Anticlericalismul nu este o modă nouă. Uneori oamenii vor să fie teribili. S-ar lua de piept cu Dumnezeu, mai ales în văzul lumii, dar cum Dumnezeu se face că nu vede, iar agresorul, în sinea lui este fericit peste cap de situație, având în vedere adversarul, rămâne preotul țintă.

Anticlericalismul nu e confesional, așa cum nu este nici rațional. Nu are sezon sau motiv direct. Există pentru că există clerici.

Spre exemplu, privesc rostogoliri ale unor afirmații violente la adresa Bisericii, în ultimele zile. Teme mai vechi sunt dezgropate și contondenții vor cu orice chip să fim cu toții de acord că drama românilor în plină pandemie este cauzată de…Catedrala Mântuirii Neamului.

Poze cu Catedrala sunt aruncate în postări repetate. Toți trebuie să credem că din cauza edificiului nu avem spitale. Că acolo sunt banii sistemului sanitar.

Evident, manipulări ieftine, iar reacțiile celor care văd asemenea postări sunt dezaprobatoare. Cu toții știm că un sistem administrativ neperformant și necinstit ne-a dus în situația aceasta. Mai știm că, fiecare dintre noi purtăm o vină, unii prin aprobare, alții prin tăcere, alții prin fugă.

Uimitor nu este faptul că e blamat un edificiu. Monumentele mereu s-au născut greu. Nu toți avem aceleași dimensiuni ale firii, să ne putem raporta egal la lucruri și evenimente. Surprinzătoare este ideea că respectiva construcție ar putea deveni sediul unui spital pentru infestații cu Covit-19. Evident, nu este posibil. O știu și promotorii inepției. Tratarea unei boli contagioase, presupune, evident, o clădire, dar o clădire conformă cu destinația. Statul deține suficiente clădiri în care ar putea organiza spitale. Spiritul, personalul, dotările dau viață clădirii. Aici suntem deficitari. Aici suntem depășiți, nu la cantitatea de ziduri.

Și dacă nu ar dispune de alte spații, cu ochii din dealul Catedralei, dai peste un edificiu care ar putea fi cel mai mare spital din lume: Casa Poporului. Această clădire imensă, finalizată, locuită abuziv de mulți dintre cei care se vor lideri politici, poate deveni locul de asanare a bolilor. Infecția pentru care sistemul sanitar are genunchii moi în fața bolii, pleacă mai ales de aici. De ce nu ar pleca și vindecare? Deci, dacă vrem să fim practici, transformăm Casa Poporului în spital, iar Catedrala Națională va deveni paraclisul spitalului.

Evident, nu soluție căută autorii de articole anticlericale, ci își satisfac pofta internă de umilire a unei categorii umane, care nu provine din cer, ci dintre oameni, care, dă dovadă că-și respectă misiunea și face ceea ce știe că trebuie făcut. Face și se vede că face. Iar pentru că face are de îndurat, după o vorbă a lui Jonathan Swift: Calomnia îi lovește de obicei pe cei mai buni dintre oameni, așa cum viermii se aruncă cu precădere asupra celor mai bune fructe.

De ce am ajuns cu gândul la Swift? Tot el spunea: Nu mi-a fost dat niciodată să văd, să aud sau să citesc cărți în care clerul să se bucure de iubire într-o țară creștină. Doar preoții supuși la persecuții pot câștiga simpatia poporului.

Mai mult sau mai puțin adevărat, este bănuitor totuși cum, în loc să ne analizăm pe noi, ca popor. În loc să vedem cum a fost posibil să ajungem în acest punct al nemulțumirii, căutăm să construim un vinovat care, poate fi certat pentru unele sau altele, dar nu pentru starea sistemului de sănătate.

Dar, probabil clericul Swift știe ce spune, așa cum știe ce afirmă și în fraza: Noi suntem atât de legați unii de alții numai pentru că suferim de unele și aceleași boli.

În fine, părăsind subiectul Catedrala Neamului, să mergem spre amfitrionul spiritual al textului: Jonathan Swift.

Scriitorul satiric englez, cleric, politician, dar și gazetar spumos, a lăsat lumii una dintre cele mai frumoase opere: Călătoriile lui Gulliver. Pe lângă celebra alegorie, care doar aparent se adresează copiilor, parohul Bisericii Sf. Patrik din Dublin, și-a înmuiat penița și în satiră. Povestea unui butoi este cea mai concludentă dovadă.

Și pentru a ne îndrepta amarul creat de ne adecvările anticlericale, pe lângă scrierile aminte, pentru fiecare treaptă de Catedrală să ne amintim câte o perlă a gândirii din recuzita adeptului Tory:

Oricine este în stare să cultive două spice de grâu, acolo unde înainte a crescut numai unul, merită respectul suprem al omenirii și face multe pentru țara lui decât toți politicienii luați la un loc.

Geniul sare imediat în ochi, măcar pentru faptul că împotriva lui fac front comun toți proștii și neînzestrații.

Un demnitar trebuie să respecte două reguli: să-și înfrâneze totdeauna sentimentele și să nu-și înfrâneze niciodată tendința de a realiza promisiunile.

Uneori are sens să trăiești după mintea altuia, dar de bazat te poți baza doar după mintea ta.

Complotul pus la cale de niște minți mărunte împotriva unui om care se bucură de faimă în lume, nu face decât să confirme genialitatea cuiva.

Nu poți face un portmoneu de mătase din urechea unui porc.

Toți vor să trăiască mult, dar nimeni nu vrea să îmbătrânească.

S-ar părea că minciuna e un lucru atât de simplu și la îndemână. Dar nici cei mai abili mincinoși nu au reușit să mintă de trei ori la rând.

Pe om îl poți cunoaște după societatea pe care o frecventează și după modul în care se exprimă

Stau câțiva măgari la birt vorbind aiurea și deja li se pare că reprezintă vocea poporului.

Critica este un impozit pe care un om renumit îl plătește publicului.

Pe lângă bolile reale suntem expuși la o mulțime de boli imaginare.

Se spune că lingușeala este hrana proștilor, dar sunt destui învățați care vor să aibă un dumicat din hrana asta.

Numai foarte puțini trăiesc în prezent. Majoritatea se pregătesc să trăiască mai târziu.

Înțeleptul este cel mai puțin singur, când se află în singurătate.

Faptul că oamenii sunt răi nu m-a surprins niciodată, dar că nu le este rușine pare ciudat.

Mincinosul politic se deosebește de cel obișnuit pentru că are memoria mai scurtă.

Nu știu câte dintre treptele Catedralei le-am acoperit cu texte, dar revenind la contestatarii clerului tot printr-o vorbă de Swift pot fi caracterizați: sunt nevinovați, ca niște prunci nenăscuți.

În rest, sună bine cam tot ce scrie englezul din Dublin, atât de bine încât mai că îmi vine să-i dau dreptate când spune: Pe cuvânt de onoare, asta sună atât de bine de parcă am spus-o eu!

Deci, să fim mai pașnici în aceste vremuri și în general, chiar și cu preoții! Să cerem îndurare pentru crucea vremurilor și să depășim împreună povara momentului, apoi să învățăm să ne iubim mai mult și să trăim mai bine. Ura contra unei misiunii pe care o înțelegem mai puțin, nu e nici firească și nici practică. Clericii sunt, fără îndoială, și rezultatul timpului și societății lor. Vorbele se duc, Catedralele rămân. Dar nu e păcat să ne scăldăm în atâta venin?!

Închei pledoaria pentru normalitate, măcar în vreme de molimă, gândind precum confratele din Dublin: Să vă dea Dumnezeu să vă trăiți toate zilele vieții!