Perioadele de pandemie sunt mereu nemiloase. Bolile sunt necruțătoare. Omul este lup pentru om în lupta pentru supraviețuire. Totuși, în fața bolii și a morții, măcar atunci, oamenii devin mai…umani. Una dintre durerile acestei pandemii este depărtararea. Distanțarea socială e una. Depăratarea e altceva. De distanțezi social și eviți să faci ceea ce nu este obligatoriu să faci, eviți o întâlnire inutilă, aplici asceza relațiilor, cu gândul că va trece nenorocirea și o ajuți să treacă. E neplăcută, chiar dureros uneori, dar suportabil. Nenorocirea, da, este o nenorocire atunci când, în aceste vremuri, o familie are un bolnav cronic, eventual în fază terminală. Plecarea lui spre spital este pornirea pe drumul final. Un drumul cumplit. O cale a suferinței, spre un sfârșit urât.
Deși avem tot mai puțin cultura …morții, adică acea putere firească de a sta lângă cineva care urmează să plece, iar spitalele în ultimii anii au devenit locuri de deces, totuși, trista prezență lângă un muribund, înainte de apariția Covid – 19, era totuși posibilă….
Acum, cel care suferă incurabil, intră pe mâna …procedurilor. Ajuns în spital cu durerea lui, este imposibil să nu se căptușească și cu Covid și adio moarte în pace, adio gândul unui rămas bun de la cei cu care a împărțit bucurii și necazuri. Intră pe un drum bine determinat, pe care statul îl sprijină financiar, bolnavul devenind pradă, inclusiv pentru furnizorul de servicii funebre, care, cu o relație bună, monopolizează banul public.
Începe să mă apese tot mai mult povestea fiecărui…deținut de Covid. Bătrâni, fără apărare, cu boli cronice, ajung la spital. Odată ajunși…sunt duși…
Nu mai departe de azi….m-a cutremurat o nouă poveste, una dintre multe altele, pe care le ascult aproape zilnic, de la oamenii cu care lucrez sau mă întâlnesc.
Femeie simplă, de la țară, la o vârstă care nu-i dădea obligatoriu semne de apropierea sfârșitului, obține, după chin de câteva săptămâni, programarea la medicul de familie. Starea se înrăutățește, iar familia hotărăște că trebuie să meargă la spital. Merge, i se face testul, iese negativ. I se fac și investigații. Cancer în ultima fază. Cum simțea că viața i se scurge, bătrâna cere să se întoarcă acasă, să închidă ochii pe patul ei….
Sistemul medical era oricum în imposibilitatea de a o ajuta… Era vremea împăcării, a liniștii, a despărțirii în pace…
Se repetă testul Covid și e pozitivă…
În loc de casa ei dragă, de perna ei de o viață….ajunge la spitalul Covid…unde, imediat după ce trece pragul, închide ochii cu nefericirea unui condamnat. Lamentațiile ei, dorința ei de a se întoarce să moară în casa ei rămân pentru totdeauna în urechile copiilor…Aceștia, neputincioși, au fost nevoiți să accepte că nu pot schimba nimic, că nu-și vor mai vedea niciodată mama…Vor rămâne mereu cu tristețea că au greșit ducând-o …la spital…
Ce vremuri triste…
Ne-am dezumanizat….
Nu am fost niciodată adeptul teoriilor conspiraționiste și nici nu cred că suntem victimele unei înscenări. Boala există și ne macină. Statul, cred că face cu bună-credință ceea ce poate.
Necazul este că ne măcinăm noi, între noi, și devenim tot mai reci unii cu alții. Că ceva devine tot mai putred în noi. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem în așa hal de degradare încât să ne speculăm bolile și chiar moartea, pentru câteva monezi.
Sigur, bolnavul despre care aminteam murea oricum, dar ar fi trist să i se răpească ultimele clipe de pace, pentru ca banii să intre în …sistem.
Să dea Domnul să nu fie așa, nici acum, nici cazuri similare. Dar dacă totuși, un singur om a pierit astfel, nu mai merităm să fim numiți oameni, iar banii câștigați sunt demni de punga lui Iuda și de Țarina Sângelui.
Epilog: În general sunt direct, în special atunci când vorbesc despre societate. În concluzie, am fi niște mizerabili, dacă am chinui bolnavii și familiile lor, pentru că statul plătește sume bune pe cap de bolnav. Iar dacă am făcut-o…suntem putrezi deja.
