Preacucernice părinte Paul Negoiţă, pornind de la Evanghelia despre vindecarea orbului din Ierihon, care s-a citit ieri în biserici, vă rog să ne spuneţi dacă ne putem învinge “orbirea sufletească” punându-ne speranţa şi nădejdea în Hristos?
Pericopa evanghelică citită ieri este cutremurătoare. Istoriseşte drama unui om orb care stătea uitat de timp lângă un zid ros de ani şi cerşea aşteptând cu tristeţe ziua în care va da din bezna umilitoare în care trăia în cea a veşniciei de care erau pasibili toţi cei născuţi cu păcatul strămoşesc al înaintaşului Adam. O dramă personală, desigur, o dramă pe care unii din vremea aceea o vedeau cu ochii trupului lor, iar alţii o “treceau cu vederea”, bucuroşi că soarta lor este alta, şi nu sunt “ca omul acesta”, privitori inerţi ai unei imagini ce făcea parte din deficienţa arhitecturală vie a zonei. Pentru acest om tristeţea era profundă, fiind cauzată de lipsa culorii, luminii, bucuriei zilei, de incapacitatea de a vedea măreţia creaţiei lui Dumnezeu, dar acest lucru nu l-a împiedicat să creadă puternic în Dumnezeu.Şi a fost izbăvit! Iar cele “două peruzele”, aşa cum numeşte poetul Tudor Arghezi cei doi ochi, s-au deschis la întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos. “Asemenea lucru spus în cuvinte nu are loc şi nici nu încape în minte”, spunea poetul, şi totuşi minunea s-a făcut, iar omul a devenit complet nu numai prin faptul că vedea cu ochii trupului “icoanele din afară”, ci pentru că Bartimeu, orbul de până atunci, a dobândit “ochi curat, luminător al sufletului”, “slăvind pe Dumnezeu” şi urmându-l pe Hristos. Minunea istorisită în această Duminică nu a fost numai una a omului care primeşte capacitatea senzorială de a recepta exteriorul, ci a omului care a învins întunericul necredinţei, “orbirea sufletească”, orbirea păcatului. Erau în jurul acelui nevăzător mulţi alţi “orbi văzători”. Inconştienţi de orbirea lor, nu l-au urmat pe Mântuitorul, asemenea orbului din Ierihon, iar bezna interioară îi făcea să creadă că nu-i mai apasă nici o povară, că nu au nici o răspundere sau îndatorire morală, că văd bine lucrurile, că fac totul desăvârşit, conducând la orbire şi pe alţii.Cât de importantă este credinţa în Hristos în viaţa fiecăruia?Pericopa evanghelică nu are doar scopul de a reaminti cu duioşie grija Mântuitorului pentru cei bolnavi şi întâlnirea miraculoasă a întunericului cu lumina, ci un îndemn, un exemplu adus în actualitate pentru a păstra în viaţa noastră “luminarea” Botezului prin temeinicia credinţei, care este forţa noastră lăuntrică ce ne arată calea iubirii şi a adevărului în viaţă. Ea luminează lăuntrul nostru sufletesc şi ne dă pace, bucurie şi speranţă. Rugăciunea orbului trebuie să fie şi rugăciunea noastră, spunând: “Doamne, vrem să vedem!”, iar Dumnezeu ne va bucura nu numai cu lumina din afară, ci şi cu cea din sufletele noastre, care vor avea expresia sincerităţii, sclipirea înţelepciunii şi semnul bunătăţii, devenind astfel “fii ai luminii”, împlinindu-se cuvintele Mântuitor
