Singuri, dar mai legați ca niciodată!

 

Aștept duminica. De lunea aștept duminica. Nu pentru odihnă, ci pentru slujbă. E ziua care schimbă firea, care hrănește profunzimile. Așa simt. Viața fără duminică ar fi seacă. Ar fi de nimic. Un duh cald te cuprinde, iar parte din acest simțământ îl primești de la oameni.

Oricât de dimineață ai ajunge la Biserică, întotdeauna cineva este prezent. Simpla atingere a privirilor, sau mângâierea caldă, dată cuiva aflat în căutare, sau primită de la cei ce cred că pe umerii tăi cade prea mult din pleava lumii, îți dă vigoare sufletului, cum nimic nu-ți poate dărui.

E greu să exprimi în cuvinte ce trăiești în zi de duminică, în preajma oamenilor. Rutină nu există. Sunt zile mai terne, dar izvorul energiei care te înconjoară nu se tulbură. Nu se amestecă cu piatra încercărilor din restul timpului. Nu-i prins de mâl.

A fost duminică și astăzi. Am ajuns matinal, ca de obicei. Armonia senină a fost înghițită de haos. Oameni derutați se căzneau să facă față momentului. Am trecut printre ei cu o timiditate impusă. Mereu mi-a plăcut să-i ating, să le știu drumul, să știu cum se simt, ce le fac copiii, nepoții…. De data aceasta distanța ne-a cuprins pe toți. Ne uitam unii la alții cu jena sau teama de a nu fi noi, așa cum ne știm. Virusul acesta ne-a ucis un timp, ne-a mutilat ființele.

Am trecut printre sfinții înalți. Am intrat în altar. Pereții reci ca niciodată. După un mic sobor, despre felul în care trebuie să procedăm pentru a-i proteja pe oameni cât mai bine, fără să le stingem nădejdea, am început liturghia. Cerul și pământul s-au unit. Prin ușile diaconești, la răstimpuri, venea o tavă pe care erau scrise nume de suflete care cereau rugăciune. Printre brăduți și tufe, oamenii așteptau resemnați că nu pot intra în Biserica lor. Au îngenuncheat cuminți pe covorul umed de iarbă. Au ascultat răbdători slujba ce se năștea din difuzoarele care aruncau sunetul în curte. Iar noi am citi nume cu nume, cu voce tare. Nu știam care parte a familiei a venit, dar le știam numele și ierarhia neamului. Ne-am rugat ca acele liste să rămână mereu așa. Nimic să nu le vatăme. Nimic să nu le strice ordinea.

Tristețea absenței fizice a fost doborâtă de sentimentul profund al comuniunii. Nu eram singuri. Îi simțeam pe ceilalți lângă noi, mai vii ca niciodată și cred că așa au simțit și ei….

Dumnezeu ne va ajuta să trecem și peste aceste vremuri negre! Va face să fie bine, iar dacă îi dăm o mână de ajutor, binele va veni mai repede decât speram.

Putem fi departe, dar împreună. Putem fi singuri, dar în comuniune. Putem fi încercați dar nu răpuși.

După Liturghie, am încercat bucuria liturghiei după Liturghie, a slujirii aproapelui și altfel. Am mers la câteva familii cu medicamente. Cu același cod al distanței, menit să ridice ziduri, am răspuns și ni s-a răspuns. Nu ne-am apropiat unii de alții, dar ochii și zâmbetele s-au întâlnit. Fericirea că am putut face o mică faptă bună, cu mulțumirea chipurilor celor care erau nevoiți să accepte gestul, au consonant.

E greu, dar pentru o vreme putem și așa. Dacă suntem împreună vom trece peste toate. Fiți siguri, nu suntem singuri. Dumnezeu este cu noi! Eu astăzi am simțit că nimic nu ne va putea frânge!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și