Mai mult decât o poveste …

Azi gândul m-a dus la o poveste, o poveste tristă dar, în cele din urmă… frumoasă. Am căutat-o prin bibliotecă. Cartea râvnită, nicăieri! E grea suferința pierderii unei cărți. Așa că, ne având originalul, vă rog să acceptați povestea mea, așa cum mi se revelează ea, din cutele memorie, în zi de duminică și pe calea spre Înviere.

Așadar, povestea:

Iuda, cel care se apropie acum de Paște, cu chipul lui sluțit, cu fața întoarsă de la cinste și adevăr, comisese crima trădării. Da, ucisese, și nu doar în cuget, așa cum facem fiecare dintre noi, ci își vânduse Învățătorul. Nu pricepuse mare lucru din timpul petrecut cu Minunea lumii. Sau poate că înțelesese multe, dar nu se putea dezbăra de năravul lui.

După neagra-i faptă, umbla ca un câine izgonit să-și caute loc de sfârșit. Plin de cumplite remușcări, nu mai putea trăi. Căuta loc dar…nici de murit nu-i era ușor. Nimic și nimeni nu primea să-l slobozească.

Apa fugea de el doar când îi simțea pașii, fierul se curba înainte să-i atingă pieptul, focul se stingea…

Mergea haotic prin colbul care nu-și dorea să se prindă nici de tălpile lui….

Viața i se sfârșise oricum, dar alinarea plecării definitive din ea nimic și nimeni nu se învoia să i-o dea. Prin ceasurile de căutări a mai ajuns o dată în Ghetsimani, unde vânduse o lume întreagă. Se ruga de fiecare trunchi de copac să-l țină atârnat o vreme, ca să plece. Însă, când îl simțeau, cedrii își urcau brațele și-l lăsau fără speranță. Îl respingeau, iar el continua implorator să alerge de la unul la altul. Doar unui cedru bătrân, i s-a făcut milă. I-a oferit un ciot de creangă, de care să-și atârne stârvul, iar Iuda nu a pierdut nici măcar o clipa..

Toată grădina a fost uluită și a început cu zgomote și vaiet să acuze giganticul cedru:

– Ești tot un iuda!

-….

-Cum, tu?! Tu care i-ai dat lui David crengi pentru harpă? Care i-ai auzit psalmii? I-ai ascultat gândurile lui Solomon…știi nepătrunsul Patriarhilor…Tu?! De ce tocmai tu ai devenit spurcăciunea neamului nostru falnic!? De ce?!

Dar era prea târziu …

Vântul amărăciunii se lăsase peste măreția cedrilor. Grădina rugăciunii și înțelepciunii devenise mormânt ucenicului cel viclean. Va mai putea vreodată să-și șteargă neamul copacilor rușinea…

Pași printre ei umblau din nou. Topoare grăbite le încercau trunchiurile, ca o mânie divină. Dar toate erau tari. Lama securei se curba, ca de un zid. Nici cedrii nu puteau să moară…

Fără speranță, tăietorii s-au dus și la cedrul cel falnic. L-au lovit și a căzut moale ca o salcie. L-au scobit, au luat lemnul trebuincios și l-au dus în Pretoriu, la Pilat, să fie pentru ziua ce va veni.

Și a fost…

Căința lui Iuda a ajuns la Domnul.

NB: Povestea este inspirată de scrierea unui autor român. Îi provoc pe cei care citesc textul  să scrie numele autorului, iar cel care o va face primul va primi în dar orice carte dorește. O comandă, iar eu susțin costurile. Din cartea pe care eu nu o găsesc… să crească o cartea pentru cineva. 

Sale!