Brăila are un farmec special. Poartă în spate istoria unui oraș…colonial. Clădiri monumentale, cu fațade care vorbesc, amintesc de despre multiculturalitatea vremurilor care nu au trecut indiferente.

Orașul astăzi nu este nemaipomenit de bine întreținut. Centrul e mai mult spoit, iar străzile sunt mai des cârpite, decât reparate.

Din loc în loc, câte o clădire cu aspect imposibil de regăsit în imaginația arhitecților de astăzi, cedează. Cade. Oboseala anilor.

O mică plimbare spre malul Dunării, pe străzi vechi, iți recompune descrierile comunistului pocăit, Panait Istrati. Istrati, ca și Kazantzakis au avut nevoie de o vizită în inima bolșevismului, pentru a realiza ce e adevărat și ce nu. Atât de violentă a fost realitatea, încât trezirea lui Istrati a fost violentă. Deci Istrati s-a lămurit în final cum stă treaba …brăilenii, după culoarea politică pe care încă o mai arborează, se pare că trăiesc mai degrabă melancolii roșii.

Ei bine, în acest oraș, pe care, cândva, timp de o săptămână l-am luat la picior, fascinat de fațade, frontispicii, tramvaie și biserici, există un om special, un creator, un vizionar. Da, farmacistul Ion Bobaru este un vizionar, deși, mulți din breaslă îl consideră legat doar de trecutul profesiei.

Pe strada Galați, la numărul 29, se află una dintre clădirile care dau mărturie despre gloria trecutului arhitectural al Brăilei. Monument istoric, impunătorul edificiu amintește de ceea ce erau farmaciștii altă dată. Erau făcători de leacuri. Industria nu-i standardizase. Nu le răpise mojarul. Amestecau materii vii pentru a duce viața mai departe.

Fugind puțin cu mintea de la farmacia Faltis, căci așa se numește farmacia domnului Bobaru, îmi amintesc un capitol din America fără etaje, carte rezultat al călătoriei făcute de rușii Ilf și Petrov, la dușmanii americani.

Cu umor, dar și cu realism, cei doi povestesc cum oamenii de afaceri americani le-au luat farmaciștilor de sub mână meseria pe care o practicau de mii de ani. S-au gândit că e rentabil să producă ei industrial ceea ce fiecare farmacist în parte făcea în laboratorul lui.

Industria a câștigat, dar a dispărut unicitatea. În fiecare preparat exista mai mult decât amestec de substanțe active și ingrediente. Era artă. Era personalizat. Era pentru pacientul respectiv și nu pentru pacientul universal.

Considerat anacronic de către unii dintre colegi, farmacistul Bobaru nu face comerț cu medicamente, ci creează. Folosește ceea ce Dumnezeu  dat oamenilor din totdeauna. Natura. Plantele. Din ele trage sevele vindecătoare. Le culege, le usucă, le păstrează până la vremea la care le amestecă și le oferă spre vindecare sau ameliorare.

La un ceai al casei, îmi povestea că se simte farmacist de tradiție nu doar prin practică, ci și prin jurământ și îmi dădea exemplu unui document, care înregistra mărturisirea profesională la care erau îndatorați pe la 1600 farmaciștii sibieni, chemați să se îngrijească de materia primă, de plante.

Astăzi zeița Higia, simbolul farmaciei, este învinsă de zeul comerț. Practic, există o dihotomie între ceea ce studiază un student în facultatea de farmacie și ceea ce practică apoi. Poate și acesta este unul dintre motivele pentru care studiile în domeniu au devenit tot mai puțin atractive. Să înveți atâția ani să devii rotiță în …lanț…

Ei bine, domnul farmacist Bobaru a avut determinarea să-și facă profesia și să rămână ceea ce de fapt trebuie să fie un farmacist. Tot ceea ce-l înconjoară este altfel, până și copacii pe care i-a plantat în fața farmaciei…Ginkgo biloba.

Aproape ignorat de lumea universitară, care ar putea găsi în domnia sa sânge de practician adevărat, se bucură de încrederea publicului, a pacienților și reușește să meargă împotriva curentului comercial, dar în favoarea pacientului care caută remedii naturale, care să-i fie dedicate doar lui.

Nu vreau să-mi imaginez cât de greu îi este să-și facă treaba în lumea protocoalelor și …îndoctrinaților. Bănuiesc că sunt destui care nu pot înțelege de ce insistă, de ce nu intră în line, de ce nu profită de oportunitățile comerciale și continuă să  manufactureze leacuri, să muncească infinit mai mult.

Omul rețetă – pentru că așa am simțit nevoia dă-l numesc – face totul diferit pentru că este diferit. De la modul perfect în care a recondiționat clădirea farmaciei, la ordinea perfectă din fiecare încăpere, la altarul de jertfă al plantelor – laboratorul -, totul este diferit.

Ceea ce face acolo unde trăiește, în laborator, este sacerdoțiu. Printre vechile farmacopei, documente, însemnări, rețete, sticlărie de laborator de pe vremuri și aparatură modernă, farmacistul Bobaru calcă cu grația unui slujitor. Nici la dânsul și nici la la cei care-l ajută nu am găsit călcătura slujbașului ci, mai degrabă, un zbor prin buchetul de arome de plante.

Omul rețetă, nu face doar preparate, este un exemplu viu de viață, echilibru, normalitate, modestie.

Are stil. Este viu. Deși trecut de șaptezeci de primăveri, se mișcă tinerește, crede în viitor și probabil va trăi satisfacția momentului când tot mai mulți pacienți vor dori ceva făcut pentru ei. Vor dori să știe că redevin parte din natura de care s-au rup.

La farmacistul Bobaru găsesc ce caută! Omul e complet și pe deplin experimentat.

Totul are rost în ceea ce face și este făcut practic și total ancorat în tradiție. Arta și noutatea stau bine împreună la Faltis.

În timp ce sus stau plantele pregătite să susțină viața în altă formă, jos, în subsolul clădirii farmaciei de pe strada Galați, se află poarta de ieșire spre tunele de altă dată, care uneau în coridoare subterane, ca un metrou de siguranță, clădirile importante, cu malul Dunării, unde, în caz de restriște, familiile își găseau scăparea.

Când îl întâlnești și-i asculți poveștile cu leacuri ale domnului Bobaru, îți dă impresia unui Zalmoxe, păstrat în nervurile subterane ale Brăilei vremuri adânci și adus la suprafață, pentru ca lumea de azi să nu uite că farmacia este artă, iar vindecarea vine din raiul naturii.