Am devenit foarte vulnerabili. Suntem la mâna celor care produc. Am lăsat traista și am trecut la coșul cât portbagajul. În curți nu mai miroase a grajd. Abilitățile agricole nu mai fac parte din recuzita noastră. Școala e doar o lungă teorie. Copii nu mai știu de unde vine ceea ce zilnic înghit. Suntem total dependenți de alții. Efectul publicității a fost maxim.
Soluția?
Întoarcerea la ceea ce am fost. Încă mai avem case la țară. Încă mai putem să fim stăpânii noștri alimentari. Încă mai avem cum să ne protejăm sănătatea.
Sunt tare uimit să văd rețele de retail care se așează în mediul rural. Cum poți lua lapte – care numai lapte nu este – de la un procesator, care l-a fabricat la sute sau mii de kilometri distanță, l-a sărăcit de tot ce era viață în el, l-a aditivat să pară mai bun, l-a tratat termic și l-a împănat de conservanți, ca să țină cât mai mult? Ce prospețime are produsul și ce preț comparativ cu cel al unui localnic? E greu de înțeles! Și am ales doar un produs ….
Comunismul ne-a îmbolnăvit de ură. Pentru a ne putea ține asupriți ne-a făcut să ne turnăm unii pe alții. Ne-a distrus spiritul comunitar, motiv pentru care preferăm un produs care prin supraprocesare să fie mai mult pagubă, decât hrană; decât să cumpărăm de la semenul nostru. Ne temem că-i va merge lui bine. Ura în care ne-a îmbăiat comunismul, ne face să trăim prost unii cu alții și să nu ne vedem nici măcar interesul nostru, de a ne menține sănătatea.
Nu trebuie să fii specialist ca să realizezi că e mult mai sigur un aliment cald, proaspăt, decât unul rece, închis în plastic de zile sau luni.
Când este vorba de mâncare trebuie căutată valoarea și nu prețul. Sănătatea nu are preț, iar încrederea în cel care produce, verificarea personală a sursei, sunt ghidaje vitale.
Timpul acesta de criză poate fi transformat în prilej de transfomare a vieții, de refacerea a comunităților, de reclădire a încrederii dintre noi.
Orice schimbare începe cu noi, iar dacă încercăm să ne reașezăm valorile, să redevenim independenți alimentar, cel puțin parțial, sau să fim dependenți de vecinii noștri și ei de noi, în orice criză prețurile nu vor mai crește, presiunea nu va mai fi de intensitatea celei de astăzi, relațiile și interdependența nu ne vor permite mișcări haotice. Când știi că de o viață cineva îți cumpără produsul, nu poți avea variații comportamentale fără justificare, la greu.
Acum suntem la mâna altora, iar refacerea interesului pentru producția autohtonă este de nevoie și nu de voie. Sub șantajul pactizării cu străinul, vecinul s-a înstrăinat. Din acest motiv, jocul pieței bate rațiunea. Dacă ani buni producătorii autohtoni au fost lăsați pe mâna celor care i-au exploatat din afară, acum, când cererea e mai mare decât oferta, pot stabil un preț peste valoare, sau pur și simplu egalizează prețul și valoarea. Producând fiecare dintre noi, putem realiza dacă prețurile sunt cinstite și putem stopa orice deviere. Atunci avem controlul real al vieții fizice. De altele ne putem lipsi în perioade de criză, de alimente nu.
La noi e cheia supraviețuirii și sănătății!
