Asfalt pe oase

Două teme țin capul de afiș al presei. La nivel național amnistia și grațierea. La nivel local, concedierea colectivă a polițiștilor comunitari. În ultimele luni pare-se că cele două obiective sunt cele mai importante din toată agenda. Evident, toate se fac spre binele comun și întărirea economică sau sunt acte de conștiință, așa cum declară susținătorii. Am să mă opresc asupra chestiunii locale: soarta a 300 de polițiști. Ei bine, am constatat, cel puțin din două episoade, că cinismul și inadecvarea abordării acestei provocări sunt inimaginabile. În prima situație, un domn pe nume Cristescu își amenință cumnatul, coleg de partid cu domnia sa, că îl va chema la partid…nu oriunde la partid…și că nu va strica alianța cu PSD – ul dacă domnul Mihai Alexandru va mai vota împotriva disponibilizării polițiștilor locali. Ce familie, ce conștiință…doar partidul. Care partid? Mă rog! Partid! Cine pe cine cheamă? Nu-l cunosc pe domnul Cristescu decât tangențial, dar pe domnul Mihai Alexandru îl cunosc. Este om serios. Nu este politician. Are tot ce-i trebuie și poate să-și permită opinii.  Dacă asupra celor relatate nu m-am pronunțat până acum, considerând că sunt subiectiv, o altă declarație mi s-a părut ori emisă greșit, ori preluată greșit. Declarația transmitea un mesaj de genul că vreo 138000 (deși Buzăul are semnificativ mai puțin) de buzoieni nu au asfalt că îl papa polițiștii comunitari cu salariile lor. Sigur, acuzația trebuia să scoată în evidență omul bun, care de dragul binelui comun arunca peste bord niște biete ființe umane care, poate cu eforturi și intervenții au ajuns la liman și au fost angajați la poliția comunitară. Nu mă surprinde declarația. În politica românească se poartă artificiile însiropate în viclenie, prin care se încearcă trântirea adversarului prin urcarea pe soclul binelui public. Mă surprinde totuși insistența. Motivația?

E drept că la Buzău a fost o pâclă administrativă, un regim a la Chavez, unde impostura a ținut locul meritocrației și rigorii. Însă, o nedreptate nu poate fi reparată cu o altă nedreptate! Există soluții individualizate, posibilitatea eficientizării și extinderii ariei de activitate a instituției. Concedierea colectivă nu este o soluție. Priviți în ochii unui om care-și pierde locul de muncă. Este pierdut. E terminat. Îmbătrânește pe loc. Ce-i spune el copilului? Cum se duce el acasă? Pe câte străzi ocolește să-i fie drumul cât mai lung… să nu dea ochii prea devreme cu realitatea. Cum se văd 300 de ochi?         Dincolo de aspectul uman, emoțional, eliminarea a 300 de oameni care nu au alte abilități sau posibilității încarcă costurile bugetului de asigurări sociale, duce la probleme legate de plata cheltuielilor curente, scade consumul…la chioșcul din colț…În concluzie, acești oameni sunt vulnerabili. E simplu să-i elimini. Indicat ar fi ca ei să fie ajutați să-și facă treaba și chiar să aducă beneficii financiare. În rest, cu puțină răbdare, o parte din ei plecau singuri. Din câte îi văd mulți au părul alb…

Nu trebuie confundată administrația publică cu cea…. privată. În administrația publică reprezentații au mai multe responsabilități sociale decât de business. Cel puțin la concluzia aceasta a ajuns Trump, un personaj care se pare că are succes în ambele. Nu facem economie de dragul economiei, nici infrastructură de amorul infrastructurii.

 Asfaltul este blestemul buzoienilor. Dacă ar calcula cineva cât ne-a costat reparatul mașinilor în ultimii 25 de ani, cât ne-a costat imaginea….dar, mă rog, ne-a plăcut să ascultăm povești cu asfaltarea și să le credem. Am ajuns unde am ajuns…sau am rămas unde eram…departe de lumea civilizată. Deci este nevoie de infrastructură rutieră făcută cu simț de răspundere, cu rețele schimbate și îngropate…Da, e nevoie! Cu toate acestea, să dai vina pe acarul păun, considerând că devoratorii asfaltului și ai binelui comun sunt 300 de suflete e ….Oare la ei să fie banii? Oare ei să fie vinovații? Oare trebuie să-i urâm pe ei că nu avem asfalt? Să-i considerăm hoții hoților? Eu zic că nu! Sunt concetățenii noștri care, poate, au reușit, mai demn sau mai puțin demn, să se prindă pe acolo. Unde erau să se ducă în acest oraș? Acum unde se pot duce? Cine încurajează munca la stat? Ce industrie s-a dezvoltat ca oamenii aceștia să-și câștige pâinea? Dacă Buzăul se dezvolta administrația i-ar fi rugat să rămână în sistem.

         Așadar, indiferent ce rațiuni economice am avea eu nu vreau să calc asfaltul așternut pe oasele unor semeni de-ai mei. Prefer să văd gropile umplute cu cărămizi, așa cum e pe Războieni, înțeleg să aștept până când administrația va atrage fonduri europene, până când guvernul își va face milă de cei mai fideli votanți ai partidului de guvernământ, dar nu pot fi pasiv sau mulțumit că în orașul unde stau viața unor semeni este sacrificată, chipurile, pentru binele comun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și