urmă, femeia de serviciu. Uimit că nu este nimeni prin școală, deși ar fi trebuit să fie, întreb:

• Domnul director Gheorghe unde este?
• Domnul Gheorghe nu mai este director, l-au schimbat, îmi răspunde femeia de serviciu.
• Cum l-au schimbat?! am răspuns eu uimit, știind că nu prea erau motive.
• Păi nu știi cum e cu funcțiile astea domn inspector, ca când ești, ca când nu ești!

 

Dânsul nu este om

La una dintre inspecțiile de evaluare instituțională, un inspector care nu prea îi agrea pe profesorii de religie, a studiat orarul și s-a dus glonț în clasa unde urma să se țină ora de religie. Atât de dornic era să participe la ora de religie, încât nu l-a mai aștept pe titularul catedrei. S-a așezat în ultima banca și aștepta începerea orei. Părintele profesor a ajuns la oră, la chemarea clopoțelului. A intrat cu chip imperturbabil în clasă. I-a poftit pe elevii de clasa a III- B la rugăciune. După rugăciune a făcut prezența și a început verificarea temei. Elevul din ultima bancă, Ionuț, crezând că părintele nu a văzut persona din ultima bancă ridică insistent mâna.

• Da Ionuț, răspunse părintele, i-a spune tu ce am avut de pregătit pentru astăzi.
• Părinte, eu nu despre lecție vreau să vorbesc, voiam doar să vă spun că în spatele meu este un om…
• Bine! Stai jos Ionuț…
• Păi cum să stau! Trebuia să vă spun de prezența acestui om pe care eu nu-l cunosc!
• Stai jos Ionuț! Cum să-ți spun….dânsul nu este un om…dânsul este un inspector….

 

Cu burtă sau fără burtă

După tradiția creștin ortodoxă, după slujba de înmormântare, cei prezenți sunt invitați la masa de pomenire. Evident, gustarea bucatelor este precedată de binecuvântarea preotului. A ajuns părintele la locul unde se făcea praznicul de pomenire. A făcut slujba și, după oficiere, a fost tras la o parte de un creștin mai curios, care l-a întrebat:

• Părinte, sunteți bolnav!

Părintele buimăcit de o așa întrebare a răspuns prompt:

• Nu, nu sunt bolnav. Dar cum ați putut ajunge la o asemenea întrebare
• V-am privit și nu aveți burtă, răspunse curiosul comesean.
• Și de ce aș fi bolnav? Acesta este un semn de boală!
• Mai bine erați bolnav, răspunse creștinul. E mai rău așa! La noi în Moldova este o vorbă care spune că omul fără burtă este ori bolnav ori al naibii…și dumneavoastră mai sunteți și preot…

 

 

Concluzie lucidă

Era campanie electorală. Cum în România campania nu este competiție, ci ură și mizerie așteptările din partea preotului sunt cele mai halucinante. Unii îl vor înrolat, dar fără portofolii. Un fel de vehicul electoral. Alții îl vor în stare de perplexitate. Oricum ar da-o tot rău pare că se poziționează, în balcanica politică românească în cele din urmă una dintre tabere…pac la războiu….

Așa s-a întâmplat și într-o parohie oarecare. Preotul satului a supărat una din tabere și s-a trezit cu o reclamație zvârlită direct la Episcopie. Reclamația nu spunea nici mai mult, nici mai puțin….doar că preotul ar fi plecat amețit de la agapa frățească organizată cu ocazia hramului.

Cum era de așteptat, a sosit reprezentatul Episcopiei să cerceteze cazul. A convocat obștea și a început interogatoriul. Curgeau întrebările. Curgeau răspunsurile. Totuși nimic clar. O bătrânică, ușor plictisită de atâta indecizie se ridică să plece și în drum spre ușă spune răspicat:

• Măi oameni buni, cine a plecat treaz de la hram să știe dacă preotul a plecat beat!

 

 

 

Exprimări pe scurt

După 1990 învățământul teologic s-a dospit și a crescut, uneori tumoral. S-au înființat seminarii și facultăți unde gândeai și nu gândeai. Apariția școlilor a dus la nașterea prin improvizație a unui număr la fel de mare de cadre didactice. Stareți și starețe, șoferi de arhierei, preoți de pretutindeni și teologi de tot felul au devenit dascăli pentru miile de învățăcei, care luau cu asalt aceste școli.

La una dintre aceste școli, răsărită în mediul monahal, stareța mănăstirii unde era locată școala a devenit directoare și profesoară, suplinind chiar…limba română. La una dintre ore, dorind să-și asigure elevele că administrativ totul va decurge bine în iarna care dădea să se pornească, le-a spus:

• Am vorbit cu un camion să-mi aducă lemnele

Una dintre eleve, a sancționat rapid derapajul maicii profesoare, spunând:

• Și dacă nu se ține de cuvânt camionul, vorbiți cu lemnele să vină pe jos…

 

Distorsiuni de percepție

Într-o localitate din județul Buzău, cu ani în urmă, un preot făcuse ceva fapte necuvenite și urma să primească o sancțiune foarte rar aplicată prin eparhie: mutare disciplinară. Cum, însă, preotul nu dorea să accepte o asemenea sancțiune, iar satul îi stătea alături, a mers o delegație condusă de protopop  să-i convingă pe săteni că decizia mutării este corectă și oportună. A început un dialog lung, la care părțile beligerante argumentau și contraargumentau. Dialogul era viu. Unii încercau să domine cu autoritatea, ceilalți dominau numeric. Oricum, totul s-a încadrat în limite normale până la momentul în care protopopul, puțin cam ne inspirat a încercat să conteste poziționarea unui grup de femei, din mulțime, spunându-le:

• Măi femeilor, sunteți manipulate!

Vocalele personaje, auzind aceste cuvinte, au pornit atacul final spunând:

• Să ți fie rușine! Mai iești și preot! Cum îndrăznești să ne faci pe noi…desfrânate!

…și protopopul nu a plecat de la fața locului în condiții mult diferite de …Dimitrie Cantemir în Rusia, după războiul pierdut în anul……..

 

Bătrânelul de lângă părintele Milea

Părintele Mihail Milea de la Buzău este o personalitate aparte în Biserica Ortodoxă. Activ și bine mediatizat, părintele este foarte cunoscut în toate mediile. Cum are un simț al plasamentului în spațiul public se povestește că la vizita Papei Ioan Paul al II lea în Romania, una dintre televiziuni a surprins un prim plan în care apărea papa și părintele. O bătrânică, fericită că l-a văzut pe părintele la televizor a exclamat:

• Uite-l pe părintele Milea la televizor! Dar bătrânelul îmbrăcat în alb de lângă dânsul cine o fi?

Secretul longevității

După un eveniment religios la care au participat mai mulți arhierei împreună cu vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, a avut loc cuvenita agapă frățească. Mesenii au făcut rugăciunea și s-au așezat. Cum se obișnuiește, astfel de mese sunt prilejuri potrivite pentru a aduce o laudă suplă organizatorului și una mai consistentă șefului. În această atmosferă are loc următorul dialog:

• Cum puteți arăta atât de bine, la o vârstă așa onorabilă, Preafericirea Voastră?
• Ei…verdețurile mă țin, spuse nonagenarul patriarh

Atent la sfat, arhiereul interlocutor, s-a înarmat cu instrumentele necesare și a ridicat o stivă de salată în propria-i farfurie. Părintele Patriarh l-a privit cu blândețe și i-a zis:

• Bine faci preasfinția ta…bine faci…dar trebuia să faci asta acum 50 de ani…

Mărul de la cină

Preafericitul Teoctist poposise la Buzău. S-a lăsat puțin așteptat. În cele din urmă în delegației de întâmpinare s-a oprit un modest și cam vechi autoturism volvo, din care a coborât, nins bine de ani, înaltul prelat. A vizitat locul unde se construia noua catedrală, Seminarul Teologic, proaspătul muzeu al Episcopiei, catedrala veche ctitorită de Matei Basarab și, apoi, a fost invitat la cină, în sala brâncovenească de la demisolul palatului episcopal. Era târziu. Masa era plină. Lume era destulă, iar printre cei prezenți se aflau și reprezentații autorităților. Aceștia, hămesiți de așteptare și obosiți de cât interes au fost nevoiți să dea dovadă în timpul vizitei visau la o cină pe măsura eforturilor. Și așa părea să fie. Parcă totul se împlinea. Cu ceva întârziere, s-a rostit rugăciunea de binecuvântare a mesei și au început să se audă zgomote de scaune vârâte sub masă și tacâmuri pregătite pentru lupta cea mare. Nici nu au încetat bine zgomotele că Părintele Patriarh, după ce a mâncat jumătate dintr-un măr, s-a ridicat și a spus:

• Ce bine am cinat! Acum este timpul să ne rugăm!

Exclamație sau virtute

• Înțelepciune! A rostit părintele diacon Nicolae Popescu, diacon la Episcopia Buzăului în acea vreme, la o slujbă condusă de Antonie Plămădeală, pe atunci episcop la Curbura Carpaților.

Soborul a rămas uimit. Arhiereul și-a ridicat nedumerit ochii din Liturghier, poporul a privit nedumerit ieșirea părintelui diacon între ușile împărătești și rostirea cu atâta convingere și forță a cuvântului Ințelepciune.

­Realizând că a fost victima unei glume și că a nimerit ca nuca în perete cu această ieșire s-a întors cu privirea către cel care îi indicase ce să spună. Colegul de slujire într-ale diaconatului îl privește zâmbind și îi spune calm:

• Părinte, eu nu ți-am spus să rostești înțelepciune! Eu ți-am zis că de înțelepciune ai nevoie.

 

Sfântul de la…Cernobâl

Inspecție mare pentru obținerea gradului I didactic, de către un profesor de religie. Părintele profesor universitar Nicolae Necula era președintele comisiei. Cei trei membrii care examinau candidatul au intrat la prima oră de curs. Lecție frumoasă. Au intrat la a doua ora. Prezentare inspirată. Se vedea că totul este bine pregătit și nimic nu poate strica ordinea bine stabilită anterior. Comisia a hotărât să procedeze regulamentar și a mers și la cea de a III a oră. S-a făcut prezența, s-a început evaluarea cunoștințelor dobândite la ora anterioară. Copii erau activi. Lecția era recapitulativă. Era din istorie bisericească. Profesorul întreba. Elevii răspundeau, până în momentul în care profesorul a încercat să readucă în memoria elevilor cele mai luminoase figuri de ierarhi din secolul XVIII. Pentru a-i sprijini pe elevi profesorul repeta pedagogic:

• Sfântul Calinic de la Cer…, de a Cern….de la..
• De la Cernobâl!, răspunse scurt unul dintre elevi.

 

Metanii…de întreținere

Era Postul Paștelui. La Catedrala Adormirea Maicii Domnului din incinta Centrului Episcopal de la Buzău se oficia canonul și se rostea rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Rosteau slujitorii  Doamne și stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire….și făceau metanii. Părintele Gabriel Sibiescu, celebru arhidiacon al Catedralei, pictor foarte talentat, dar și poznaș fără pereche, avea o mică preocupare și în timp ce bătea metanii, preocupare pe care o împărtășește cu voce tare și conslujitorilor:

• Oare Epifanie face metanii?
• Epifanie face metanii, s-a auzit din spate vocea arhiereului. Iar pentru că ai îndoieli i-a fă tu 40 de metanii…așa pentru întreținerea spiritului și a trupului.

Apostolul pocăinței

Spiritul revoluționar al anului 1990 a încins toată societatea. Nici Biserica nu a fost ferită de tulburări interne. Buzăul a fost unul dintre locurile unde preoții au încercat o lovitură de palat, o schimbare de arhiereu. Dârzenia vrâncenilor combinată cu spiritul buzoienilor a dus la schimbarea, aproape integrală, a echipei de colaboratori ai Episcopului Epifanie. S-a negociat și reprezentanții preoților au avut propriile propuneri pentru ocuparea locurilor rămase vacante. Relațiile s-au ameliorat și nu au lăsat răni adânci. În momentul revenirii la normalitate activitatea de reorganizare a eparhiei a demarat. La un moment dat s-a hotărât scindarea protoieriei Buzău în două entități, Protoieria Buzău I și Protoieria Buzău II. La protoieria Buzău II a fost desemnat protopop părintele Ioan Dumitran, unul dintre capii revoluției de la Buzău. Devenit paroh la parohia cea mai râvnită din Buzău, la Sfinții Îngeri, părintele devenise o personalitate care se bucura de mare notorietate, notorietate care l-a ajutat să ridice un sediu frumos protoieriei pe care a condus-o.

Totuși, fusese revoluționar. Spiritul de revoltă se atenuase. În acest context promisiunile făcute preoților reacționari puteau să nu mai fie viabile. Arhiereul Epifanie s-a ținut, însă, de cuvânt și l-a numit protopop, iar la instalare i-a dat în dar o icoană și i-a spus:

• Părinte Ioan îți dăruiesc o icoană cu chipul Sfântului Ioan Botezătorul, apostolul pocăinței!

 

Bastonul…contondent

Unul dintre simbolurile treptei ierarhice a episcopului este cârja episcopală. Indiferent de vârstă arhiereul poartă după el cârja episcopală. Evident, această regulă era respectată și de Înaltpreasfințitul Epifanie. La una dintre slujbele arhierești, a pășit în biserica, a fost îmbrăcat cu mantia episcopală și a rostit rugăciunile de închinare, s-a închinat la icoanele de pe iconostas și a pășit prin Sfintele Uși în altar. A încredințat cârja episcopală unuia dintre diaconi și a început să se pregătească pentru oficierea slujbei.

Diaconul a sprijinit cârja de catapeteasmă, aproape de balamaua ușilor împărătești. Având mânerul sferic, cârja a alunecat spre balama. S-a făcut otpustul slujbei și Înaltul se pregătea să-i binecuvânteze pe cei prezenți. A cerut diaconului cârja. A primit-o și când a strâns-o în mână a constatat că sfera de argint fusese strivită de balamaua ușii, iar cârja arata mai mult a unealtă de tăiat lemne, decât a simbol arhieresc.

 

Soarele…luceferii

A fost odată ca niciodată un protoiereu la Panciu, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit….Părintele Văcăreanu avea un discurs în fața șefilor pe cât de doxologic pe atât de standardizat. La ședințele cu preoții din protopopiatul exclama cu euforie retorică…a venit Soarele  și-l privea pe Episcop…cu luceferii…și îi arăta cu mișcări ample ale mâinii spre consilieri…și dacă mai erau ceva grade ierarhice galactica cuvântare continua.

La una dintre ședințe, executând obișnuitul ritual de tămâiere părintele mai mare peste preoți s-a înecat cu salivă, tocmai la cuvintele au venit… iar preoții prezenți în sală, în cor au continuat….Soarele, cu luceferii….

 

Valoarea reală

Un moment trist din viața unei familii. Murise bătrânul, bunicul, pe care îl învrednicise Domnul la viață lungă, aproape  90 de ani. A sosit părintele din parohia Gherăseni, om cu suflet mare dar mai slobod la gură. Părintele Mihai era pâinea lui Dumnezeu, dar avea mereu plăcere să-i irite pe unii și pe alții. De data aceasta nu a intrat în alte dialoguri. A oficiat prohodirea și pomenirea. A mulțumit și a plecat. Pe la poartă a fost prins de fiul răposatului, care se simțea obligat să se achite de obligații și a pus una dintre cele mai neplăcute întrebări:

• Cât mă costă părinte?
• Eii…și tu măi Miroane…cât vrei …dar la ce salariu ai…un 1% dine el. În paranteză fie spus, Miron avea o calitate și un defect. Era cunoscut pentru veniturile sale îmbelșugate, dar și pentru zgârcenia lui.
• Păi părinte, cum să-ți dau așa mult! Nici viu nu făcea atât!

 

Un sfat la timp

Era undeva la prin vară. Episcopul Epifanie se pregătea să sărbătorească aniversarea la 80 de ani, o vârstă pe care, așa cum mărturisea, părinții nu au dânsului nu au atins-o. Și-a invitat colaboratorii la Săseni. Îmbrăcat deschis la culoare, cu o pălărie de paie pe cap, povestea cu calm din viață. Trecuseră anii, iar zilele care urmau nu mai putea fi la fel. Deși în exterior totul era bine, tot felu de afecțiuni îl încercau. Simțea că nu e veșnic. Cei prezenți, stârniți de duhul evocărilor, au început să-și enumere realizările. I-a oprit brusc și le-a zis.

– Fiți modești, ceea ce ați făcut voi a fost bun în vremea mea mea. Fiecare vede lucrurile altfel. După plecarea mea veți pleca și voi. Când veți auzi clopotul bătând după mine, să aveți bagajele la poartă.

O conferință

În general, preoții îți țin socoteala parohiei altora. Nu îi ajută, dar mereu pare că a altuia este mai mănoasă și merită râvnită. Vorbele acestea ajung și pe la arhierei, iar consecința este mărirea numărului de posturi. La o parohie unde s-au multiplicat posturile, avea loc o conferință preoțească. Naiv sau nu, văzând atâtea fețe bisericești în curte, un enoriaș informat despre ultimile noutăți întreabă:

– Nu vă supărați, toți preoții aceștia rămân la noi?

Politicienii și biserica

Sunt prea puțini politicieni care au relație corectă cu biserica și nu încearcă să cerșească voturi pe la uși, în campaniile electorale. În general, vin pe capul preoților și îi pun în situații dificile. Preoții, diplomați, le cam spun la toți la fel.

Politicienii însă tind să ajungă și mai sus, în speranța că vor fi mai eficienți electoral. Promit orice, iar apoi fac …mai nimic. Ba unită uneori să răspundă și la telefon.

Unul dintre ei a ajuns la Episcopul Epifanie. Deși nu-i agrea și cum ăi prindea în public îi ataca fără milă, l-a primit înainte și i-a ascultat cererea. Pare-mi-se că la- și ajutat. L-a și rugat ceva. Să rezolve problema Taberei de Sculptură de la Măgura, care devenise un loc al petrecerilor în aer liber, deranjând și mănăstirea  și istoria.

Din calcule electorale și din nepăsare nu a întreprins nimic. Nu a uitat însă să-l roage dinou. Acum era ales, nu?!

Cum nu l-a primit episcopul în audiență, așa făcut așa cum l-a învățat cineva. L-a așteptat la intrarea în Catedrală, înainte de slujbă. L-a întâmpinat cu îndrăzneală, deși i-a citit nemulțumirea pe chip și a încercat să-i ofere o scrisoare, cu doleanța lui. I-a zâmbit și i-a dat-o înapoi.

-De acum lucrăm ca între politicieni, cu…șantaj.  Îmi dai scrisoarea să o citesc după ce o rezolvi ce ți-ai luat angajamentul.