În timp de panică și molimă, cu dreptul de merge unde-ți spune sufletul restrâns, dorul de ducă te chinuie mai rău, decât atunci când ești liber ca pasărea cerului. Valoarea clipelor, oamenilor și lucrurilor o descoperi mereu în lipsă și nu în abundență. Poate că aceasta este cauza pentru care lumea excesului de bunuri materiale este atât de obosită și de obositoare, încât natura a fost nevoită să-și tragă sabia și să spună: stop! De ajuns!
Rezerve și-a făcut fiecare, iar magazinele stau cu rafturile în odihnă, dar provizii de speranță mai avem? Provizii de suflet mai sunt? Dacă avem să le păstrăm, dacă nu mai sunt, haideți să ni le facem, parcurgând imaginar drumul prin locuri frumoase de pe la noi, de la Buzău. Acum, când se deschid virtual muzee pentru a fi vizitate, când teatrele joacă de la distanță, ar fi timpul să ne facem pelerini pe la câteva biserici și mănăstiri, mai triste ca niciodată, pentru că stau închise. Muzeul, indiferent cât de adaptat modernității, îi stă bine static, să poți contempla; teatrul, minunată artă, poate fi urmărit și fără să fie conectat la emoția scenei; un concert ține spațiul ocupat cu sunet și atunci când mâinile umblă prin grijile gospodărești, dar biserica, biserica e greu să o bagi în casă. E greu să-l faci pe Dumnezeu să se mute din casa lui la tine. Emoția unei slujbe nu poate fi prin nimic adusă în afara locașului de cult. Omniprezentele forme de amplificare, care aruncă sunete la distanțe mai mari decât aria unei Biserici, rămân doar chemări, niciodată forme de substituire a locașului de cult. Tot ce se oficiază în afară este frumos, merge o dată, ca o excepție, dar nu spune mare lucru atunci când deasupra nu este cupola Pantocratorului. De aceea au ridicat omenii biserici, pentru că vor să trăiască veșnic. Bisericile sunt perene. Celelalte forme de organizare, aduc mai mereu nemulțumiri, mai ales în vremea noastră. Biserica, deși se află sub tunul unor voci nervoase, are darul de a te așeza în liniște când e haos.
Omul are nevoie de două bolți ale lui Dumnezeu: bolta Cerului și a bolta Bisericii. Sub bolta cerului poți să trudești, să-ți ostenești oasele, să-ți bucuri ochiul. Sub cea a Bisericii poți să te rogi și să te simți mâna lui Dumnezeu care-ți atinge sufletul.
În speranța că vom putea cât mai repede să ieșim de sub plafonul caselor pentru a vedea iarăși albastrul de deasupra noastră, să plecăm în călătorie imaginară spre bolțile lui Dumnezeu.
Astăzi să mergem la Ciolanu.
Nu cred că este buzoian să nu fi auzit de Ciolanu. Balamucul de altă dată, când de 15 august lumea se împărțea în două, nu cred că s-a șters din memoria colectivă. Pe vremuri, cu peste 30 de ani în urmă, comunismul se hotărâse să-l sfideze pe Dumnezeu. Se declarase singur deținător al puterii, autonom față de divinitate și sfărâma ce-i cădea în cale și avea cruce.
În valul distructiv erau prinși și oamenii. Erau reeducați, iar lipsa de respect față de cele sfinte – care mai rezidă și astăzi sub forma anticlericalismului -, era sport național. Nu puteau dărâma tot. Dar strica liniștea. Era un regim ipocrit și căuta, ca un copil obraznic, să dea cu piciorul pe o plajă plină, castelelor făcute de alți copii. Dar dacă edificiile erau sub pază, se temea să le strice și căuta să le tulbure.
Așa s-a întâmplat la Ciolanu. În interior era rost de hram și rugăciune, în afară, printre statuile expuse pe dealul din fața mănăstirii ca o imagine 3D, fumegau grătare, urlau din boxe cântecele rapsozilor de atunci, era hărmălaie.
La ușa lui Dumnezeu era bâlci, dar nimeni nu putea să se revolte sau să schimbe ceva. Doar Dumnezeu lucra cu tact. Nu se revolta, nu suduia, ci răbda călăuzind discret, pentru a nu supune pe nimeni la pericole. Așa că, cât erau oamenii preocupați de iarba verde…tot treceau pragul mănăstirii.
Un roman al unui scriitor rus, Struțocămila de numea, pare-mi-se, vorbea despre o formă de ticăloșie a comuniștilor ruși. Volkov – acesta era numele autorului -, povestește cum un proscris al regimului, un tânăr care nu avea origine curată pentru că provenea din mijlocul unei familii înstărite, pentru a putea avea un rost în viață, a fost obligat să urmeze seminarul teologic. Nu îi era forțată vocația, ci era un cal troian al sistemului care, nefiind credincios, după ce trecea prin toate treptele ierarhice, trebuia să facă un act public, de renunțare la credință, mărturisind că Dumnezeu nu există și că ceea ce împărtășește el, după ani de activitate religioasă, este evoluționismul. Că a avut în sfârșit revelația…adevărului. Cum credeți că și-a jucat scenariul?
A urcat treaptă cu treaptă ierarhică, a ajuns în vârf și a murit martir. A plecat pe drumul lui Dumnezeu, fără să creadă în el și a ajuns să-și dea viața pentru El. Pe calea lor împreună, nu se mai îndoia că există, deci nu avea cum să se mai lepede.
Cam așa se petreceau lucrurile și la Ciolanu. Oamenii veneau pentru că tradiția era veche. Îmi amintesc că străbunica mea era foarte fericită că a fost o singură dată în viață, la Ciolanu. Ba a simțit nevoia să pună pe cineva să-i scrie numele în scoarța unui trunchi, ca semn al trecerii ei. La bătrânețe, încă mai spera că numele mai e acolo neatins. Nu mai știa copacul, dar se gândea că din când în când Dumnezeu va da o tură prin împrejurimi și își va aduce aminte și de Steliana.
Oamenii veneau, se distrau, petreceau, dar, cel puțin femeile intrau și în Biserica Mănăstirii. Valurile de fum de grătar, nu era bătut de mirosul tămâiai, dar cine intra dincolo de porțile mănăstirii – și mai toți intrau -, nu pleca rece. Ceva se prefăcea în interiorul lui, ceva ce scăpa controlului unui regim absurd, care credea că-l va ucide pe Dumnezeu, iar utopia lui va fi ultima încăpere a existenței umane. Dumnezeu a îndurat….dar până la un moment dat. Iar când nu a mai răbdat, l-a zvârlit în coșul istoriei, în timp ce mănăstirea Ciolanu merge înainte prin timp.
Admițând că toți știu unde este Ciolanu, să plecăm prin istoria așezământului, pentru a ști mai mult despre ce este nu doar… unde este.
Va urma
