Era început de vară, dacă îmi aduc bine aminte. Ceasul fugea spre ora somnului, când telefonul a sunat insistent. Nu i-am dat mare importanță. Părea o oră nepotrivită și nu așteptam vești. Mai sunau după repartiții profesorii suplinitorii, unii atât de îngrijorați încât nu ezitau să-și aducă aminte în miez de noapte, că trebuie să-și depună dosarul de înscriere. Dar cel care mă căuta insista. Era clar, nu suporta amânare, așa că mi-am căutat prin buzunarele costumului mobilul.
Sunase episcopul! Ce s-o fi întâmplat?! Lua informații uneori despre ce se poate face pentru soțiile preoților care erau profesoare. Își dorea să le ajute și întreba – cu speranța rezolvării, evident- despre posibilitățile de mișcare dint-un loc, în altul, pentru a ști în ce măsură poate accepta transferul preotului, astfel încât să-i fie bine și familiei.
Aveam emoții de fiecare dată când interveneau situații de acest fel. Era micul disconfort pe care-l aveam ca inspector școlar. Îmi doream să rezolv orice rugăminte, mai ales pe cele de acest fel, fiindcă știam cât de importante sunt pentru cei implicați. De multe ori, parcursul profesional al unui preot, era marcat de acest aspect. Chiar dacă episcopul Epifanie întreba delicat și nu uita niciodată să adauge sintagma dacă este legal, știam că-și dorește o soluție și că este convins că o voi găsi.
Așa că, ușor îngândurat și destul de jenant pentru că nu am răspuns prompt la telefon, așa cum era firesc, l-am sunat:
- Părinte inspector, Epifanie sunt. Ai putea veni mâine până la mine? La cât îți începi programul?
Evident, știam că e matinal și ora pe care o avansam trebuia să fie cât mai devreme. Nu-mi plăcea ideea să discut la Catedrală, unde era zilnic la slujbă, dar se părea că era ceva ce-l frământa în mod deosebit.
În urmă cu 8 ani, un telefon venit la aceiași oră, mi-a dat posibilitatea să pătrund la vârful sistemului de învățământ local. Acum eram la conducerea lui. Nu-mi doream o schimbare de traiectorie. Începusem o activitate intensă acolo. Atunci, m-a sunat, m-a așteptat la orele 7 în fața porților de la intrare. M-a privit iscoditor, în timp ce se sprijinea în cârja arhierească și m-ar rugat, astfel încât să nu existe refuz, să merg la Inspectoratul Școlar pentru o vreme. Erau mari neînțelegeri și era convins că le voi putea aplana. Așa a fost, dar mi-a dat impresia mereu că nu e mulțumit fiindcă, odată plecat spre lumea laică, am evitat orice cale de întoarcerea, aspect despre care a fost cel mai convins atunci când a constat plecarea din postura de profesor la Seminarul Teologic.
Așa că…nu știam ce va fi și nu am avut o seară prea liniștită. Îmi doream un teanc mare de dosare de rezolvat, dar să pot continua ceea ce începusem în învățământ. În sinea mea știam că nu mi-ar susține dorința, dar, era clar, ceva apăruse între timp și era de extremă urgență. Așa că, la orele 6 treceam pe lângă mormântul lui Dionisie Romano, recitind ca pe o rugă mai mult personală, decât colectivă, epitaful Doamne nu părăsi România pentru păcatele fiilor ei și am intrat pe ușa laterală a altarului. Era acolo. Stătea pe scaunul din dreapta Ușilor împărătești, cu capul plecat, ușor sprijinit în cârjă. Fascicolul de lumină pătruns prin deschizătura ușii l-a trezit din rugăciune, sau poate din cugetare. Era contre jour. Nu a realizat cine a intrat în primul moment. Lumina răcoroasă i-a luminat fața, dar i-a tulburat vederea. Odată ușa închisă, s-a ridicat brusc și a venit către mine:
- Bine că ai venit! Avem probleme! Poate ai aflat de la tăticu, părintele consilier juridico-canonic a fost operat pe cord. Ne-am rugat pentru el toată ziua. Slavă, Domnului, a scăpat. A fost o operație grea. A durat 16 oare…și asta nu pentru că nu i-au găsit inima, așa cum spun răutăcioșii pe aici, ci pentru că realmente a fost o intervenție dificilă. Am ținut permanent legătura cu medicii. Nu-și va reveni ușor. Vreau să existe continuitate. Chiar dacă nu vei rămâne definitiv – este decizia ta -, te rog să vezi ce treburi urgente erau. Să nu ne scape nimic. Ar fi trebuit să facem așa înainte de operație, dar știi cum sunt consilierii, nu ar lăsa nimic din mână.
Am plecat spre biroul părintelui Popescu. Mi-a plăcut ideea opțiunii. Am întărit-o cumva, spunând că nu ar fi corect și nici eficient să deranjez un om extrem de dedicat muncii lui. Mi-a schițat un zâmbet complice, prin care-mi arăta că a înțeles că nu voiam, cel puțin în acel moment să vin. Dar nu controversele îl interesau, ci rezolvarea rapidă a problemelor, mai ales că era vorba de recuperarea proprietăților bisericești. Deci, a fost foarte încântat când a văzut că sunt dispus să colaborez chiar din acel moment.
Ajuns în birou m-am luat cu mâinile de cap. Pe biroul din față, tomuri de legi. Pe masa din stânga, lungă cât una mortuară, stive de dosare, unele prăfuite, mai toate îngălbenite. Omul muncea enorm, știam și se vedea. Ducea singur un sector greu, foarte greu. Nu era deloc diplomat, dar avea o fire hotărâtă. Îl ajutase mult, deși, pe unde trecea lăsa câte un foc. Era aprig. Așa că, am început cu delicatețe să caut indicii despre ce trebuia să fac. Nu voiam nici să deranjez, nici să dezamăgesc. Știam că mi se vor cere rapid rezultate și eram dispus să le obțin. Dar de unde să încep…Nu, agendă…nu…nimic. Nu știa că va ajunge de urgență la spital…
M-am tot uitat prin documente. Mi se părea imposibil să încep rapid, de undeva. Nici nu am observat că se făcuse ora 9. Când mi-am verificat telefonul, peste 20 de apeluri ratate. Secretara de la inspectorat sunase insistent. Era zi de audiențe…Am anulat totul pentru după-amiază și am continuat să caut.
Suna fixul. Eram invitat la Palat. Părintele Popescu își revenise din anestezie. I-a dat episcopului o listă cu urgențe. Cred că o mai am și astăzi, așa cum a scris-o de mână. Nimic foarte urgent. Câteva întâmpinări la acțiuni în curs, și obținerea unui titlu de proprietate la Barbu.
Înarmat cu răbdare, am început să găsesc câte ceva. Am pregătit mapa și am plecat spre primăria Tisău. Calea administrativă de obținere a titlului îmi părea cea mai bună. Credeam că oamenii sunt de bună credință, și cum îi cunoșteam a hotărât să încep cu …începutul, ignorând interesul major pe care autoritățile îl aveau pentru un demers care însuma hectare bune. După o scurtă întâlnire am plecat la mănăstirea Barbu. În vale, spre Leiculești, drumul era prost, foarte prost. O piatră speriată de ploi acoperea haotic bucăți de clisă, care se răsculau când treceai. Nici mănăstirea nu spunea mare lucru. Biserica, monument istoric, se chinuia să trăiască, deși intervenții au mai fost făcute, de prin 1984. Mănăstirea a fost desființată de comuniști, în 1959. 100 de maici au fost alungate. Așezământul s-a predat, dar nu a murit. Și Cuza l-a desființat. Acum era în drept să-și recapete și parte din proprietățile cu care ctitorii au înzestrat-o, în scopuri pioase.
Problema titlului s-a rezolvat, dar pe lângă el, mica misiune de consilier juridic mi-a prilejuit ca la un prânz de lucru, din urzici culese de pe lângă burlanele bisericii, să aud povești despre Barbu, Izvoranu și Bradu. Toate inedite. Despre luptele date la Barbu pentru ca istoria să continue, a fost cea mai lungă poveste. Nu i-au venit de hac năvălitorii de tot felul, pe cât au încercat să o distrugă comuniștii. Atât de puțin au înțeles despre ce era valoros de fapt, încât în stăreție, singura clădire din secolul XVII, au făcut ciupercărie. Urzicile erau servite acolo unde comuniștii au crescut ciuperci. Nu producția ciupercilor îi interesa, ci distrugerea clădirii. Erau siguri că o vor face să dispară fără buldozer. Clădirea s-a răzvrătit împotriva lor și a stat neclintită. Acume revenea la demnitatea ei.
Nu doar Barbu a fost năpăstuită. Nici Izvoranu, locul unde își doarme veșnicia ctitorul, Episcopul Luca din Cipru, diplomat al lui Mihai Viteazu. Dacă ar mai trecut Mihai pe aici, așa cum a făcut în trecut, sigur nu i-ar fi plăcut. Ceaușescu se autoproclama în galeria marilor conducători, considerându-l pe fostul Ban al Craiovei un înaintași. Cu toate acestea…trecutul era condamnat la dispariție. Nici această biserică nu s-a dat bătută, așa cum nu renunțat să renască după ce a fost făcută una cu pământul de un cutremur. Ctitorul ei se află acolo. Paradoxal, Luca, cel care a lăsat o moștenirea culturală bogată, zace acum sub o lespede cu litere șterse. Dumnezeu nu i-a uitat numele, dar pentru a-l smeri, i-a luat textul epitafului.
Actul de proprietate cerut, mai reconstituia și dreptul Bradului, singura mănăstire fortificată din județul Buzău. Solidă, fără doar și poate, acest așezământ a avut și el soartă tristă. Loc de rugăciune pentru câțiva călugări vechi, școală pentru o vreme și sediu al primăriei, pe la 1904, când s-a mutat la Valea-Rea, mănăstirea are în ea o tristețe adâncă. Deși a fost loc de târg, unde la Rusalii, se auzeau cântece de bucurie, zidurile nu mai spun nimic. Stau hotărâte în fața timpului și închid în ele povești doar de ele știute. Una dintre ele, auzite pentru prima dată, spune că pe aici ar fi zăbovit Constantin Brâncoveanu trei zile și trei nopți. Și tot ea spune că prințul aurului, Brâncoveanu, cel despre care Constantin Gane în Trecute vieți de doamne și domnițe scrie că avea darul de a jupui poporul fără să-l facă să țipe, ar fi scăpat de moarte dacă venea la Bradul, unde era invitat. A ezitat să vină și a fost mazilit. Dacă venea la mănăstirea Bradu, țara a aveau un boier mai mult și un sfânt mai puțin.
Cu siguranță, dacă nu m-aș fi ocupat de cazul Barbu, el tot s-ar fi rezolvat, dar eu aveam mai puține amintiri astăzi și mult mai puțin de povestit.
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Recuperări istorice
Daruri cu tâlc
Retropelerinaje Buzoiene
