Biserica din parohie

O pildă de seară bună

“Un preot din Moldova ajunge la o parohie de ţară unde constată că, dintr-un sat întreg, doar câteva bătrânele mai calcă pragul bisericii în duminici şi în sărbători.

După ce epuizează toate metodele pastorale pe care le ştia, într-una din zile preotul ia o decizie radicală.

Vine mai devreme decât de obicei la biserică şi se închide înăuntru, slujind doar el şi cu dascălul de la strană.

La un moment dat vin şi cele câteva bunicuţe, dar trag în zadar de uşă: dinăuntru se auzea slujba, dar nimeni nu se sinchisea a le deschide.

Nedumerite, după ce au rezemat uşa vreo două ceasuri, se întorc acasă să le povestească şi vecinelor nemaiauzita trăsnaie.

Următoarea duminică, se repetă scenariul, numai că de uşă trag şi mai multe persoane, curioase să vadă dacă într-adevăr cineva a ferecat sfântul lăcaş, ridicat prin osteneala înaintaşilor lor.

Însă nici părintele, nici dascălul nu s-au deranjat să le deschidă, ci au slujit singurei, doar ei şi cetele de îngeri care slăveau pe Dumnezeu. A treia duminică, ce să vezi?

Fierbere mare. Tot satul se proţăpi, cu noaptea în cap, în faţa bisericii.
Vine şi părintele, către zori, şi îi ia la rost: “Ce este fraţilor? Ce v-a căşunat de v-aţi adunat toţi?”.

O voce din mulţime îşi varsă năduful: “Păi cum vine asta, părinţele, matale ai venit la noi să slujeşti şi ai făcut biserica proprietate privată?
Cum adică să ne încui uşile în timpul Sfintei Liturghii?”.

Părintele, atât a aşteptat: “Bine, fraţilor, abia acum v-aţi dat seama că asta este biserica voastră?

Eu mi-am zis că dacă nu-i călcaţi pragul, ca la o casă părăsită, înseamnă că v-aţi lepădat de ea…
Poftim, intraţi, e bine dacă aţi înţeles, în sfârşit, că biserica e voastră şi că voi sunteţi biserică, nu sat cu oameni de pripas”.

( text preluat ,Autor: Preot Constantin Sturzu .)

Seară cu senin in suflet !
Să ne rugăm Domnului !